31 ianuarie 2007
30 ianuarie 2007
Cum se rezolvă o Dilemă... prin ea însăşi
(c) Playboy
"Am trăit s-o vedem şi pe-asta. Alessandra Mussolini [foto sus], nepoata Ducelui, este colegă de grup parlamentar european cu Daniela Buruiană şi cu ceilalţi peremişti „ai noştri“, descinşi de sub pulpana unui fost poet de curte al Marelui Conducător. Face parte şi asta, fie că ne place sau nu, din efectele „Europei Unite“. În anii ’80, cînd Corneliu Vadim Tudor se dezlănţuia împotriva „Europei Libere“ în paginile revistei Săptămîna şi îi dedica poeme femeii-savant Elena Ceauşescu, Alessandra Mussolini se bucura din plin de libertatea din Europa şi avea un alt concept despre feminitate, pozînd în ediţia italiană din august 1983 (apoi şi în cea germană, în noiembrie) a revistei Playboy şi emiţînd „cugetări“ precum aceasta: „Cînd eşti actriţă, lucrezi cu corpul. Fiecare actriţă face topless şi lucruri dint-astea; trebuie s-o faci“. În ciuda acestui „ideal al transparenţei“ şi a faptului că mai avea o rudă celebră, pe mătuşa Sophia Loren, juna Alessandra n-a făcut mare lucru ca actriţă. Aşa că s-a apucat de politică, înscriindu-se în Mişcarea Socială Italiană (MSI), un mic partid cu descendenţă declarat mussoliniană, care pe la începutul anilor ’90 încă îşi mai începea reuniunile cu salutul roman şi cu omagii aduse Ducelui, aşa cum, la noi, Corneliu Vadim Tudor şi ai săi îi aduceau omagii lui Ceauşescu.
[...]
De acord, „curentul“ reprezentat de acest grup e deocamdată marginal. Dar simpla lui prezenţă în Parlamentul European e obscenă. E ca şi cum Elena Ceauşescu ar fi pozat în Playboy."
(Mircea Vasilescu, care a predat în anii '90 la Roma, este expert în probleme italiene.)
Related links: Zăvoranca în politică, pe urmele Cicciolinei
Etichete: citatul zilei
Am comentat campania MŢR în România Liberă...
Etichete: arhivă
Brand-ul de ţară - "o prostie"? Dar dacă e invenţie românească?
“Ne putem lipsi de banalitati pompoase si inutile, platite din greu de la buget, gen brandul de tara”.
Cam reacţionară pare, măcar la prima vedere, poziţia lui Sorin Ioniţă din “senatorialul” d-sale de azi, Prostia cu brandul de ţară; sau cel puţin descurajantă faţă de tentativele de branding pentru România, aflate deocamdată în stadiu de discuţii mai mult sau mai puţin berăreşti. Societarul academic atenţionează cu două exemple de eşec în materie: un oraş american care, în urma intervenţiilor de branding/PR, şi-a atras, culmea!, dispreţul; şi ditai Marea Britanie al cărei program de împrospătare a imaginii “Cool Britannia” ar fi adus găuri negre la buget… Autorul e prea sceptic ca să pomenească despre cazurile de succes: Spania, Irlanda, Grecia (al cărei program de face-lift, culminînd cu ultima Olimpiadă, a avut certe rezultate propăşitoare) etc.
În schimb, Sorin Ioniţă dă contraexemplul unei ţări care a ştiut să profite cu supleţe de faima aparent negativă:
“Uneori vizibilitatea iti vine de unde te astepti mai putin. Dupa ce si-a tot plantat pe CNN reclame pe care nu le baga in seama nimeni, Kazahstanul s-a pomenit asaltat de ziaristi straini si turisti in urma succesului filmului Borat, care de fapt sterge pe jos cu imaginea tarii. Asa ca, dupa o matura chibzuinta, guvernul nu i-a mai dat pe producatori in judecata, cum a vrut la inceput intr-o criza de furie, ci a decis sa lase lucrurile in voia lor.”
