Cum să obţii hormonii fericirii

Acest articol mi-a intrat în Playboy în mai 2002. Se voia o radiografie a momentului pe conjuncţia Sport & Sex. Dacă lucrurile au mai evoluat între timp, în orice caz, s-a întîmplat în direcţia prognozată de mine acum 5 ani...
(Site-urile de haioşenii colcăie azi de filmuleţe cu sportive, mai mult sau mai puţin amatoare, la... muşchiu' gol; cvasi-totalitatea provenind din zona extrem orientală.)

Dosarul “Sport & Sex”
Pro sau contra nudurilor sportive

1. Asia continuă să şocheze
Tot japonezii au făcut-o şi pe-asta: au fotografiat nişte gimnaste în plină evoluţie cu un aparat cu infraroşii; astfel încît fetele, fără ştiinţa lor, apar în poză complet goale! Fotografiile au făcut succes de presă şi au intrat la rîndul lor în deja voluminosul dosar “Sport & Sex”.
De data aceasta, fetele au fost primele în drept să acuze. Le-a fost violată intimitatea şi le-a fost exploatată ilicit feminitatea. Cine să-i bănuiască pe acei fotoreporteri, cu acreditări de ziarişti sportivi, că au de gînd să surprindă într-atît de fidel realitatea nudă a competiţiei?

2. Cazurile clasate
Celelalte piese de dosar se referă la sportive care au consimţit de bunăvoie să pozeze parţial sau complet dezbrăcate. E vorba de acele femei mîndre de frumuseţea corpului lor (lucrată prin îndelungi antrenamente şi deci parte a performanţei lor sportive); acele dive ale arenei pe deplin conştiente de farmecul aparte exercitat asupra bărbaţilor (majoritar interesaţi de sport). Mai ales că e vorba de un farmec destul de ambiguu, greu definibil şi delicat de gestionat. Dar şi mai delicat de judecat, de pus în discuţie.
Discuţiile însă nu contenesc...
Să lăsăm la o parte reacţiile de tip “secretari de partid sufocaţi” ale oficialilor FRG, care nu au pregetat să amendeze moral şi chiar financiar o campioană mondială precum Corina Ungureanu, pentru vina de a fi pozat în Playboy.
În societăţi mai puţin ipocrite, dezbaterea despre “sportivele sexy” se poartă în principal între două poziţii. Pe de o parte, în moda nudurilor sportive se poate vedea o afirmare a femeii puternice, care se simte tot mai bine în propria piele şi în relaţia cu propriul corp; pe de altă parte, nu poate fi contestat caracterul comercial al imaginii sportiv-feminine ca motor al fanteziei microbist-masculine. S-a demonstrat: de pe o tarabă cu ziare sportive, pagina care atrage mai întîi privirea e cea care arată bucăţi cît mai dezvelite din corpul vreunei patinatoare, al vreunei atlete, al vreunei tenismene. Iar de aici pînă la dezechiparea completă…
Jocurile Olimpice din 2000 au fost dublate de o adevărată olimpiadă a nudului fotografic. Naţionala Australiei de fotbal feminin, echipa de canotaj a Noii Zeelande şi un grup de 12 atlete din reprezentativa Statelor Unite au marcat momentul Sydney cu o serie de flash-uri memorabile. Desprinse de mult de pluton, Corina Ungureanu, Katarina Witt şi Maria Butîrskaia erau la momentul acela figuri clasice ale nudului sportiv.

3. Atenţie la “tineret-speranţe”!
Din păcate, marele val al despuierilor din presa sportivă s-a prelungit cu vălurelele unor performere mai modeste (cel puţin în arenă), tînjind a se face cunoscute măcar ca sex symbol-uri. De aici o anumită banalizare a conceptului, însoţită şi de o degradare a calităţii fotografiilor…
Ricanările puritanilor au apărut mai justificate ca oricînd. De asemenea şi lamentările feministelor care acuzau în nudul feminin sportiv nu doar un clasic caz de exploatare a femeii ca obiect al plăcerii, ci mai mult, o expresie a discriminării sexuale: sportivele nu ar fi luate în seamă de presă (exponenta unei culturi dominate de bărbaţi) decît atunci cînd îşi expun nuditatea; spre deosebire de sportivii bărbaţi, cărora nu li s-a cerut niciodată să se dezbrace ca să atragă atenţia. Iar cînd se întîmplă ca vreo echipă feminină să pozeze au naturel cu justificarea strîngerii de fonduri pentru autofinanţare, corul moraliştilor are partitura gata servită: păi sigur, săracele fete, trebuie s-ajungă să se dezbrace ca să aibă cu ce să se echipeze!
Abuz de seducţie? Fără îndoială! Semi-amatoarele care îşi etalează corpul înaintea (sau în locul) medaliilor nici măcar nu ard etapele, ci le răstoarnă de-a dreptul.

4. Sport şi sex: un aliaj subtil
Glorii ale sportului precum Katarina Witt sau Vanda Hădărean s-au încumetat să pozeze goale abia după ce au ieşit efectiv din arenă. După ce ne-au fermecat de-a lungul anilor cu graţia evoluţiei agonice. După ce i-au determinat pe comentatorii TV să exclame, dînd glas întregii speţe bărbăteşti: e o zeiţă! e o splendoare! ar putea concura oricînd pentru titlul de Miss!
Au făcut-o pentru că “au avut ce arăta”: însuşi instrumentul de bază al performanţei lor - corpul. Au făcut-o nu din nevoie de bani, ci, dimpotrivă, din dorinţa de a-şi afirma forţa feminităţii. Sînt în primul rînd imagini ale unor femei de o mare frumuseţe interioară.
Legătura dintre sport şi sex este, într-adevăr, prea subtilă ca să poată răbda un verdict pripit. A o explica pe căi raţionaliste, prin formulele unor reacţii chimice care au loc în organism în cazul ambelor activităţi, ar fi o cale simplistă, deşi nu lipsită de importanţă. Însă descărcările de "hormoni ai fericirii" nu formează decît faţeta cea mai lesne măsurabilă a celor două modalităţi de a face mişcare...

5. Prin urmare - aşadar – deci: ni se trage de la greci…
Antichitatea greco-latină ne poate desluşi întrucîtva.
E lucru ştiut: primii olimpici evoluau complet goi. Legenda spune că obiceiul i s-ar datora unui atlet spartan care şi-ar fi pierdut “şortul” pe în timpul cursei. Istoricii ne dau motive mai credibile: lejeritatea şi comoditatea mişcărilor (într-adevăr, nudul e cel mai aerodinamic costum); excluderea, în cazul luptătorilor, a posibilităţii de a ascunde în veşminte obiecte contondente etc.
Şi asta nu era valabil doar pentru bărbaţi! Femeile aveau şi ele probele lor olimpice. Aici situaţia era mai asemănătoare cu cea de azi. Spre deosebire de atenience, spartancele se antrenau complet goale, cot la cot cu bărbaţii. În timpul competiţiilor, sportivele ateniene se mărgineau la un “mini” comparabil cu cel al tenismenelor de azi. Reprezenativele Spartei purtau costume şi mai sexy, care le dezveleau măcar un sîn. Pentru comoditate, desigur… Însă e lesne de ghicit încotro mergeau preferinţele suporterilor!
Nu lipseau nici atunci moraliştii. Euripide, într-una din cele mai populare piese de teatru, le acuza pe spartance de lipsă de pudoare. (Ăsta da machism!)
Ca să ne imaginăm însă diferenţa dintre Sparta şi Atena, ar trebui să ne gîndim la diferenţa dintre civilizaţia noastră şi cea a unui trib african în care oamenii umblă goi fără reţinere şi fără teamă de promiscuitate. Tinerii spartani de ambe sexe erau obişnuiţi din şcoală să stea goi împreună, cu o dezinvoltură comparabilă cu cea a nudiştilor de azi.
Obiceiul nudităţii “la comun” s-a prelungit în timp pînă pe vremea romanilor, care au preluat de la greci instituţia gymnasium-ului, un soi de club de fitness în aer liber unde exerciţiile fizice se făceau în pielea goală. Căci gymnos, domnilor birocraţi ai gimnasticii, înseamnă “gol” în greceşte; în timp ce gymnasium desemna “locul celor goi”; iar un gimnast altfel decît dezbrăcat nu putea fi imaginat! Astăzi, în schimb, goliciunea te poate exclude din rîndul comunităţii gimnaştilor! Într-adevăr, trăim vremuri anormale…
Anticii nu cunoşteau conceptul de promiscuitate morală. Cu atît mai puţin pe cel de pornografie! Nudul feminin sau masculin abundă în arta greacă.
Se excitau oare bărbaţii greci în faţa nudului Afroditei? E foarte probabil. Doar era zeiţa dragostei şi era rolul ei să stîrneacă dorinţe. Dar, mai mult de atît, rolul ei era să fie venerată. (Normal: doar era Venera!)
Astfel ajungem la un alt motiv pentru care atleţii apăreau goi, atît pe viu, în timpul Olimpiadelor, cît şi în reprezentările artistice (presa sportivă a vremii): goliciunea avea un caracter simbolic. Goliciunea reprezenta nemurirea. Olimpicii erau asemeni eroilor, ceva mai mult decît muritorii, ceva mai puţin decît zeii. Tinereţe, viaţă, fericire, forţă, izbîndă – toate aceste atribute divine erau reprezentate printr-un corp gol.
Era sexy Antichitatea, nu? Departe de a fi ascuns şi blamat, corpul gol era pe atunci glorificat.

