Bastistă vs. şerveţel

Bunici de pînză, părinţi de nylon, nepoţi de hîrtie

Mi-a cerut un şerveţel. Am scos batista din buzunar cu un gest compus să arate ca-n filmele cu Jean Marais. În loc să fie copleşită de atîta curtoazie, fosta mea elevă a rîs: “În afară de tataie-miu, nu ştiu pe nimeni să mai aibă batistă de pînză, aşa, ca pe vremuri”. S-a şters - mica ingrată - şi mi-a returnat batista, în timp ce eu încercam să rememorez situaţii în care batista textilă încă rules. Am găsit trei. Le-am trecut sub tăcere: peste toate se putea aplica aceeaşi etichetă – “tataie”! Pe două le reproduc aici, unde ştiu că mă citesc oameni îngăduitori şi dornici să ştie “cum era pe vremuri”. (A treia e inavuabil de intimă şi vă las s-o ghiciţi.)
Aşadar. Vara, pe arşiţă. Dacă n-ai şapcă sau pălărie, cum eviţi insolaţia? - Cu o batistă înnodată în colţuri! E perfectă, mai ales dacă e umezită. Ştiu, e “de tataie”, dar... încercaţi asta cu un şerveţel de hîrtie!
Acum una care m-a uimit şi pe mine, descoperindu-mi nebănuite apucături de ţăran (sau de locuitor de mitoc, ce-oi fi) pe care le credeam pierdute. Cînd coboram de pe munte, de la un izvor cvasi-sălbatic cu apă minerală, cărînd două bidonaşe de 5 litri, unuia i s-a rupt mînerul de plastic. Dacă mi se întîmpla asta în Bucureşti, poate că-l lăsam acolo şi plecam înjurînd toată plasticăraia asta fragilă... Dar acolo, în natură, cineva ascuns înăuntrul meu a scos batista din buzunar şi a încropit o legătură zdravănă în loc de mîner. NU încercaţi asta cu un şerveţel de hîrtie: bidonul vă poate lovi la picior. Tînăra mea soţie, care mă însoţea ducînd o cochetă sticlă de jumate, mi-a spus, de data asta cu admiraţie: “wow, parcă ai fi tataie!”...

Florin Dumitrescu, Acum şi la pungă de plastic, B-24-FUN