Hopa, dar nu este chiar cazul mitului modern al lui Dracula? Nu cumva s-a întîmplat aşa şi la noi? Nu am abandonat şi noi indignarea şi dăscăleala ranchiunoasă despre voievodul Vlad cel “drept şi iubitor de ţară” pînă la (hm…) intransigenţă? Nu ne-am pliat noi cu atîta abnegaţie pe trend, încît am introdus noul chip al lui Ţepeş în manuale, pentru uzul unor copii care habar n-au cine-s Stoker şi Coppola!? Astăzi, cînd castelului Bran i se acceptă valoarea de 60 de milioane EUR - putem aprecia capacitatea de branding a legendei…
Dezbaterile pletorice şi nu rareori aberante despre brandingul de ţară, de cîţiva ani încoace, pot atrage neîncrederea românilor, fie ei mai simpli sau mai… academici. Sorin Ioniţă are dreptate să se îndoiască de justa cheltuire a resurselor bugetare în atari manevre delicate şi inevitabil lipsite de transparenţă. Şi merită să acordăm credit unui “civic” care poate că a avut ocazia în timp să măsoare eficienţa feluritelor campanii civice cu finanţare de la buget şi care demască faptul că “subventiile implicite si explicite sunt, de fapt, miza in acest joc”.
În contraponderea acestui val de difidenţă, s-ar cuveni spus că România este o pionieră a PR-ului de naţiune. La începutul secolului trecut, un guvern luminat şi o monarhie cu multiple relaţii internaţionale au decis acest pas revoluţionar: prima campanie de PR în favoarea unei ţări a fost întreprinsă de România lui Carol I pentru cîştigarea simpatiei opiniei publice occidentale, cu precădere a celei americane. Soarta bună a României se datorează într-o măsură şi acestei întreprinderi reuşite.
Aşadar, departe de a fi maimuţăreli a ceea ce se face pe aiurea, tehnicile de comunicare persuasivă constituie un domeniu în care românii au fost inovatori, pe vremea cînd făceau avangardă şi-n aviaţie, şi-n artă.
Un pic de scepticism poate constitui o pază bună în faţa unor eventuale greşeli. Dar prea mult defetism nu ne scapă de brand-ul, deja asumat, al Mioriţei (apropo: la origini, în engleză, brand e semnul aplicat prin înfierare viţeilor şi mieilor).
Mai concret despre Proiectul Branding Romania:
Despre capacitatea de branding a castelului Bran: Aneta Bogdan pe AdPlayers reluată pe scurt sub numele Castelul Brand - aici.
Despre campania de PR naţional-statal a regatului României: Edward Barnays, Cristalizarea opiniei publice, Comunicare.ro, 2003.
Addendum: La sugestia unui comentator (ce-i drept cam neatent cu textul, dar noi în publicitate sîntem învăţaţi să luăm auditoriul neglijent drept etalon), înlătur încă o dată ambiguitatea din titlu. Campania de "PR de naţiune" a României antebelice (pomenită cu date şi fapte de Bernays, tăticul PR-ului) nu a constituit branding în sensul actual al cuvîntului, ci creare de “blazon” (termen folosit în semiotică pt. a defini imaginea sintetică a unei ţări/popor/naţiune în ochii celorlalţi), ceea ce poate constitui o etapă pt. efortul actual.
În fond poziţia mea este una pragmatică, pozitivă (nu neapărat optimistă): decît să ne afundăm în defetism contemplînd un drob de sare (posibil brand şi acesta, nu?), mai bine am încerca să ne inspirăm din acţiunile şi din spiritul înaintaşilor noştri, care aveau răspunsuri mai "nemţeşti" (apropo de blazoane...) la întrebarea "cum funcţionează ţara asta?".
Etichete: arhivă, telalîcuri
29 ianuarie 2007
Overheard în birourile de termopan şi ebonită
Lost & Found Desk
Etichete: citatul zilei
Constelaţie neorealistă cu căciulă românească
Gabriel Spahiu
foto: Cosmin Bumbuţ
Linkuiesc şi eu, via HotNews, filmul lui Radu Jude care a cîştigat Sundance-ul 2007 la scurtmetraje - Lampa cu căciulă, pe scenariul lui Florin Lăzărescu; cu un Gabi Spahiu în rolul principal, bun de-ţi vine să-l iei la tine acasă! Dar şi puştiul (Marian Bratu) e adorabil.