6. Înapoi în acest prezent dement!
Mulţi dintre bărbăţii de azi, mai mult sau mai puţin amatori de sport, vor fi gândit, la vederea nudurilor Corinei sau Vandei: îţi dai seama cum e la pat? îţi dai seama ce figuri ştie o gimnastă? de ce performanţe e în stare? Şi fantasmele erotice vor fi zburdat, “la liber”…
Dar imaginea gymno-gimnastelor poartă un mesaj mai amplu. Excită şi alte niveluri ale fiinţei. Este o imagine simbolică, a corpului triumfător, încărcat de spiritualitate. Este o imagine care transmite peste vremuri un mesaj pe care noi, oamenii unei ere psihopate, de abia îl mai percepem: faptul că putem fi veşnic fericiţi, asemeni zeilor.

Related link: http://textier.blogspot.com/2007/01/unde-te-duc-ppua.html

corina ungureanu vanda hadarean

M-a "pivotat" Scrintin

Ultima contagiune online e leapşa pe chestionarul lui Pivot: sînt întrebările pe care Legendarul li le punea invitaţilor la sfîrşit de Bouillon de culture.

Mi-am luat-o de la Scrintin şi i-am răspuns cu bulion de sinceritate:

1) Vorba preferată:
Pronumele "ea".
2) Vorba nesuferită:
"Ţi-am zis eu?!"
3) Drogul favorit:
Pocnitul băşicilor de la plasticul antişoc.
4) Zgomotul, sunetul preferat:
Rîsul lui fi-miu.
5) Zgomotul, sunetul nesuferit:
Alarmele cu 10 melodii.
6) Înjurătura sau blasfemia recurentă:
Sictir.
7) Pe cine punem pe viitoarea bancnotă?
Cum pe cine? Pe viitorul guvernator al Băncii Naţionale.
8) Meseria pe care n-aţi fi vrut să o faceţi:
Într-o vreme am fost numit Creative Strategist într-o multinaţională şi stăteam toată ziua în şedinţe lungi şi penibile.
9) Planta, arborele sau dihania în care v-aţi reîncarna:
Yeti.
10) Presupunând că Dumnezeu există, ce v-ar spune după moarte?
Bwahahahaha...

Au suivant... care cin' să fie?... Teo şi Criz! Sînt curios ce-mi ziceţi.

CNAşti sau cişmigişti

(c) Silviu Gheţie

Această critică la adresa CNA a fost publicat în Dilema din 9 martie (număr din păcate indisponibil online). În chiar ziua apariţiei, Petre Barbu mi-a atras atenţia: o parte dintre reproşurile adresate Consiliului sînt imputabile mai degrabă realizatorilor tv, fie excesiv de zeloşi, fie răuvoitori, fie direct - cum să zic... - nu extraordinar de inteligenţi...
Îmi asum critica, dar şi poziţia din articol. Şi ceea ce listez e doar o parte, cea mai recentă, din istoria falsetelor emise de corul lui Ralu Filip împotriva comunicării comerciale din audiovizualul românesc.
Articolul mi-a fost solicitat de Cezar Paul-Bădescu, pentru pagina de "mass-comedia":

CNAşti sau cişmigişti?
de Florin Dumitrescu, Dilema veche, 9-03-07

Ar fi interesant de ştiut cum apar rezoluţiile CNA care normează publicitatea pe TV; de cele mai multe ori reactive, conjuncturale şi fără viziune îndepărtată (deşi, culmea, aceasta ar fi, etimologic, o definiţie a televiziunii). Ce fac oamenii aceia plin de responsabilităţi, înainte să-şi supună la vot propunerile de măsuri între ei? Discută aşa, ca la o bere, despre “ce tîmpenii au mai văzut în calupuri”? Îşi dau cu părerea aşa, cişmigeşte, despre cît îi enervează nu’ş’ce spot şi despre cum "ar trebui interzişi ăştia”? Se revoltă asemeni telespectatorilor care sună la emisiuni să-şi verse oful? Se gîndesc oare cît de puţin că, dacă nu cumpănesc îndeajuns situaţia, vor trebui să retragă sau să revizuiască orice reglememtare mai plăpîndă, nefondată sau neglijent redactată? Şi că orice contravenţie nejustificată poate constitui un precedent pentru alte situaţii?
Apoi, e greu de spus dacă adăugirile, apostilele şi revenirile pe care CNA le operează post factum sînt un lucru bun sau rău. Dacă nu cumva ceea ce numesc ei decizii denotă mai degrabă o mare lipsă de decizie. Sau dacă atitudinea ezitantă, răzgînditoare, concesivă faţă de publicitatea TV denotă de fapt o lipsă de flexibilitate şi de adaptare la o sferă pe care, să recunoaştem, onorabilii Catoni ai audiovizualului românesc nu o prea stăpînesc...
De pildă, multă vreme pomenirea incidentală de mărci comerciale în decursul programelor radio sau TV era considerată reclamă mascată. De cîte ori n-au fost întrerupţi cu brutalitate diverşii invitaţi în direct care vorbeau, fie şi de rău, despre vreun automobil sau despre vreo companie de telecomunicaţii? Nu avem voie să facem reclamă! – era parola rostită de gazda emisiunii, întotdeauna cu un zel excesiv, ca o scuză în faţa zbirilor CNAşti: nu-i vina mea, eu i-am spus, vă rog, nu mă amendaţi. O primă concesie a exceptat “produsele culturale”: interacţiunea dintre medii este prea mare ca să poată fi evitată citarea pe post a titlurilor de cărţi, reviste, website-uri etc. “Stăm de vorbă cu X, redactor al unei anumite reviste şi autor al unei anumite cărţi care a apărut la o editură anume...” – aşa erau recomandaţi nu puţini intelectuali români, în ditai emisiunile de cultură: ca nişte persoane cu îndeletniciri dubioase... Slavă Cerului, concesia a fost făcută. Liber aşadar la titluri de cărţi şi reviste! De aici pînă la liberalizarea totală nu a fost decît un pas: trăim totuşi într-o lume a consumului în care orice produs e cultural; şi orice brand e referinţă cotidiană. Închipuiţi-vă cum ar suna, pe posturile româneşti aflate sub interdicţie, cîntecul lui Janis Joplin în care aceasta se roagă la Dumnezeu să-i cumpere (sic!) un Mercedes Benz: numai beep-uri! Sau cum ar trebui pixelizată imaginea TV celebrelor operelor pop art realizate din ambalaje de produse de larg consum expuse ca atare!
Ultimele măsuri au venit cu o nouă învîltorare a opiniei “din industrie”. Cică:
“În publicitatea pentru alimentele destinate copiilor este interzisă folosirea celebrităţilor, personalităţilor, medicilor sau a personajelor populare, cum ar fi cele din desenele animate, basme, povestiri şi altele asemenea.”
O primă concesie a fost deja făcută, deocamdată neoficial: Moş Crăciun! Neştiindu-se sigur dacă este personalitate reală sau personaj fictiv, cel mai iubit moş din lume a primit licenţa de a apărea în reclamele la alimetare pentru copii. Ar fi fost prea nedreaptă interdicţia: în forma în care este azi cunoscut peste tot în lume, Moş Crăciun este o progenitură modernă a publicităţii la alimentare pentru copii!
Dar de ce această măsură? Ce anume a stîrnit-o? Cumva spotul la napolitane în care Hänsel şi Gretel îi replică vrăjitoarei "Lasă vrăjeala, babo"? Să fie de vină basmul original pentru vulgaritatea pastişei? Să fie mai culpabili fraţii Grimm decît fraţii Micula? Să fie pruncul spălat mai murdar decît apa din copaie? Apoi! Dacă sînt interzise personajele de desene animate, asta înseamnă că sînt interzise propriu-zis desenele animate care au personaje! Vor trece de cenzură numai animaţiile "fără personaje", numai cu frunzuliţe, ciupercuţe şi copăcei? Dar dacă frunzuliţa are mîini, picioare, ochi şi gură?! Frunzuliţa animată a devenit personaj!
Şi care e rostul? Ce anume se urmăreşte? Se previn astfel eventualele exagerări despre efectele miraculoase ale unor cereale, iaurturi etc., pe care le-ar suporta personajele animate? Şi cu care cei mai ingenui consumatori se identifică, riscînd astfel să fie înşelaţi prin hiperbolizare animată? Practic niciun spot pentru copii derulat actualmente pe sticlă nu respectă noile norme!Adio Quicky şi Chocapic! Gata cu ursuleţii şi tigrişorii de pe ambalajele de crănţănele? Ce se va putea arăta de acum în reclamele cu copii? Personaje reale, dar nejucate de actori, întrucît aceştia sînt susceptibili de celebritate? Şi nu care cumva să fie îmbrăcaţi în halat alb, dacă fac reclamă la produse de igienă; căci, conform noilor reglementări, sînt interzise astfel de spoturi “în care apar medici şi cabinete medicale”...
La ora la care apar aceste rînduri, se redactează pesemne o nouă măsură CNA, menită să nuanţeze sau să contrazică pe ultima... Măcar ştim că oamenii aceştia, plătiţi de noi toţi ca să lucreze pentru noi, lucrează, nu glumă!

Marţi 27 Sarmalele Reci în Utopia

Mîine seară Sarmalele Reci în Club Utopia (Victoriei 16-18, Pasaj Mecca-Villacrosse).
Ora oficială: 21:00.

