Să facem Caravana pentru Anca Parghel

Poate mai tare în ultima Dilemă e interviul cu Anca Parghel. E luat în primăvară de Roxana Lupu şi reluat acum, cînd cu acţiunea "Salvaţi o voce", pentru sensibilizarea eventualilor donatori. În interviu, Anca vorbeşte despre noul disc "brasileiro", cu DJ-ii (Zamorena, cumpăraţi-l, e şi de dansat şi de ascultat), despre noua ei deschidere către fusion şi către colaborări artistice cît mai generoase. Printre altele nu exclude nici colaborarea cu maneliştii:

"Nu mă limitează nimic, nici în viaţă, nici în muzică. Nu am nici o barieră, nici o inhibiţie. Şi dacă vine la mine Adrian Copilul Minune să-mi propună jazzo-maneaua, zic da. Pentru că ştiu că va ieşi aur curat."

Eu unul am descoperit-o pe Anca Parghel în anii '80, pe vremea concertelor Perpetuum Jazz de la Sala Radio. Erau concerte "asortate", cu mai multe recitaluri (în formule de combo sau solo). În fiecare seară era şi cîte o cireaşă pe tort: cîte un artist problematic, neconvenţional şi, în condiţiile acelea de îngheţ cultural, chiar contestatar. Aşa erau Harry Tavitian (care ne sălta din scaune ca un adevărat rockstar), Alexandru Andrieş (care nu cînta tocmai jazz, dar care, în acel context jazzistic, izbutea să fenteze cenzura) şi - cine alta decît - Anca Parghel. Pe atunci Anca era tînără şi voia să confirme. Era perioada în care Aura Urziceanu, multă vreme pusă la index de către regim după autoexilul din anii '70, îşi tatona reîntoarcerea acasă, la publicul românesc (în condiţiile în care ea era deja un star internaţional, cu casa şi familia în Canada). Ei bine, în faţa unui public pretenţios, înclinat spre etichetări, comparaţii şi competiţii (gen Clapton vs. Hendrix, Miles vs. Dizzy etc.), Anca trebuia să demonstreze că ea este noua Aura!... Ba poate chiar mai tare ca Aura!!
Evident, ne-a demonstrat ce a vrut ea: anume că e altceva. Alt-CINE-va. Cînta din voce cu o virtuozitate de-a dreptul irespirabilă (pentru noi cei care o ascultam) şi se acompania la pian cu o incredibilă lejeritate. Deşi avea o abordare mai intello, mai modernistă, era o adevărată prin toată atitudinea ei: ne-a subjugat din prima clipă, prin umor şi naturaleţe. Cînta teme proprii, cu titluri gen Vodka Blues, şi prelucrări după Charlie Parker (chiar avea ceva din caracterul excesiv al marelui Bird, ea însăşi atrăgîndu-şi porecle ornitologice precum Privighetoarea, Ciocîrlia etc.).
După '90 i-am ascultat un excelent album de ethno-jazz, editat în Germania (în care arată cunoaşeterea unor românisme muzicale dintre cele mai profunde). Dar nimic live.
Azi nu prea mai ajung la concerte. Dar îmi ajung ecouri... Astă iarnă a văzut-o Zoltan Andras la un concert de colinde jazzy, pe care Anca Parghel l-a ţinut alături de cei doi fii ai ei (care îi fac respectiv tobele şi contrabasul, ea acompaniindu-se ca de obicei la pian). Mi-a zis că Anca s-a schimbat mult şi că emană acum un alt sentiment, mai luminos şi mai amplu. Nu ştiam pe atunci că ea trecuse deja printr-o primă luptă cu cancerul; şi că muzica ei cea nouă are în primul rînd un rol terapeutic, binefăcător, armonic (în toate sensurile). Să ne bucurăm de acest efect al muzicii ei şi, la reciprocitate, să o ajutăm şi noi pe Anca. Să facem un mare cor în jurul ei şi să cîntăm viaţa.
(Apropo: De ieri, Zoli şi Raluca Andras au un băieţel! O naştere de 10, - spune Zolistul.)