Am văzut Lampa... acum cîteva zile, cînd era găzduită de LiterNet. Un film pe cît de realist, pe atît de duios, făcut - din cît se pare - cu gîndul mai mult la publicul românesc decît la juriile internaţionale, ceea ce e reconfortant, într-o eră în care regizorii noştri buni simt ispita de a băga "mizericale româneşti" mai degrabă ca să rupă inima străinătăţii...
După ce am fost emoţionat de această poveste cu un tată şi un copil într-o Românie lumpenă... ţac:
- sîmbătă noaptea văd pe Cultural un documentar despre Zavattini, părinte al neorealismului, legendar scenarist al lui De Sica, la unele filme precum Hoţii de biciclete şi Ciociara (ca să le pomenesc numai pe cele care adaugă temei sociale relaţia filial-parentală): omul era o flacără vie în materie de angajare civice; în România ar fi fost taxat drept deviaţionist de stînga (şi ar fi incomodat în orice regim)...
- şi aseară revăd finalul de la Billy Elliot. Fi-miu (de vîrsta Piciului lui Chaplin, că tot veni vorba...) tocmai ieşea de la băiţă. Era vremea să-i spun povestea de culcare. Îi zic:
- Mai stai două minute, Pavel, să vezi cum devine băiatul ăsta mare dansator. El şi cu tăticul lui trăiesc într-un orăşel sărac din Anglia; şi nu se cu ajung banii, dar fiindcă el e foarte talentat la balet, uite, e admis la o vestită şcoală de balerini. Stai să vezi cum ajunge el solist la Opera din Londra. Vezi, Lebădoiul ăsta din Lacul lebedelor este el cînd s-a făcut mare...
(Zilele astea tocmai am ratat Lacul... la Opera din Bucureşti, care vînduse de mult toate biletele. Anul trecut l-am dus pe fi-miu la Spărgător şi... e cazul să trecem la nivelul superior.)
Ăsta mic a rămas încremenit în faţa ecranului! M-a obligat să stau la tot genericul, după care abia l-am oprit din ţopăit! Trebuie să-i iau DVD-ul, dar poate peste cîţiva ani: filmul musteşte de "fuck you", "bloody bastard" etc.
Mai tîrziu, după ce l-am culcat, ghici ce se dădea integral pe Mezzo? Hai, dintr-o singură încercare: - Lacul lebedelor...
Tiuk! k vara pe timp de iarnă
Azi am amînat să anunţ proaspătul nr. 14, pentru că pur şi simplu m-am luat cu cititul revistei şi am uitat de mine. Pe bune, nu e vrăjeală de publicitar (cînd e vorba de Tiuk! redevin poet şi uneori critic muzical).
Numărul de iarnă e "k vara", dar e dens, fără sifon: cu stuf, fîn şi multe pagini excelente.
Etichete: semnal
Scornelius în Dilemateca, la Emi-versară
În ultima Dilematecă (număr emi-versar), Marius Chivu face un interesant şi necesar grupaj al stării Bardului Naţiunii în contextul socio-cultu-literar al ultimilor ani. Încheierea îi este acordată lui - tadam! - Scornelius de pe LiterNet, în capitolul de două pagini (text + foto), intitulat Eminescu (TM).
Că Eminescu are potenţial de brand, că renumele Poetului poate avea (şi chiar are) virtuţi merceologice - rezultă din colajul sui generis obţinut din chemarea lui Scornelius, reacţia aulic-dispreţuitoare a d-lui ministru Iorgulescu (stimulat de discuţie să ne spună cum ar face d-sa "branding de ţară"...) şi cele mai savuroase răspunsuri ale concurenţilor. Nu lipseşte Cardul Împărat şi Proletar al lui S.A. Matei, prezent astfel pe un tărîm care conciliază poziţiile "boiereşti" ale Dilemei cu cele ale anti-elitarzilor (sau, cu termenii maestrului Mihăeş, pe "boieri" cu "oieri").
Pentru întărirea argumentării, nu lipseşte macheta cu "Nea Emy pe bemvan", din campania pentru Bani Rapizi.