"Myoritsa manga" de Veronica Solomon

... cîştigătoare a probei de Mioriţa Remix a lui Scornelius:

Mioriţa ca din comentarii, fără comentarii

de Florin Dumitrescu

featuring Alexandru Uiuiu din Bistriţa

Prefaţă la ediţia de blog
Acest articol, care mi-a intrat azi în B-24-FUN, repovesteşte a n-a oară un hit etern al poporului român: Mioriţa - trăită de această dată de mine însumi, pe propria piele. Asemeni ciobanului moldovean, am simţit ce înseamnă să fii jinduit de alţii pentru propriile acareturi (în cazul meu, strict spirituale) şi, din acelaşi motiv, lovit pe la spate şi jefuit mîrlăneşte. Faptul că relatarea mi-a apărut în mod nestingherit într-o publicaţie a aceluiaşi grup ca şi radioul incriminat atestă faptul că, mai presus de înregimentări şi partizanate de trust, se află calitatea oamenilor. Oameni care... unii au oaie, alţii au un "ce" în plus.

Mi-au spus la radio să combat resemnarea. OK, am zis. Aşa că, tocmai când mă pregăteam să uit totul şi să mă împac cu soarta, mioriticeşte... deodată m-am răzgândit, şi am hotărât să dau totul în vileag. Iată deci. Astă toamnă, în cadrul lui Scornelius, concursul meu de pe LiterNet, care a beneficiat de reclamă în aceste pagini şi care mi-a adus un istodoric interviu în Academia Caţavencu, le-am cerut concurenţilor să parodieze Mioriţa. Ideea Mioriţei Remix îi aparţine Cristinei Foarfă (Cultura-vura, Metropotam). Iar premiile au mers la Veronica Solomon, pentru Myoritsa Manga, un comics cu final anti-fatalist; şi la Al. Uiuiu, cel care a rescris Mioriţa din neologisme savante. „Mioriţa etnologilor” îşi merită locul într-o antologie a umorului postmodern. Mă limitez să o rescriu la rândul meu aici:

Într-un cadru epic
Definit eclectic
Stau în anabază
Vin din catabază
Descind filogenetic
Pe un fond sincretic
Trei turme de miei
Cu trei performeri
Unu e moldav
Genealogic slav
Altu e vrâncean
Neam aborigean
Altu-i fino-ugric
Sacru şi liturgic
Iar cel ugrican
Şi cu-aborigean
Mări colocviră
Şi chintesenţiră
În crepusculare
Ca să mi-l omoare
Pe cel filoslav
Că-i mai psihiatric
Mai psihosomatic
Are oi multiple
Vagi stereotipe
Cai antropomorfi
Şi câini psihopompi
Dar cea Mioriţă
Refuzând nutriţie
Sfidând inaniţie
Relată ciobanului
Planul hierofanului
Şi despre osmoză
De apoteoză
Şi de imolare
Şi de compensare
De hierofanie
Şi epifanie
Păstorul duios
Şi testamentos
Se însoară-n cosmos
C-o stea din haos
Mesaj incestuos
Trimite-n epos
Măicuţă bătrână
Cu brâul de lână
Mitologizează
Şi-aşa ocultează
Şi disimulează
Că s-a însurat
Incomensurabil
Într-un timp durabil

Bucureştiul ghidat, România Liberă

Invitat de Elena Vlădăreanu, îmi dau cu părerea despre itinerariile turistice din Bucureşti. În România Liberă de azi. La rubrica Peisaj urban. Într-o companie onorantă: Ion Bogdan Lefter şi Cezar Paul-Bădescu.
Vă las să citiţi grupajul ca atare. Mai jos redau răspunsurile mele la întrebările Elenei:

1) Dacă te vizitează un prieten străin, interesat şi de cultura de muzeu, şi de cultura de club în egală măsură, unde îl duci?
- Muzeul Satului, dacă e frumos afară. MŢR-ul doar dacă plouă. La Mitropolie îl urc doar dacă nu e sărbătoare cu roşu, ca să evit îmbrînceală etc. La Palat, poate, dar cît să nu-l obosesc. Şi mă limitez la patrimoniul românesc: medievalîcurile, Brâncuşii, doi-trei pictori acolo... Continuăm doar dacă îl văd că rezistă. Seara în Lăptărie, în Art Jazz Club, iar dacă ţine la stilul “mai sport”, în Expirat sau Utopia.

2) Ce zone din Bucureşti îi recomanzi (străzi, cartiere, must-see-uri: statui, parcuri, biserici)?
Traseele mele pentru prietenii străini sunt oarecum standard. Încerc să echivalez un itinerariu arhi-turistic de afară. Ce am avea noi pe stilul Capitoliu-Columna-Coloseu? Ateneu-Palat-Cişmigiu... Poate şi Parcul Carol, legat de Mitropolie sau de Mărţişor (deşi n-am mai trecut pe acolo din mileniul trecut). Casa Poporului le-o arăt aşa, din maşină (deh: dacă n-am elicopter)... Ultima oara când m-am aventurat în centrul istoric cu o profă franţuzoaică de şaizeci de ani, acum un an, era mizerie, plin de “vestigii” de cîine la tot pasul... Başca ne picura apă în cap (se topea zăpada pe streşini, bine că n-am prins ţurţuri)! Am avut noroc că era Sîmbăta Morţilor şi am căpătat colivă la Stavropoleos, ceea ce a constituit tuşa de românism exotic care ne-a dres ziua. Coliva era excelentă, s-a întâmplat să ne-o împartă o amică scriitoare care făcea pomană pentru tatăl ei.

3) Din ce poate face un turist într-o altă capitală europeană, ce nu se poate face la Bucureşti şi ce se poate face?
Cred ca Bucureştiul e destul de derutant din punct de vedere al transportului în comun, al conexunilor RATB-metrou, al segnaleticii şi al permanentului provizorat al traseelor. Păi dacă provincialii nou veniţi se pierd total în staţiile de metrou, darămite străinii! OK, ai opţiunea taxiului şi, slavă Cerului, se pare că scăpăm de taximetriştii ţepari pe zi ce trece! Dar dacă închiriezi maşină, e musai un copilot din partea locului! Se pare că pentru abia sosiţi McDonald’s-urile sînt nişte adevărate geamanduri de igienă şi conformism...

4) De ce îţi este cel mai ruşine? În ce zona nu îi recomanzi să meargă?
Mi-e jenă de acei cerşetori agresivi, răi, care te blesteamă dacă nu le dai şi care te sufocă literalmente dacă te simt străin. Mi-e jenă de trecătorii care zbiară unii la alţii în mijlocul străzii, peste capul tău, prin urechile tale. Mi-e jenă de şoferii care intră tare-n viraj pe străzile fără prioritate, tocmai cînd te pregăteşti să traversezi. Nemţii te aşteaptă şi un minut pînă te hotărăşti să treci (caz în care ţi-e jenă ţie ca pieton că te-ai învăţat rău)...

Am trişat la leapşa pe desenate

După ce ne-a încîntat cu figura unui mustăcios enigmatic, Hiacint mi-a comandat un desen de făcut pe situl de portrete-robot. Mi-am prins urechile în proceduri şi m-am lăsat păgubaş. Dar, ca să nu stric lanţul şi ca să nu-mi atrag "blogstemul", postez acest desen, făcut cu creionul pe hîrtie de către mine şi retuşat cu scule mai performante de către maestrul Erhan.

Cine este personajul? Ce vrea el?

Seamănă cu mine, aşa, cu profilul ăsta de sfarmă-party.

Dar este "mai mult decît atît"...

Indicii mai jos, pe pagină...

Dezacorduri în publicitatea românescă

Toată lumea bombănea cînd cu berea Caraiman şi reclama aia cu viile dacice, arse butaş cu butaş: Cum adică "berea frate cu românul"? E dezacord: trebuia "berea soră"! - S-ar fi vrut o ironie, încercam eu să intuiesc ce voise "să spuie poetul". - Berea e la feminin, mi se răspundea, şi deci nu poate fi frate, ci soră! Ciudat însă că nimeni nu a comentat faptul că Ursus e declarată "berea rege" şi nu "regină". Eu mai degrabă cred că acestui popor consumator tradiţional de vin îi displăcea atavic să vadă strugurii ăia în flăcări...
M-am gîndit să trec pe listă dezacordurile de gen - gramaticale, logice, stilistice etc. - din publicitatea română. Unele sînt subconştient deranjante, altele sînt amuzant inabile.

● Mioriţa XO: "... a venit vremea să gust din el". Aici se va spune că acordul se face cu "vinars", care e masculin. De dragul quiproquo-ului, spotul evocă în mod amuzant canibalismul şi seria Tăcerea mieilor. Care miei, aşa subînţeleşi, sînt singurii în stare să ancoreze brandname-ul Mioriţa; că în rest...
● "Noul" Ziua: din deja vechiul spot Ziua, cel cu ziaristul care vorbeşte singur (sau la un handsfree foarte mic). Se aştepta de la noi să ne prindem că acordul se face cu masculinul "ziar"...
● România Liberă era în campania de anul trecut... "incomod din 1867".
● Regal (bulion): De ce oare monologul cu "noi, roşiile" este citit de o voce bărbătească?

Lista rămîne deschisă...

Noi sîntem din Coreea de Nord, domnule... R'zeanu?

