Adevărat şi fals despre manele

De cînd cu dezbaterea iscată de Nenorocitu, am scotocit prin foldere mai vechi şi am dat şi peste acest articol pro-manele. L-am publicat anul trecut în Elle şi a fost preluat de HotNews, unde a depăşit cu mult 8000 de vizualizări şi a stat ceva vreme în Top 5. Şi - tantana... - nu era postat pe blog!!! - ci numai taguit...
Îl postez acum, ca să intre în antologia personală şi, mai ales, ca să-şi găsească noi cititori. Păi cică...

Adevărat şi fals despre manele
Realitatea istorică faţă cu reacţiunea anti-maneliştilor

Maneaua gen muzical plebeu.
- FALS! Maneaua este istoriceşte muzica domnilor. Cercetătorii ne asigură că moda “turceştilor” a apărut în ţările române la curţile domneşti şi în mediile boiereşti, această muzică rafinată şi senzuală reflectînd gustul elitelor sociale şi culturale.
Dimitrie Cantemir însuşi a fost în tinereţe o vedetă a manelei, cu fani înfocaţi la curtea sultanului.
Maneaua - “plagă” de dată recentă a societăţii româneşti.
- FALS! Cei dintre noi care îşi amintesc de “Mona mea”, “Domnişoară-domnişoară”, “Cenuşăreasa” şi alte hituri “eighties” ale trupelor Azur, Generic etc. - au de dat contorul cu mult înapoi... Atestată de cel puţin trei secole pe teritoriul ţării noastre, maneaua s-a bucurat de momente glorioase în operele unor Anton Pann, Barbu Lautarul, Romica Puceanu sau Luncă & Onoriu. În repertoriul înregistrat al Mariei Tănase există o superbă manea – “Pînă cînd nu te iubeam” – a cărei perfecţiune atestă rafinamentul vechii şcoli româneşti de manele, cu epicentre în Dobrogea şi zonele dunărene.

“Manelismul” – stil de viaţă ostentativ al noilor parveniţi.
- FALS! Marea Doamnă a manelei tradiţionale, Romica Puceanu, rămasă în patrimoniul folcloric prin capodopere ale genului precum “Şaraiman” şi “Maneaua florăresei”, a dus o viaţă mai degrabă modestă şi s-a stins aproape în mizerie.

Manelele muzică ţigănească prin excelenţă.
- FALS! După cum îi zice şi numele încă folosit de lăutari, maneaua este o “turcească”, o muzică de provenienţă orientală, larg răspîndită în Balcani. Dacă manelele sînt cîntate cu precădere de către rromi, este în primul rînd pentru că a fost muzica cerută secole de-a rîndul de boierii români robilor lor lăutari. “Asta ni se cere”, definesc şi azi descendenţii lor dezrobiţi şi dezinhibaţi preferinţele publicului majoritar, cînd se justifică în faţa Prutenilor, Moculeştilor şi altor cerberi ai unui purism iluzoriu.

Europa occidentală - bastion de neclintit în faţa influenţelor orientale.
- FALS! Ocupaţia maură din Evul Mediu a lăsat în Spania, Occitania şi Italia meridională mărci de netăgăduit ale culturii arabe. Asemănarea dintre armoniile arăbeşti şi cele spanioleşti este un indiciu suficient; dar medieviştii merg mai departe în cercetarea afinităţilor subtile dintre Est şi Vest. Se pare că, prin intermediul muzicii trubadurilor, muzica de la curţile europene a fost puternic penetrată de filonul maur, care a devenit astfel moştenire a marelui clasicism european. Occidentul, fascinat de manelo-rapperii turci din Germania şi de fusion-ul maghrebienilor din Franţa (Khaled, Rachid Taha etc.), nu suportă deloc astăzi primul asediu muzical sarazin.

Manelele gen inferior.
- FALS! De la cîntecele goliardice pînă la blues-ul născut pe plantaţiile de bumbac, s-a dovedit că nu există genuri inferioare. Există cel mult neglijenţă, vulgaritate şi tratare neprofesionistă din partea unor muzicanţi avizi de cîştiguri uşoare.
În plus, există vecini care vor să-mpărtăşească întregului cartier muzica preferată (şi aceasta nu prea se-ntîmplă să fie Beethoven)... Există posesori de automobile care vor să-mpărtăşească întregii străzi ultimele achiziţii muzicale, provenind din aceeaşi zonă, a neo-manelei cu tobe păcănitoare în loc de ţambal, cu clape ieftine pe post de clarinet şi cu voce cabotină, hăhăitoare, pe porţiunile în care ornamentele vocale ar trebui să exprime sentimente adevărate.

- Căci dacă mai este ceva FALS apropo de manelele de azi, este însăşi maniera contrafăcută şi nesinceră cu care sînt cîntate de multe ori aceste cîntece de dragoste şi durere. Este cabotinismul cu care se trafichează sentimente, reflectat inevitabil în forma fuşărită şi grabnic expediată a performanţei artistice.

- Este posibilă o reabilitare a manelelor, în conformitate cu valoarea muzicală a unora (nu puţine) dintre produsele genului?
Doi universitari americani de origine română răspund pozitiv: Sorin Adam Matei şi Cezar Giosan au declanşat recente dezbateri în presa culturală, legate de posibila recuperare a manelelor... în “cheie majoră”. În timp ce primul dintre ei defineşte neo-manelele ca pe un fenomen viu, prolific, de metisaj tipic spaţiilor de interferenţă culturală; cel de al doilea trasează proiectul unei adevărate propăşiri a manelelor, posibilă prin stîrnirea interesului oamenilor de cultură în a revizita această muzică umilă, dotaţi cu intenţii înalte, formatoare.
E de bănuit că amîndoi distinşii intelectuali de peste zări şi-au putut elabora teoriile cu îngăduinţă şi în deplină detaşare, (şi) pentru că le lipsesc vecinii care să-i masacreze fonic cu acest adevărat “blues al Orientului”...
manele