În încheiere, e de datoria mea să dau o necesară erată:
- Prima ediţie a concursului scornelian s-a numit "Pune-l pe Eminescu la produs", nu "scoate-l..." - nuanţă care poate schimba fatalmente sensul unei manifestări culturale decente şi bine intenţionate.
- Parfumul Venere & Madonă nu era propunerea lui Lucian Boariu, cel care a fost premiat pentru "ciorăpeii nepereche".
Etichete: Scornelius, semnal
26 ianuarie 2007
În lumea lor ei fac ce vor...
Comanescu
Etichete: citatul zilei
25 ianuarie 2007
Cum de n-am ajuns taliban
(c) Silvia Mihai
Era în mai 1990. Mergeam în Piaţa Universităţii cu gaşca, fete şi băieţi. Purtam insignă cu coroana regală, deşi nu eram monarhist, şi badge de GOLAN, pe care mi-l puneam doar cînd urcam de la metrou. Eram la vîrsta convingerilor straşnice, care comută iute-n pulsiune vitală, în dorinţă de afirmare sau voinţă de putere, pentru a se contopi toate în libido. Pe atunci nu erau discoteci ţepene, nici cluburi bengoase. Nu aveam MNAC, nici Green, nici Cărtureşti. Cea mai trendy fază era Golaniada. Cel mai hot spot era Piaţa. Piaţă în toate sensurile! Acolo veneau precupeţii cu trufandale, pesemne în drum spre Amzei, unde nu mai ajungeau. Primele roşii din acel an de acolo le-am cumpărat.
Nimeni nu mai învăţa, deşi se apropia sesiunea. Simţeam că avem alte lecţii de primit: despre participare, despre solidaritate, despre responsabilitate civică. Şi-am învăţat în zilele acelea - şi pentru generaţiile dinainte, private de aşa ocazii, şi pentru cei de după noi, născuţi direct blazaţi. Dacă ei sînt azi mai înţelepţi şi “nu se bagă, că n-are rost”, e pentru că ne-am băgat noi, fraierii de idealişti, şi ne-am frînt gîtul. Dar, Doamne, ştiu că am trăit!
Una dintre lecţii am primit-o cînd cu discursul din Balcon al unui fost deţinut politic, un om pe care îl preţuiam şi aveam să-l preţuiesc şi după aceea, în ciuda celor întîmplate. Despre acest domn carismatic, cu voce profundă, se spunea că fusese legionar; amănunt biografic care le dădea fiori unora dintre noi, purtători de ii, chimire şi cruci mari la piept (şi nu, nu erau hippioţi; dimpotrivă, aş zice)... În acea zi, dintr-un exces de trăire ori poate printr-o regresie gardistă, resimţită în faţa miilor de oameni adunaţi la poalele Balconului, pînă hăt la Inter, iar dincolo pînă-n Rondul din intersecţie; venerabilul ne-a pus să-ngenunchem şi să spunem “tatăl nostru”.
Eu, care abia picasem, aveam întîlnire cu o amică şi mă interesa mai mult să o interceptez prin mulţime, decît să mă conformez acestui ritualul colectiv ad hoc. Într-o secundă m-am trezit singurul rămas în picioare, zgîindu-mă după “fata mea”, în timp ce toată Piaţa, inclusiv ea, îngenunchease şi striga – răcnea de-a dreptul, preluînd tonul stentorului din Balcon – rugăciunea aceea, care de obicei se murmură evlavios: “tatăl nostru... carele eşti în ceruri”...
Mergeam des la biserică pe atunci, posteam şi mă-mpărtăşeam. Niciodată pînă atunci nu auzisem o rugăciune clamată cu acel fel de resentiment, de obidă, care o apropia mai degrabă de blestem. Niciodată nu avusesem, în arca Domnului, sentimentul acela straniu, nepotrivit, neavenit pe care-l trăiam atunci acolo, în Piaţă.