Tocmai pentru că am prieteni la România Liberă;
tocmai pentru că mutra mea înrămată zîmbeşte virtual pe unele birouri din redacţie;
tocmai pentru că prietenii de la RomLib au fost singurii care mi-au întins mîna atunci cînd nimeni nu avea curajul,...
... tocmai de aceea le spun, cu cele mai prieteneşti intenţii, că:

După ce, de la München, a combătut ani de zile regimul comunist din România, Hurezeanu a ajuns să capete figură de Kim Ir Sen, în campania de relansare a acestui glorios ziar; care ziar - totuşi... - merita ceva mai bun pe partea de propag... ah, pardon, de comunicare.
Aţi văzut cum radiază toţi cînd intră "tovarăşul despot luminat" în redacţie? Aţi văzut pionierele acelea cum îl întîmpină cu tablouaşele la piept? Aţi resimţit frisonul ACELA? Aţi simţit din nou în gură gustul ACELA?
Dacă s-ar fi relansat Scînteia, mai înţelegeam. Dar s-a relansat România Liberă, oameni buni. Ziarul care chiar era alături de cetăţean...
Deja am auzit cu toţii prin tîrg poante apropo de "scrisul pentru prieteni" (în sensul de clientelă) şi de gestul cvasi-autist al lui EH de a citi ziarul singuratic, izolat, în biroul directorial...

Răbdare, prieteni romlibişti care ştiu că suferiţi în tăcere. Trece. Şi se uită repede. Prin definiţie, reclamele proaste sînt cele care nu se ţin minte.

Deconstruieşte cu Doru Demolatoru!

Concursul lui Doru Demolatoru e finally online!
Mi-am lins rănile după "împrumutarea" (de către alţii...) a concursului de parodii mioritice... şi... ta-dam...
Am lansat un nou concurs!
Cine vrea să mi-l preia şi pe ăsta n-are decît...
Pînă atunci, cît e încă în vigoare promoţia Sunsilk cu broscuţe colorate, vă invit aici, nu veţi regreta, sînt atîtea surprize-surprize de la mandea...
(Mulţumiri lui Robin Simion că mi-a inspirat numele lui Doru.)

Sarmalele Reci în duet cu Adrian Minune

fragment din interviul luat de Anca Nicoleanu lui Zoltan Andras (foto, în centru), apărut în Cotidianul de azi

(foto Cotidianul)

Ati ajuns sa cintati de doua ori pe saptamina la Slatina si de trei la Bals. Cum e publicul din tara?

Am constatat ca zicala „omul sfinteste locul“ e valabila si in acest domeniu. In diverse locuri din aceasta tara sint oameni mult mai valorosi decit am putea banui, mai dornici sa promoveze valorile culturale. Sint oameni care au investit intr-un local, l-au decorat frumos, original, si vor sa intretina acolo un spirit viu, artistic. In astfel de locuri cintam. Din pacate, oamenii din tara sint considerati mult mai prosti decit sint. Dar ei stiu foarte bine sa-si aleaga valorile. Se vede ca, atunci cind vin la concertele noastre, se simt bine, sint dezinvolti, sint ei insisi. Avem insa concerte si in Bucuresti.

Componenta actuala este Emil Viciu - chitara, Laszlo Mircea Horvath - clape, Vladimir Sateanu - bas, Ionel Tanase - tobe si eu, solist vocal.

Ati cintat in mall-uri, la congrese si la petreceri de firme. Cu nuntile cum stati?

Ar fi bine ca lumea sa scape de prejudecata ca cei de la Sarmalele Reci sint underground, cinta ceva ciudat acolo, dar sint simpatici. Am fost la vreo patru nunti, de doua feluri. Trei ale unor fani Sarmalele Reci si la o alta, la care socrii erau rockeri, iar mireasa si ginerele manelisti. Am cintat alternativ, cind noi, cind manelistii.

Cu cine ati facut echipa?

Cu Adi Minune, bineinteles. La un moment dat, instrumentistii lui o luasera pe ulei si disparusera, iar mireasa voia sa i se cinte „Multi ani traiasca!“. Cum nu mai avea cine sa-l acompanieze pe Adi, am convenit sa o facem noi. El, care e un tip haios, a anuntat dezinvolt: „Adi Minune featuring Sarmalele Reci, La multi ani, pentru mireasa!“. Se intimpla la International, in Sinaia. Ne place sa cintam la astfel de evenimente. Cunoastem lume noua, se mai diversifica publicul, iar pe noi ne intereseaza ca oamenii sa aiba despre noi o imagine lipsita de distorsiuni si prejudecati.

Cum ati gindit noul album Sarmalele Reci?

In asa fel incit sa compensam o lipsa destul de serioasa de pe piata a vechilor noastre albume. Albumul va contine inregistrari din concerte si va fi un Sarmalele Reci live Best of.

Nu v-au inspirat nimic blonda de la Cotroceni sau scandalul biletelelor?

Avem in genul asta o piesa, „Adrian Basescu“, dar nu am vrut sa supralicitam acest registru. In plus, nu ne-am propus niciodata sa fim o trupa gen Divertis, desi unii ne-au confundat intentiile cu cele ale grupului umoristic. Piese in care sa te legi de o anumita personalitate sint cam delicate, risti sa le ingropi. Asta a fost soarta lui „Nicu Ceausescu presedinte“, pe care nu-l mai putem cinta. Sint tineri de 17 si 18 ani, care fac parte din publicul nostru, dar nu stiu cine a fost Nicu Ceausescu.

adrian minune manele

Închipiuiţi-vi-l monolog la Cafe Deko

[...] daca esti sincer deranjat si profund ofuscat de manele, ma astept sa simti la fel despre 99% din toata muzica si media din Romania. Dar la fel de pasionat si angajat, ok? Si fii pregatit sa arunci la ghena inclusiv cateva emisiuni, artisti si publicatii care iti plac, doar asta le ceri si manelistilor, nu? Nu te declara doar scarbit, mazgaleste niste pereti, urla pe forumuri, convinge-ti prietenii si semneaza o petitie online. Curaj, Adrian de Vito a declarat recent ca in repetate randuri era sa se lase de cantat din cauza unor petitii online foarte bine scrise si semnate de aproape 100 de oameni [...]
Teo, Ma, neaua asta e ok!
(a se citi tot postul, e sclipitor)

manele

Săru' mîna, Naşule, prii-ţi-ar Sarmalele!

Aseară, după miezul nopţii, au cîntat Sarmalele la Naşul, pe B1TV. Un cîntec, dar cu zvîcnet: Adrian Băsescu. Publicul din sală era în picioare şi-şi dădea manele, la incitarea lui Zoltan care, tras la patru ace ca un fel de Naşul II, bătea ţonţoroiul într-o mare formă. Chirăieli, aplauze, hohote mari la fiecare asociere neaşteptată de nume de politicieni. Prinzîndu-se în joc, Naşul a încheiat spunînd că el este "Radu Moraru Tucă Turcescu"...

Era o emisiune dintr-acelea filmate la teatru, cu public în sală şi invitaţi pe scenă şi pe primul rînd de staluri (la Tinerimea Română, la Izvor, vizavi de Bulandra). Se discuta despre ultimul film românesc cu subiect politic, pe cale de a fi lansat. Pe scenă, Dorel Vişan, Ştefan Iordache, Mircea Diaconu şi Vali Popescu. Ei în film întruchipau politicieni veroşi. În timpul emisiunii, Zoltan a stat în primul rînd şi a luat cuvîntul o singură dată, pentru a spune că simpatia pe care o răsfrîng actorii asupra personajelor îi face mai umani pînă şi pe politicienii cei mai ticăloşi (efect întîlnit şi la Caragiale, de altfel, care însă nu e cazul să ne amăgească: Caţavencii şi Tipăteştii de atunci n-aveau o faţă mult mai umană, doar că... vorba cîntecului... that's entertainment!)...

Maestrul Vişan s-a declarat fan sarmalist şi a avut cuvinte de laudă pentru activitatea "băieţilor". Aflu de la Emil Viciu (chitaristul) că, după emisiune, le-au venit mari felicitări de la Cozmin Guşă, invitat şi el de rîndu-ntîi, cunoscut ca prieten al actorilor şi cîntăreţilor. Amicul Guşă nici nu ştie prin ce pericol a trecut, cu numele ăsta al lui care rimează cu Bush, să intre şi el în cîntec. Dacă l-am cruţat de data asta, e mai ales fiindcă n-a apucat să şi-o merite (ceea ce îi doresc şi de acum încolo).

De ce e actualizat dintr-o dată un cîntec de acum un an şi ceva, care s-a dovedit atît de incomod la vremea lansării sale? Sînt mediile de astăzi mai favorabile cu acest gen de critică? Merită o analiză...

La capitolul ăsta se cuvine să laud Radio Guerrilla care a fost, la vremea lansării cîntecului, în iarna 2005-2006, canalul principal de difuzare. Cîrcotaşii, cunoscuţi pentru stilul tot mai vătuit al satirei, au tot amînat, au tot ezitat,... pînă cînd cred că au şi uitat. Din cînd în cînd Găinuşă mai dă la radio Ţara te vrea prost, că îi aminteşte de tinereţea lui din Radio Delta.

Noroc cu Naşul care a aflat de cîntec cine ştie de unde şi i-a aprins - se pare - un beculeţ în minte. De obicei Naşul îl cheamă pe Chilian să cînte. În seara asta, Chilian a fost în sală, la cîteva staluri de Zoli al meu, şi şi-a declarat (destul de vehement...) inapetenţa pentru temele politice. Da, dar cît de bine a plesnit-o cu termopanele anul trecut (asta după vilele "paralele" de pe albumul Iubi)! Sînt texte pe care aş fi vrut să le scriu eu. Care eu unul cred că tizul meu cu voce de Baglioni ar avea de ce să fie mai cool...

Oricum, săru' mîna Naşule.

Ehei, o dată am fost şi eu la Naşul. Acum 5-6 ani, în studioul B1 din Victoriei colţ cu Cîmpineanu. A fost interesant şi fertil. Naşul e un personaj atipic şi stimulant. Mi-a pus nişte întrebări pe care, pe moment, le-am considerat stupide. Dar care m-au obsedat multă vreme după aceea şi mi-au rodit mai tîrziu în minte, în mod neaşteptat. Pesemne stupidul eram eu...