Stăteam singurul în picioare, singurul tăcut, înconjurat de mogîldeţe umane, printre urlete care păreau să iasă din străfunduri. Pămîntul parcă tremura uşor... Cuprindeam toată Piaţa, dar nu o puteam localiza pe fată. Mă simţeam stingher, nelalocul meu, zgîindu-mă peste pădurea de ciuperci umane. Unde erau oamenii aceia zîmbitori de pîn-atunci de lîngă mine - afabili şi uşor cocheţi; mondeni, ba şi un pic zeflemisitori, aşa cum sînt bucureştenii, chiar şi atunci cînd protestează!? Ce deochi i-o fi încovrigat pe toţi cu bărbia-n piept, ce hipnoză îi făcea să hăhăiască acele cuvinte pioase cu atîta fanatism?! Mă simţeam printre extratereştri. Sau nu cumva alien-ul eram eu?
Între două versete am strigat-o pe fată, şovăielnic. Mi-am dat seama că le perturbez transa; aşa că nu m-am împotrivit deloc, atunci cînd o mînă energică m-a tras de cracul pantalonului, să şed. Un plus de încrîncenare în vocea balconardului, un accent aproape ameninţător, pe versetul cu "dă-ne-o nouă astăzi", m-a făcut să mă simt vizat. Aşa cum mă iţeam ca un popîndău printre muşuroaie, vigilentul Caton gardist mă ochise sigur. Ruşinat că întinez cu şusta mea trăirea mistică a atîtor oameni şi mai ales sensibilitatea acelui erou tragic al istoriei, eram gata să mă conformez şi să fac genuflexiunea care m-ar fi readus "în rîndul lumii". Dădeam să mă aplec atunci, pe “iertarea greşiţilor noştri”, cînd, deodată, m-am răzgîndit. Mi-am zis: mai bine să pîndesc cînd se ridică toţi în picioare, aşa poate-o zăresc mai bine.
Şi mi-am mai zis în gînd ceva - atunci, acolo.
Ceva ce am repetat apoi în textele cîntecelor sarmaleşti, de la Ţara te vrea prost la Ilici Ilici über alles...
Post scriptum. Peste o săptămînă-două aveau să vină minerii. Aceleaşi voci aveau să răcnească, din alte piepturi, alte strigăte de luptă. Sau - oare - aceleaşi?
Etichete: arhivă
24 ianuarie 2007
Cine nu-şi crede ochilor poate asculta
Mircea Geoană apud George Florea pe HotNews
Etichete: citatul zilei
5 lucruri inavuabile despre mandea
(c) Adbusters
Ultima leapşă, aia cu 5 secrete intime şi f. personale, am primit-o de la Boariu, despre care am aflat că o dată a adormit în post... de radio; între 5 şi 7 dimineaţa, interval în care a rulat jingle-uri şi generice. Bwa-ha-ha... Ca-n bancul cu discul stricat care repeta începutul: Copii, vreţi să vă spun o poveste? Copii, vreţi să vă spun...
Dar înaintea lui, invitaţia mi-a venit de la Ragna, o italianistă de-a mea, care se confesează cum că e virgină... în anumite părţi protuberante...
Acuma, atenţie la mine. Cum poate deveni tagul ăsta nevinovat prilej de paranoia:
Aşadar::
Top Secret 5 Textier:::
1) Cînd eram mic sufeream de diaree.
2) Ca să combat diareea, am înghiţit în copilărie cantităţi imense de Furazolidon, o pilulă galbenă care colorează urina foarte rău... Deci eram cam jenat să fiu văzut doar în chiloţi (şi astfel, după caca, am pomenit şi de pipi, başca am făcut aluzie la sex, în numai trei rînduri... wow! se vede că sînt copywriter român, nu?).
3) Primul slogan pe care l-am făcut a fost prin a opta (anii '79-'80, cînd se ştia despre publicitate mai mult din Pif, Neckermann şi Almanahul Femeia)... Aşadar primul meu slogan a fost pentru Saprosan - o pilulă mai bună decît Furazolidonul, pentru că nu lăsa urme - şi exprima toată trăirea mea de căcă-pişăcios salvat de o pilulă. Aşadar deci:
Saprosan. E sacrosanct.
4) Prin anii '80 (la liceu) am scăpat de defecţiunea defecatorie mai sus amintită (am credinţa ascunsă că datorită Saprosanului) şi astfel am putut mînca deliciosul gem de gref cubanez Zun-Zun, disponibil în comerţul socialist (şi care pînă atunci îmi era foarte indigest).