Dar despre acest capitol - în alt episod.

Adevărat şi fals despre manele

De cînd cu dezbaterea iscată de Nenorocitu, am scotocit prin foldere mai vechi şi am dat şi peste acest articol pro-manele. L-am publicat anul trecut în Elle şi a fost preluat de HotNews, unde a depăşit cu mult 8000 de vizualizări şi a stat ceva vreme în Top 5. Şi - tantana... - nu era postat pe blog!!! - ci numai taguit...
Îl postez acum, ca să intre în antologia personală şi, mai ales, ca să-şi găsească noi cititori. Păi cică...

Adevărat şi fals despre manele
Realitatea istorică faţă cu reacţiunea anti-maneliştilor

Maneaua gen muzical plebeu.
- FALS! Maneaua este istoriceşte muzica domnilor. Cercetătorii ne asigură că moda “turceştilor” a apărut în ţările române la curţile domneşti şi în mediile boiereşti, această muzică rafinată şi senzuală reflectînd gustul elitelor sociale şi culturale.
Dimitrie Cantemir însuşi a fost în tinereţe o vedetă a manelei, cu fani înfocaţi la curtea sultanului.
Maneaua - “plagă” de dată recentă a societăţii româneşti.
- FALS! Cei dintre noi care îşi amintesc de “Mona mea”, “Domnişoară-domnişoară”, “Cenuşăreasa” şi alte hituri “eighties” ale trupelor Azur, Generic etc. - au de dat contorul cu mult înapoi... Atestată de cel puţin trei secole pe teritoriul ţării noastre, maneaua s-a bucurat de momente glorioase în operele unor Anton Pann, Barbu Lautarul, Romica Puceanu sau Luncă & Onoriu. În repertoriul înregistrat al Mariei Tănase există o superbă manea – “Pînă cînd nu te iubeam” – a cărei perfecţiune atestă rafinamentul vechii şcoli româneşti de manele, cu epicentre în Dobrogea şi zonele dunărene.

“Manelismul” – stil de viaţă ostentativ al noilor parveniţi.
- FALS! Marea Doamnă a manelei tradiţionale, Romica Puceanu, rămasă în patrimoniul folcloric prin capodopere ale genului precum “Şaraiman” şi “Maneaua florăresei”, a dus o viaţă mai degrabă modestă şi s-a stins aproape în mizerie.

Manelele muzică ţigănească prin excelenţă.
- FALS! După cum îi zice şi numele încă folosit de lăutari, maneaua este o “turcească”, o muzică de provenienţă orientală, larg răspîndită în Balcani. Dacă manelele sînt cîntate cu precădere de către rromi, este în primul rînd pentru că a fost muzica cerută secole de-a rîndul de boierii români robilor lor lăutari. “Asta ni se cere”, definesc şi azi descendenţii lor dezrobiţi şi dezinhibaţi preferinţele publicului majoritar, cînd se justifică în faţa Prutenilor, Moculeştilor şi altor cerberi ai unui purism iluzoriu.

Europa occidentală - bastion de neclintit în faţa influenţelor orientale.
- FALS! Ocupaţia maură din Evul Mediu a lăsat în Spania, Occitania şi Italia meridională mărci de netăgăduit ale culturii arabe. Asemănarea dintre armoniile arăbeşti şi cele spanioleşti este un indiciu suficient; dar medieviştii merg mai departe în cercetarea afinităţilor subtile dintre Est şi Vest. Se pare că, prin intermediul muzicii trubadurilor, muzica de la curţile europene a fost puternic penetrată de filonul maur, care a devenit astfel moştenire a marelui clasicism european. Occidentul, fascinat de manelo-rapperii turci din Germania şi de fusion-ul maghrebienilor din Franţa (Khaled, Rachid Taha etc.), nu suportă deloc astăzi primul asediu muzical sarazin.

Manelele gen inferior.
- FALS! De la cîntecele goliardice pînă la blues-ul născut pe plantaţiile de bumbac, s-a dovedit că nu există genuri inferioare. Există cel mult neglijenţă, vulgaritate şi tratare neprofesionistă din partea unor muzicanţi avizi de cîştiguri uşoare.
În plus, există vecini care vor să-mpărtăşească întregului cartier muzica preferată (şi aceasta nu prea se-ntîmplă să fie Beethoven)... Există posesori de automobile care vor să-mpărtăşească întregii străzi ultimele achiziţii muzicale, provenind din aceeaşi zonă, a neo-manelei cu tobe păcănitoare în loc de ţambal, cu clape ieftine pe post de clarinet şi cu voce cabotină, hăhăitoare, pe porţiunile în care ornamentele vocale ar trebui să exprime sentimente adevărate.

- Căci dacă mai este ceva FALS apropo de manelele de azi, este însăşi maniera contrafăcută şi nesinceră cu care sînt cîntate de multe ori aceste cîntece de dragoste şi durere. Este cabotinismul cu care se trafichează sentimente, reflectat inevitabil în forma fuşărită şi grabnic expediată a performanţei artistice.

- Este posibilă o reabilitare a manelelor, în conformitate cu valoarea muzicală a unora (nu puţine) dintre produsele genului?
Doi universitari americani de origine română răspund pozitiv: Sorin Adam Matei şi Cezar Giosan au declanşat recente dezbateri în presa culturală, legate de posibila recuperare a manelelor... în “cheie majoră”. În timp ce primul dintre ei defineşte neo-manelele ca pe un fenomen viu, prolific, de metisaj tipic spaţiilor de interferenţă culturală; cel de al doilea trasează proiectul unei adevărate propăşiri a manelelor, posibilă prin stîrnirea interesului oamenilor de cultură în a revizita această muzică umilă, dotaţi cu intenţii înalte, formatoare.
E de bănuit că amîndoi distinşii intelectuali de peste zări şi-au putut elabora teoriile cu îngăduinţă şi în deplină detaşare, (şi) pentru că le lipsesc vecinii care să-i masacreze fonic cu acest adevărat “blues al Orientului”...
manele

Reminder sarmalist: concertul de diseară...

Zoltan zice că începe la 20:00!
Redau mesajul lui:

Marti 13 - trei ceasuri bune cu Sarmalele Reci la El Comandante
str. Sf. Stefan colt cu Plantelor (linga Al macaronaro)
(aproape de parcul Izvorul rece, bd Ferdinand)
h 20:00

Metropotamul confirmă (şi dă şi harta).

Jurnalul nefericirii: Şerban Alexandrescu reclamă. Scuze.

Publicitarul cel mai talentat din RO a devenit o victimă colaterală de presă, într-un război din sfere politice superioare.
Vina lui? De a-şi fi făcut cinstit datoria.
Datoria lui? De a fi lăudat profesionist, conform contractului, ceea ce Victor Ciutacu de la Jurnalul defăimează, de asemenea, conform sarcinilor de serviciu: TVR-ul.

Şerban de la Headvertising se apără pe forumul ziarului, revelînd absurdul acuzaţiilor:

"... daca domnul ciutacu crede ca am stors de bani tvr-ul, ar fi interesant sa afle ca in anul precedent am facut mult mai multi bani de pe urma colaborarii cu Antenele 1 si 3. De ce nu e indignat si de acest fapt?
Cireasa de pe tort e faptul ca pe Antene am fost numiti direct, iar la TVR a trebuit sa trecem printr-o licitatie publica extrem de birocratica, la care au participat 7 alte agentii. De ce e aiurea sa gestionam un buget mic dupa o licitatie dar nu e aiurea sa gestionam un buget mare fara licitatie?"

Justificarea publicitarului declanşează paranoia publicistului.
Şerban pretinde scuze. Dar e perfect conştient că nu le va primi...
Iulian Comanescu le expune poziţiile aici (la final Şerban revine cu încă două comment-uri - savuroase, s-ar putea spune, dacă situaţia n-ar fi cu adevărat nefericită).

Cenotaf Baudrillard apud Rogozanu

Mort acum cîteva zile, Baudrillard e departe de a fi expirat. E ceea ce spune Rogozanu, cînd îl evocă pe socio-filozof, într-un post la care subscriu:

Nu am putut să-i împrumut furia fascinantului filozof. Dar am împrumutat cît m-a dus capul din logica lui ingenioasă. Baudrillard a aplicat interpretarea „tribală” asupra civilizaţiei moderne. Cu rezultate delicioase în linia lui Barthes, dar fără seninătatea acestuia. Pînă la urmă consumatorul modern este după mine o caricatură veselă a aborigenului plecat să caute prada (sau Prada) după semne.
[...]
Citez ceva despre cel mai enervant produs al ultimilor 30 de ani, acel be yourself obositor, bun pentru vînzarea de converşi: „identitatea este un vis de absurditate patetică. Visezi să fii tu însuţi cînd n-ai altceva mai bun de făcut.”

Pe mine personal, primele cărţi ale lui JB (Sistemul obiectelor şi Societatea de consum) m-au marcat ca tînăr universitar cu interese în domeniu şi, apoi, după "răspopire", ca lucrător în sistemul şi structura "de profil".
Pe următoarele - le-am scanat fără aceeaşi răbdare. Le-am considerat sequel-uri încîntător scrise, dar prea baroce. Prea fandosite...
Multă vreme în anii '90 m-au enervat tinerii intelectuali români care-i maimuţăreau criticismul faţă de capitalism, cu aplicaţie la o societate încă tranzitorie, care mai avea încă de asanat anchilozatele "sisteme şi structuri" de semn opus.
Şi pentru că asanarea n-a prea mers, JB devine azi foarte actual în "simulacrul" românesc de capitalism feroce.
Îl pomenesc azi pe JB, cu deplina certitudine că voi reveni la el.

Guerrilla îl scarmănă pe Scornelius la oaie

Am lansat astă toamnă, în cadrul concursului Cîştigă cu Scornelius (găzduit de LiterNet), o ediţie Mioriţa Remix care le cerea concurenţilor să pastişeze celebra baladă (titlul oficial, Completează spaţiul mioritic, făcea aluzie la modelul iniţial, cu spaţii libere, de completat ca un formular). În momentul lansării, cel puţin două iniţiative similare erau online: concursul ad hoc al lui Jubjub care ne îndemna să traducem Mioriţa într-o franceză de "tip furculision" şi primele episoade din Mitomania lui Erhan (serial găzduit de Metropotam), cele dedicate Mioriţei. Le-am citat pe blog, în debaraua concursului.

În articolul de start, am dat exemple de pastişe mioritice mai mult sau mai puţin celebre de pe net sau din offline. Am taguit un cîntec sarcastic al Adei Milea din fonoteca LiterNet-ului, care deconstruia Mioriţa la greu. Mi-am pus problema să fac la fel cu Pohoenix sau Zdob. Am renunţat: intenţiile lor de prelucrare a Mioriţei erau prea "pe bune", or eu le ceream concurenţilor rescriere ironică, dezvrăjită şi, pe cît se poate, anti-fatalistă!
În orice caz, am încercat să îi citez pe toţi cei care mai avuseseră ideea înainte. Le cer iertare celor pe care i-am omis.
Dacă aş fi fost mai bun la clarviziune, aş fi menţionat şi faptul că, peste jumătate de an, Radio Guerrilla avea să lanseze un concurs similar, anume Rescrie Mioriţa. Îmi pare rău că, din lipsă de antrenament divinatoriu, mi-a scăpat proorocirea. De la amicii guerrilleros nu pot pretinde să menţioneze, fie şi micuţ, cu asterisc şi notă de subsol la corp 6, faptul că mult lăudatul lor concurs de originalitate nu e tocmai original; ci că duce mai departe, frumos, mio-ritmic, în tradiţia folclorului urban, ideea lui Scornelius (de fapt ideea Cristinei Foarfă, cedată cu graţie cauzei scorneliene)... Ei se proclamă ciobani şi e normal să aibă o atitudine mai toporelnică faţă de iniţiativele independente şi non-profit.
Cu toate astea, o ocheadă prin arhiva lui Scornelius i-ar fi scutit de surprize: participarea în cazul Mioriţei a fost mai "uscată", mai puţin fertilă ca în cazul precedentei ediţii, cea cu produsele Eminescu. Am avut doar doi premianţi, ce-i drept geniali, dar... statistic vorbind Mioriţa nu i-a prea inspirat pe scornelitori.

Nici răspunsurile de pînă acum de pe pagina de concurs a Guerrillei nu arată prea roz... O parte dintre concurenţi au răspuns, fără mult spor, şi pentru Scornelius. La noi n-au cîştigat nimic. Dar poate că la ciobani merge...

Sting feat. Cheb Mami - Desert Rose (live)

I dream of rain
I dream of gardens in the desert sand
I wake in vain
I dream of love as time runs through my hand

I dream of fire
Those dreams are tied to a horse that will never tire
And in the flames
Her shadows play in the shape of a man's desire

This desert rose
Each of her veils, a secret promise
This desert flower
No sweet perfume ever tortured me more than this

And as she turns
This way she moves in the logic of all my dreams
This fire burns
I realize that nothing's as it seems

I dream of rain
I dream of gardens in the desert sand
I wake in vain
I dream of love as time runs through my hand

I dream of rain
I lift my gaze to empty skies above
I close my eyes
This rare perfume is the sweet intoxication of her love

I dream of rain
I dream of gardens in the desert sand
I wake in vain
I dream of love as time runs through my hand

Sweet desert rose
Each of her veils, a secret promise
This desert flower
No sweet perfume ever tortured me more than this

Sweet desert rose
This memory of Eden haunts us all
This desert flower
This rare perfume, is the sweet intoxication of the fall

Bastistă vs. şerveţel

Bunici de pînză, părinţi de nylon, nepoţi de hîrtie

Mi-a cerut un şerveţel. Am scos batista din buzunar cu un gest compus să arate ca-n filmele cu Jean Marais. În loc să fie copleşită de atîta curtoazie, fosta mea elevă a rîs: “În afară de tataie-miu, nu ştiu pe nimeni să mai aibă batistă de pînză, aşa, ca pe vremuri”. S-a şters - mica ingrată - şi mi-a returnat batista, în timp ce eu încercam să rememorez situaţii în care batista textilă încă rules. Am găsit trei. Le-am trecut sub tăcere: peste toate se putea aplica aceeaşi etichetă – “tataie”! Pe două le reproduc aici, unde ştiu că mă citesc oameni îngăduitori şi dornici să ştie “cum era pe vremuri”. (A treia e inavuabil de intimă şi vă las s-o ghiciţi.)
Aşadar. Vara, pe arşiţă. Dacă n-ai şapcă sau pălărie, cum eviţi insolaţia? - Cu o batistă înnodată în colţuri! E perfectă, mai ales dacă e umezită. Ştiu, e “de tataie”, dar... încercaţi asta cu un şerveţel de hîrtie!
Acum una care m-a uimit şi pe mine, descoperindu-mi nebănuite apucături de ţăran (sau de locuitor de mitoc, ce-oi fi) pe care le credeam pierdute. Cînd coboram de pe munte, de la un izvor cvasi-sălbatic cu apă minerală, cărînd două bidonaşe de 5 litri, unuia i s-a rupt mînerul de plastic. Dacă mi se întîmpla asta în Bucureşti, poate că-l lăsam acolo şi plecam înjurînd toată plasticăraia asta fragilă... Dar acolo, în natură, cineva ascuns înăuntrul meu a scos batista din buzunar şi a încropit o legătură zdravănă în loc de mîner. NU încercaţi asta cu un şerveţel de hîrtie: bidonul vă poate lovi la picior. Tînăra mea soţie, care mă însoţea ducînd o cochetă sticlă de jumate, mi-a spus, de data asta cu admiraţie: “wow, parcă ai fi tataie!”...

Florin Dumitrescu, Acum şi la pungă de plastic, B-24-FUN

Chalga Killer - "Joc murdar" curat bulgar

Bulgarii au manele mai curat şi mai artistic cîntate decît noi. Precum şi anti-manelişti mai artişti...
Ca pe pildă acest Dimităr care a realizat un filmuleţ animat destul de previzibil ca poantă, dar dătător de mari satisfacţii celor care nu-i suferă pe automobiliştii ascultători de manele la maximum.

Manelişti dînd din cap şi rockeri din buric

(foto de la Barosanu)

Mulţi dintre voi ştiu: la Roblogfest, "cel mai bun post" a fost declarat celebrul "Joc murdar" al lui "Vis urît" (... vis foarte iubit în realitate de către majoritatea votanţilor, care l-au apreciat "cel mai bun blog", "cel mai bun blog personal", precum şi "cel mai bun blog de divertisment"): o proză fantezistă, plină de umor şi foarte alert scrisă despre... cum te poţi răzbuna pe vecinul manelist!
430 de comment-uri vă "spune" ceva, "domnule prim ministru"? Atîtea a adunat postul (acum, post festum, or fi mai multe...), majoritatea despre cum să agresăm inteligent apartamentele maneliştilor! Din cînd în cînd - cîte o intervenţie agramată împotriva rockerilor.

Păţania îmi aminteşte de revărsarea de umori, inclusiv din partea celor mai ascunse şi mai refulate "elemente fasciste" (la mulţi ani, tov. Iliescu!), pe care a stîrnit-o manifestul Asociaţiei Ciocănelul de astă vară (remember? Să dăm Mozart la tot cartierul etc.)...
Atunci am făcut greşeala să-i acuz pe tinerii civici din Timişoara de incitare la intoleranţă. De intoleranţă însă mă făceam vinovat eu însumi, întrcît nu reuşeam să discern între o cauză benignă şi efectele ei incontrolabile.
Nu o să repet greşeala în ce priveşte Vis urît, Joc murdar etc. Aş fi şi ipocrit: m-a amuzat postul, chiar m-a făcut să simpatizez cu poznaşul comando anti-manenlist, în ciuda super-egoului meu etic care îmi dictează să mă indignez. Cum notam în primul meu articol despre manele (care nu era neapărat pro-manele: asta e o tabără în care m-am trezit mai cu voie, mai fără voie, împins de radicalismul inevitabil al oricărei polemici din România), aşa cum există fenomenul proliferării manelelor şi n-ai ce să faci împotriva lui (într-un sistem democratic), la fel există şi o viguroasă reacţiune la "manelizare", "vulgarizare" etc.
Personal nu am manelişti în bloc. Dacă m-a deranjat vreodată muzica din vecini, a fost în decembrie trecut Dunărea albastră, repetată pînă la refuz de cuplul de sus, care făcea lecţii intensive de vals înaintea propriei nunţi. Am sunat la uşă, i-am rugat, ca de la fan Strauss la fan Strauss, m-au înţeles... aşa că de Anul Nou am televizionat concertul din Viena fără senzaţie de vomă (dimpotrivă).
Mi s-a reproşat de către anti-manelişti cum că deh, mie-mi convine să fac pe liberalul cu papion, cît timp nu-mi vibrează manelele-n pereţi la ore imposibile. La care n-am ce să zic, decît că viaţa e complexă.