5) Al doilea slogan din viaţa mea (muuult mai tare decît primul, tind azi să cred) a fost pentru gemul de grefuri cubanez Zun-Zun, de care în sfîrşit mă puteam bucura fără teamă. Aşadar, deci, prin urmare şi în cale de consecinţă:
Zun-Zun. E bun.
Despre cum, împreună cu prietenul meu Dan Costache (actualmente în Australia), am "inventat" şi am lansat în argoul adolescenţilor (din anii '78-80) termeni precum: fază, dur (şi deci şi sintagma fază dură), bălării (în sensul de aiureli), meserie, meseriaş (cu sensurile superlative arhiştiute), (ab)uzul de prefixe super, mega, hiper etc. - cu altă ocazie. Mă voi autotagui (vorba lui Catastif).
Mă rog, au fost mult mai multe cuvinte din astea, dar numai unele au rezistat în timp. Dacă nu cumva chiar s-au consolidat...
E adevărat, jur. E poate incredibil, dar nu: nu a fost folclor (cel puţin nu în prima parte, cea de "creaţie").
A fost... meserie.
Şi tagul se duce mai departe la... Mihaela Berneagă! C'mon! Tag five!
Etichete: cuvintele
23 ianuarie 2007
Cel mai bun comment la "No Comment"
Dincolo de rating si de publicitate, dorinta unei mame de a-si putea creste in liniste copilul este mai puternica decat orice dorinta imaginabila pe pamintul asta. Sarcina Monicai transmisa in direct, atent ponderata pina in ultimele saptamini, a fost urmarita, mai mult sau mai putin marturisit, de orice potentiala sau actuala mama din Romania. Cu dorinta secreta de a schimba instantaneu locurile cu tanara viitoare mamica. Daca s-ar putea. Va rog frumos…
[...] Intr-unul din forumurile despre copii cele mai vizitate din .ro, nasterea Monicai a creat 20 de pagini in 3 minute, intr-un singur topic. Nu poti egala acest traffic boost nici cu secretul cel mai ascuns al lui Basescu sau cu redescoperirea averilor lui Ceausescu si redistribuirea lor in mod egal catre clasa muncitoare.
Dragoş Rouă, Epifania la români...
Etichete: citatul zilei
Mă fidelizezi tu pe mine, mă!?
foto: Getty (sărut mîna)
Există două tendinţe actuale în materie de consum: 1) se plăteşte tot mai mult cu carduri bancare; 2) tot mai mulţi retaileri introduc "cardurile de fidelitate", pe care se acumulează puncte, se fac reduceri, se acordă facilităţi etc. Mulţi dintre noi îşi departajează clar portofelele: aici cardurile de-un fel... aici de celălalt fel...
Moment de confuzie la casă: vînzătorul/-oarea te întreabă "Aveţi card?". Există 50% probabilitate să îi dai cardul greşit.
Cum rezolvă oamenii de marketing ai retailer-ului această problemă? Două tipuri de soluţii:
1) Le zic "într-un fel, cumva" cardurilor nebancare, pe care le emit în cadrul programelor de fidelizare. Le botează pentru uzul pieţii. Le dau un nume care poate coincide mai mult sau mai puţin cu brandname-ul.
2) Le dau drumul pe piaţă numindu-le chiar aşa: "card de fidelitate". Cum ar veni, le transferă denumirea din jargonul intern de marketing în comunicarea comercială, externă. Din neglijenţă, din nepăsare, din (hm?) transparenţă... Sau chipurile dintr-un exces de onestitate care îi reţine de la a mai investi cît de puţin în naming, branding şi alte "fandoseli" de-astea.
Uh-oh... E o problemă aici. Şi fiecare dintre noi a resimţit-o. Oricît de bine ştim cum funcţionează piaţa, cum se-nvîrt mecanismele ei şi toate chestiunile de protocol, de algoritm comunicaţional, de sintaxă mercantilă...
E cel puţin stînjenitor să ni se spună în faţă: vreau să te fidelizez, vreau să "te fac", vreau să mi te ştiu fidel/ă. Vreau să te iobăgesc, vreau să te prind şi să te pun în zgardă. E ca şi cum te-ar fluiera sau ţi-ar spune cuţu-cuţu, vino fidelule, vino la taica Pavlov. Pentru mulţi dintre noi sună chiar înjositor.