Precum John Lennon în '71, visez la pace-pace între dobitoace. Aş vrea să le spun maneliştilor că pot cere mai mult de la muzica lor favorită; că manelele erau cîndva mult mai rafinate, mult mai bine cîntate şi mult mai senzual dansante decît ciurucurile care le ajung îndeobşte la ureche în ziua de azi. Aş vrea să le spun rockerilor că muzica orientală i-a inspirat şi pe Queen, şi pe DMB, şi pe Page & Plant (zic repede ce-mi vine-n minte, l-am uitat pe Zappa)... Aş vrea să le spun tuturor că etichetările, departajările şi tribalizările sînt primul pas către fascism.
Hai că am dat-o prea teoretic. Promit să revin cu un omolog bulgăresc al "Jocului murdar", foarte anti-cialga (cialga e numele bulgăresc al manelei, care aşa detestată cum e de către unii de pe acolo, e cîntată muuult mai dobre decît dincoace de Ruse).

Related links:

Salvaţi aparenţele, Hai cu maneaua

Bucurenci, Gutză contra

Nenorocitu, Poate doar un exerciţiu

Mandea, A cui e maneaua?

Sarmalele împachetate de primăvară

(foto City FM)

Redau ca atare comunicatul primit de la Zoltán András:

Dragi prieteni,
Dupa o serie de concerte prin ţară (18 februarie Slatina; 23 feb. Oradea, 24 feb. Timişoara, 1 martie Constanţa, 3 martie Slatina),

Sarmalele Reci îşi continuă turneul de primăvară:

7 martie Bal la Balş la Casa Sindicatelor - le cîntam concetăţenilor lui Bălcescu în ajun de ziua fo'meilor
8 martie 21:00 Serenadă la Cluj la barul Roland Gaross (lînga pod) - le încîntăm pe doamnele şi domniţele ardelene, dar şi pe domnişorii care le vor însoţi
marţi 13 (!!!) martie 20:00 - trei ceasuri BUNE cu Sarmalele Reci la Bucureşti, la El Comandante, Str. Sf. Ştefan colţ cu str. Plantelor (aproape de parcul Izvorul Rece)
Vă aşteptăm pe toţi!

A cui e maneaua?

(c) Silviu Gheţie

La apelul Nenorocitului (căruia pe această cale îi doresc mult noroc), reintru în dezbaterea despre manele, care apucase să lîncezească, din felorite motive. Cel mai important ar fi acela că radicalismul anti-manelist s-a mai potolit în ultima vreme. E şi motivul pentru care, în loc de alt răspuns, mă limitez să redau mai jos ultimul articol al meu despre manele pe care l-am publicat anul trecut în Suplimentul de Cultură, în cadrul triplului dosar manelologic pregătit de Cristi Neagoe. Îl semnalasem, dar nu îl postasem propriu-zis pe blog. Dacă tot mi s-a dat pretextul să îl postez acum, profit şi o fac, cu gîndul şi la cei care ignoră perspectiva diacronică asupra fenomenului.

(Dintre ceilalţi convocaţi la dezbatere, Bucurenci a fost cel mai vrednic. Se pregătesc să răspundă Teo şi Andrei Roşca.)

Aşadar:

A cui e maneaua?
de Florin Dumitrescu

Ce s-a schimbat de două-trei sute de ani încoace în cultura huzurului de la noi? Nu mare lucru, s-ar zice: şi pe-atunci existau mode, trenduri şi „cool-tură” (numai că nu le zicea aşa)... Aceeaşi entuziastă fandoseală; aceeaşi adoptare fără adaptare a vînticelelor vremii, atunci ca şi acum... Cu - totuşi - o notabilă diferenţă: tot acest vesel import de izuri, brizbrizuri şi alte caraghiozuri avea ca punct de pornire şi de referinţă Estul, nu Vestul.
America vremii era Levantul.

Înapoi în timp
Tîrgurile şi curţile moldovlahe se visau micul Stambul, micul Damasc, mica Medină... Altă polaritate geo-mondenă! Ne închinam nu doar politiceşte Înaltei Porţi; ne închinam şi lumeşte tuturor modelor orientale, fie ele în materie de găteli, sulemeneli sau muzichii... „Urbanii” epocii fanariote or fi dezbătut lungi ceasuri, la vreun sugiuc ori la vreo narghilea, ba despre noua manieră de purtare a şalvarilor, ba despre noile tendinţe în răsfirarea ciucuraşilor, ba despre new-entry-urile muzicale, evident orientale: „Ţie, agapi-mu, care-ţi place mai mult: maneaua sau geamparaua? - Depinde care stil de manea, efendi: stilul „hard”, de fanfară turcească, cel „cool”, de manea domnească sau mai „comercialul” cîntec de lume, din ăsta de tocmai ni-l susură-n ureche ţiganul viorist...” Căci da, oricît se îngrozesc reacţionarii muzicali actuali, hit-parada vremii ne venea de la turci, iar maneaua („turceasca” pe celălalt nume al ei) făcea „tendinţă”... Şi avea să facă încă mult timp...
Azi, în era vremelniciei galopante, cînd majoritatea hiturilor încep să se-nvechească încă din clipa în care au fost compuse, ne vine greu să credem că vreo modă muzicală ar putea să ţină mai mult de trei sezoane. Şi totuşi, iată: maneaua depăşeşte trei secole de cînd rezistă în spaţiul cultural românesc!
Un gîngurit duios, o prelungire unduită a vocalelor, amintind vaietul şi evocînd dragostea-suferinţă – asta era maniera de interpretare a cîntăreţilor vremii, de la tînărul principe Cantemir, vedetă la curtea sultanului, pînă la cel mai umil lăutar: un fel de r&b pe ritmuri mai sacadate. Cum ar fi Mariah Carey înlocuindu-l pe Guţă... Dacă ne ştergem din minte hăhăiala cabotină a guţoilor de azi, putem reconstitui maniera originară de cîntare a manelei ascultînd înregistrările cu Romica Puceanu: cîntece precum „Şaraiman” sau „Maneaua florăresei”, adevărate bijuterii de interpretare vocală, preţioase atît prin măiestrie, cît şi prin trăire, prin implicare afectivă. Ne putem închipui cum ritmul irezistibil de dairale se îmbina cu lamentoul vocal şi cu duioşia armonică într-o încărcatură de senzualitate, de proto-romantism, care îl făcea pe Alecu Russo să noteze: “sînt manele dulci, sînt manele mîngîioase, sînt manele ce rup inimile".

Isarlîk sau Babelîk
O muzică a domnilor, o muzică a boierilor, o muzică a petrecerilor de curte care ţineau zile şi nopţi – aceasta era maneaua pe care ne-o putem doar imagina, din cîntecele culese sau compuse de către Anton Pann, ca un soi de Isarlîk muzical (căci, vai, pe atunci nu existau suporturi de stocare magnetice, necum digitale).
O muzică a turcilor? Da, la origini cel puţin: cu timpul, import-exportul cultural avea să se realizeze cu succes şi noul stil avea să (ni) se împămîntenească.
O muzică a românilor? Da, a celor mai emancipaţi (social, material, cultural...) dintre ei.
O muzică a ţiganilor? Da, în măsura în care, odată moda adusă de muzicanţii orientali, ei aveau s-o preia, s-o adapteze şi s-o execute. Ei, robii lăutari. Ei, care, odată dezrobiţi mai tîrziu, aveau totuşi să-şi continue vocaţia de profesionişti ai cîntării la cerere.
Azi, în epoca graniţelor, a delimitărilor şi a etichetelor de tot felul, inclusiv de tip naţional, ne e destul de greu să înţelegem că multă vreme, pînă înspre “paşopt”, conştiinţa naţională şi problemele identitare nu îi animau prea mult... nici pe turci şi nici pe arabi; nici pe români şi nici pe fanarioţi; cu atît mai puţin pe ţigani.
Ironia istoriei face ca acelaşi Anton Pann colportor de melisme şi lirisme orientale să facă parte dintre intelectualii progresişti responsabili de Risorgimento-ul românesc de pe ambele părţi ale Carpaţilor; şi ca, în consecinţă, să moştenim de la el (şi de la coechipierul libretist Andrei Mureşanu) celebrul hit patriotic “Un răsunet”, devenit imn revoluţionar şi, peste epoci, imn naţional al României, sub forma unui cîntec lent, legănat, sacadat, cu o certă tuşă meridional-orientală... Cine face abstracţie de maniera emfatică a corurilor oficioase cu care ni se cîntă “Deşteaptă-te, române”, poate avea o revelaţie interesantă... Dacă nu cumva un şoc, cum a fost primită de mulţi telespectatori români iniţiativa ProTV-ului din 1 Decembrie 2005, de a difuza “Deşteaptă-te, române” manea, după moda americănească a interpretării imnului cît mai “multicultural” posibil. Contestarea a fost amestecată: sub masca reacţiilor puriste şi estetizante s-a putut intercepta, oricît de sufocată de corectitudine politică, revolta identitară a românului verde care îşi apără cu zel tabuurile naţionale...

Dragoste sau duşmănie?
Am putea spune, cu vorbele de azi, că rromii au alcătuit multă vreme o "naţiune profesională", statut care se conservă întrucîtva pînă în zilele noastre. Triburile lor se numesc după specializarea fiecăruia: ursari, căldărari, spoitori etc. Printre ei – la loc de cinste – lăutarii. Oriunde s-au stabilit în marea lor migraţie istorică, din Persia pînă-n Pirinei, rromii au cîntat ce li s-a cerut, de la monodii orientale la flamenco; de la săltăreţele sîrbe pînă la patetica muzică rusească de petrecere...
În ţara noastră, secole de-a rîndul, socio-etnia lăutarilor a fost constrînsă, determinată, condamnată la manele, de către – iertat fie stîngismul – socio-etnia stăpînitoare. “Asta se cere” – sună şi azi răspunsul standard al maneliştilor mustraţi la TV pentru muzica pe care o cîntă. Pentru aceşti artizani – nu arareori adevăraţi artişti – maneaua a devenit, de-a lungul zecilor de generaţii de of-şi-aoleu by request, o muzică a huzurului, a boieriei, a delectării înalte, o muzică de “baştani”; un simbol al statutului social. Marii dezrobirii i-a urmat, la un secol, marea dezinhibare. Mărcile bogăţiei, ale potenţei sociale, ale “ajungerii” sînt achiziţii dramatice, amînate de generaţii: să-ţi trînteşti palate ca ale regilor, să te dai în Mercedes ca ştabii comunişti şi, nu în ultimul rînd, să asculţi manele aşa, ca boierii... Mai mult decît expresii ale unui resentiment istoric, acestea pot fi decodificate, printr-un filtru mentalitar mai fin, ca expresii ale suferinţei, ale resemnării, ale umilinţei îndelung reprimate.
E delicat să critici, din instanţă pur estetică, înclinaţia spre ostentaţie şi aparenţă socială a rromilor: un fenomen cu adînci resorturi socio-istorice nu poate fi expediat cu o strîmbătură din nas superioară. Orice activist civic din Occident ne-ar putea dojeni cu slogane simple: sclavagismul e şi mai Kitsch; intoleranţa e şi mai out.
A turcilor, a românilor, a ţiganilor? Maneaua e cîte puţin a fiecăruia dintre noi. În definitiv, ce contează?!... Faptul însă că o muzică tradiţional dedicată dragostei a devenit o muzică despre duşmănie e semn că, între timp, ceva grav s-a petrecut cu noi toţi.

"Fii căpitanul nostru!"

"In ultima vreme, i-am simtit cam descumpaniti, poate chiar intimidati, si pe Gabriel Liiceanu, si pe Horia-Roman Patapievici, si pe multi altii terfeliti de propaganda tip hazna. Ii rog atat: capul sus! Nu aveti dreptul, nu avem dreptul sa facem pasul inapoi in fata agresivitatii primitive! Solidaritatea binelui trebuie sa ne scape de puterea raului!"
Grigore Cartianu alias Adevăratul Nepot al Gornistului

Media "pui de cuc" pentru MOL

Am propus-o cînd cu ultima promoţie de sărbători (preconizînd un mare entuziasm popular generat de intrarea în UE). Aceste abţibilduri se bucură în continuare de succes, mai ales în rîndul taximetriştilor şi al dacioţilor (dar am văzut şi maşini mai cu pretenţii stickuite astfel, - poate ca să ascundă vreun zbenghi?)...

Este genul de media neconvenţională promovată de consumatorul însuşi, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, din pur ataşament faţă de brand. E afişaj gratis cu concursul "victimei". I-am zis procedeului "pui de cuc", printr-o metaforă destul de aproximativă. Este modelul pe care a mers inimioara Maggi, cumpărînd implicarea auto-afişatorilor cu promisiunea cîştigului. În cazul de faţă, am folosit ca pîrghie euro-optimismul unei părţi a şoferilor. Precum şi faptul că aceştia ştiau ce desemnează EU, în afară de persoana I a pronumelui personal: anume sigla auto a Uniunii Europene.

O atenţie, o măslină... o boabă de Cultură

Cătălin Sturza m-a iscălit pe mine la acest articol din Cultura, care - trebuie s-o spun - a fost ideea lui de anchetă-dosar, inclusiv întrebările cu care debutează (mini-cugetări în sine). Răspunsurile sînt ale mele, ca şi reflecţia pe care o fac în completare acum, în legătură oarecum şi cu tematica labelului de marketing naţional SPIRIT, dezbătut zilele astea:


(c) Silviu Gheţie

Se prea poate ca occidentalii amatori de agroturism în România să preţuiască cel mai mult faptul că aici, în ţara asta, în civilizaţia ei rurală şi în persoana rumînilor ăstora, se regăsesc pe ei înşişi, aşa cum erau atunci cînd erau mai tineri, copii; sau poate cum n-au apucat să fie decît părinţii, bunii şi străbunii lor: mai autentici, mai fireşti, mai "ecologici". Se prea poate ca noi să le întruchipăm o oglindă nostalgică, duioasă şi regresivă. Se prea poate ca aici să rezide fie accepţiile cele mai puternice ale termenului SPIRIT: respiraţia deplină, comunicantă cu duhul, altminteri inefabil, al firii. Mda, sună cam de Blaga, aşa... şi ar cam trebui să sune de Bernbach!

Acum întrebările "fratelui Sturza" şi răspunsurile lui mandea:

» dosar
Noile măsline: Mărfuri ieftine
Vremuri derutante
de Florin Dumitrescu

Candva, maslinele erau considerate „mancarea saracului“. Care credeti ca sunt, in momentul de fata, „noile masline“? Avem in vedere nu numai (categorii de) produse materiale, ci si programe culturale, spirituale etc.
E.g. Cat de ieftina este credinta? Cat de ieftina este informarea? Etc. In ce masura, in termeni de pragmatica a discursului (nu de pragmatism cotidian), conceptul de „ieftin“ este rau famat? Ce sensuri mai are constructia „ieftin si bun“?
Suntem prea saraci sa ne permitem sa cumparam lucruri ieftine?
Ieftin inseamna, neaparat, de prost-gust, de calitate proasta, kitsch? Scump garanteaza, pe de alta parte, calitatea marfii si confirmarea nivelului de asteptare?
Riscam sa ne inecam, ca piata de desfacere (economica, ideologica, a bunurilor culturale) aflata la interferenta dintre Orient si Occident, intr-o maree de lucruri ieftine? Saraci fiind, suntem condamnati sa ingurgitam, prin buticurile si tarabele noastre, tot ceea ce da pe dinafara/nu intra in pietele vecinilor din Vest? Ieftinul distruge discernamantul? La nivel politic, avem se pare de-a face cu trecerea (evident, la nivel discurs-imagine: nu discutam in acest exemplu dpdv al „adevarului“ imaginilor) de la pozitivarea austeritatii sociale (a se vedea cazurile Iliescu-Constantinescu, respectiv modestele apartamente proprietate personala din care isi faceau titluri de glorie) la pozitivarea bogatiei explicite (Tariceanu, Becali etc.). Care ar fi posibilele explicatii?
In ce masura notiunea de stanga cultural-politica mai este legata de tensiunea saraci-bogati? Mai are aceasta vreo relevanta, sau stanga s-a orientat catre un sector mai putin irigat economic (drepturile omului, ecologism etc.)?
China sau Germania?
Reprezentanta de firma sau mall?
European Drinks sau Coca-Cola?
(C.S.)

Trăim vremuri derutante. S-ar zice că un zeu jucăuş ne zăpăceşte percepţiile şi accepţiile ieftinătăţii, scumpătăţii, ale bogăţiei şi sărăciei, ale valorii şi vacuităţii.
VIP-urile se-ntrec să poarte blugi cît mai rupţi şi geci cît mai tocite. Există ţoale scumpe care mimează, prin chiar ţesutul lor, murdăria şi uzura, de nu le deosebeşti de hainele cerşetorilor... Mărcile de electro din Extremul Orient sînt deja comparabile cu mărcile occidentale (care, sub carcasă, tot made in China sînt).
Mîncarea de mai ieri „a săracului” este cea mai scumpă de pe raft: măslinele „natur”, fără alt conservant decît sarea; pîinea neagră sau intermediară; lintea, napii, roşcovele... Soia cea dispreţuită-n salamurile de altădată; năutul cel detestat ca surogat al cafelei – sînt toate mai preţioase, pentru că sînt „bio”, ecologice, naturale.
Intrăm într-o lume în care hîrtia proastă, reciclată, „de ambalat brînza” e mai nobilă decît foaia velină; iar maşinile mici, eventual pe combustibil vegetal, sînt mai apreciate ca merţanele şi gipanele care se-nfig ca baştanele. Intrăm într-o lume în care miniştrii şi premierii merg la birou cu bicicleta.
E o lume în care viteza, strălucirea şi gălăgia, îngeneral excesele moderniste şi tehno-industriale - s-au devalorizat una cîte una. E o lume tot mai conştientă de precaritatea resurselor din care s-a adăpat fără discernămînt pînă acum. E o lume care nu mai crede în Progres, ci în Evoluţie. E o lume care pune mai mult preţ pe viaţă decît pe „viaţă, nene!”... E o lume în care vor trăi tot mai mulţi bătrîni. E o lume care va preţui sănătatea şi cumpătarea.
Noi, cei de aici, care încă ne făceam avînt să imităm ce-am tot văzut în Neckermann-ele de mai ieri... iată-ne dintr-o dată valorizaţi pentru ceea ce dispreţuiam mai mult în propria ogradă: ruralismul, naivitatea, apropierea de natură. Simplitatea, deschiderea, cordialitatea. Europenii poartă tot mai puţin papion (s-o fi dovedit ştiinţific că sufocă) şi ne admiră tot mai mult clopurile.
Regiunea cea mai săracă a Uniunii Europene e Nord-Estul României. Ultima lovitură a sorţii ar fi să devină cea mai preţuită...

Related link: Despre fabulospirit, la un şpriţ de vară