În capitalism, clientul e tratat drept stapîn. Chiar dacă el e perfect conştient de cum merg de fapt lucrurile; ei bine, atunci, în momentul acela magic, în care trebuie să scoată banu' şi să fie servit, apăi se aşteaptă să fie servit cum se cuvine!
Este acesta încă un simptom, oarecum exponenţial, al faptului că specialiştii români asimilează greu lecţia pieţei libere. Ei învaţă că trebuie să îi facă pe plac clientului (printre altele prin programele de fidelizare), dar nu prind noima pură şi simplă a acestei reguli. Pe care unii ţărani tarabagii fără şcoală o stăpînesc de parc-ar fi luat MBA-ul.
Deocamdată cardurile "fidelizante" constituie un avantaj competiţional. E posibil însă, conform tendinţelor, să ne trezim cu carduri la toate cele (şi să nu le mai încapă nici un portofel) şi ca avantajele unora să fie comparabile, cvasi-echivalente, cu ale altora. Şi atunci? La care dintre ele renunţăm? (Răspunsul merită o admitere la MBA.)
Articol postat de Florin Dumitrescu acum o săptămînă pe Media lui Comanescu sub titlul (mda, cam prea tehnic...) Cardurile de fidelitate pot aduce beneficii încă şi mai mari... dacă li se maschează identitatea (hei, mai e treaz careva?!)
Etichete: telalîcuri
22 ianuarie 2007
După marea revenire a lui Pidjin, - Marele Jaf Comunist!
Un gînd de recunoştinţă regizorului şi directorului de imagine Alexandru Solomon care m-a băgat în publicitate acum 13 ani, pe cînd le făcea creaţie celor de la Ideas Inc., agenţie desprinsă din RomKU şi ulterior devenită Euro RSCG Bucharest... Alecu Solomon mi-a dat primul meu job în publicitate. Care a fost acela? În alt episod...
Pînă atunci, vedeţi filmul şi cădeţi pe gînduri. E de teoria conspiraţiei, nu alta...
Etichete: semnal
Alo, to'ar'şi, puţină lipsă de educaţie...
Hacky
Etichete: citatul zilei
20 ianuarie 2007
Cronica Cîrcotaşilor la origini...
... se cheamă "Striscia la notizia" (tradus aprox., "Şopîrliţa ştirilor") şi e o emisiune veterană, de mare succes, de pe unul dintre canalele lui Berlusconi. Cronica... e aşadar o "franciză", un format cumpărat de Prima (dar care nu e?!).
Marea diferenţa dintre copie şi original nu constă nici în bunăciunea bebeluşelor, nici în bogăţia decorului, nici în implicarea sponsorilor. Acestea sînt aspecte secundare. Deosebirea de substanţă dintre Stricia... şi Cîrco-cronică constă în faptul că emisiunea-mamă este zilnică (durează între 15 şi 30') şi, mai ales, LIVE! NEÎNTREGISTRATĂ (în afară de reportaje şi anchete)!! Şi astfel mult, dar muuult mai SPONTANĂ!!! Chiar cu o uşoară tentă de ţăcăneală burlească (se simte filiera Commediei dell'arte...).
Ca să fiu echidistant, aşa cum cere CNA-ul, hai să dau şi argumentaţia Cîrcotaşilor, atunci cînd li se reproşează lipsa de fairplay faţă de victimele lor din alte show-uri TV, care comit bîlbe, da, dar pe viu; în timp ce ei de colo pot oricînd "să dea-napoi şi să tragă din nou"...
Ei bine, la atari critici, Cîrcotaşii ripostează cu conştiinţa împăcată (sau cel puţin aşa par), cum că ei fac zilnic un matinal live pe Kiss FM (cum ar veni, başca), în care îşi dau drumul la vervă şi spontaneitate...
Etichete: în România se poate
19 ianuarie 2007
Geopolitică pentru copii
Drept pentru care mă pomenesc că am cu el următorul dialog:
- Eu ştiu ţările vecine ale României.
- Bravo. Zi-mi-le şi mie.
- Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria şi Rusia.
- Rusia?
- Da, pe hartă scrie URSS, dar eu ştiu că asta e denumirea oficială a Rusiei.
- Mda, ai dreptate într-un fel... Dar ştii, hai să-ţi explic: harta aia e ceva mai veche. Iar Rusia era pe vremuri o mare împărăţie, aşa, un imperiu...
- Ca Imperiul Roman?
- Da, într-un fel. Iar URSS era denumirea acelui imperiu rusesc.
- Aha...
- Acum imperiul ăsta nu mai există, iar ţările care făceau parte din el sînt acum libere. Ţări cum ar fi Ucrrr...
- ...raina!!!
- ... şi Republica Mmm...
- ... Moldova!!!
- ... şi cu care se învecinează astăzi ţara noastră. Aşadar vecinii României sînt...
- Ucraina, Republica Moldova, Bulgaria, Ungaria şi Iugoslavia!
- Mda... Într-un fel... Dar ştii? Nu-i mai zice Iugoslavia...
- Cum să nu? Cînd am fost în Italia cu maşina şi am trecut prin Belgrad...
- Da, acum doi ani, îi zicea încă Iugoslavia sau Ser...
- ... bia-Muntenegru!
- Da, aşa e, bravo! Numai că, ştii, între timp, de vreun an încoace, Muntenegrul s-a despărţit de Serbia, aşa că nu mai formează împreună Iugo...
- ... slavia...
- Aşa că noi ne învecinăm acum cu Serbia simplă.
- Offf... E greu să le-nveţi pe toate...
- Mie-mi spui? Darămite să le trăieşti!
Cine o să şefească Clubul Român de Presă?
"La capitolul “urmaşu’ lu’ CTP”, se vehiculează două nume. Primul e al lui Robert Turcescu, devenit foarte vocal în ultima vreme, cu privire la halul în care a ajuns presa românească, după ce o gazetă de scandal a povestit cum se relaxează în pauzele de publicitate ale jurnalelor. Robert are un NGO de ziarişti profesionişti cu care vrea să reformeze presa românească, plină de prea mulţi ingineri după părerea [jurnalistu]lui Sută la sută. Al doilea nume e al lui Mihai Tatulici, care a şi inventat CRP la sfârşitul anilor ‘90 în chip de structură privată, iar în clipa de faţă, a rămas fără coledzi, adică funcţia de director de programe la Realitatea TV, după ce grila de toamnă, care a fost responsabilitatea lui, s-a lăsat cu scăderi de audienţă. Drept pentru care se spune că Tatulici pescuieşte mai rar cu SOV şi ar putea să încerce să prindă ceva în apele tulburi ale CRP-ului. S-ar putea ca Turcescu să se aleagă din chestia asta cu un cârlig înfipt în buză, că tot se poarta piercingul şi Robert se dă rocker pe la concertele Voltaj… "
Comanescu, CRP se descâlceşte. Nume vehiculate pentru posteritatea lui CTP: Turcescu şi Tatulici
Etichete: citatul zilei
18 ianuarie 2007
Decît să-l condamnăm, mai bine-l conştientizăm
Tudor Prisacariu, Bükreş
Etichete: citatul zilei
17 ianuarie 2007
Unde te duc, păpuşa?
„Ieşi din visele mele, intră la mine-n maşină” - zice cîntecul din anii '80. Şi bine mai zice...
Se cunosc cazuri de bărbaţi care-şi fac lista cuceririlor după femeile pe care le-au avut în scaunul din dreapta. Se cunosc cazuri, ce-i drept, mai rare, de bărbaţi care trăiesc adevărate orgasme atunci cînd reuşesc să-şi introducă în maşină femeia adorată. Şi, de asemenea, se cunosc şi cazuri de bărbaţi, absorbiţi de maşina lor pînă la centaurizare, care au ca supremă fantasmă sexuală agăţarea de femei necunoscute, superbe şi misterioase, de pe drum...
Măcar un clacson, pe la spate, aşa... la pas, adresat celor mai inaccesibile, mai obraznice dintre ele, măcar să le sperie, să le vadă cum tresar, să le atingă măcar timpanele, fie şi prin intermediul undelor sonore... - e surogatul de trăire cu care care se resemnează (se masturbează?) cei mai vicioşi dintre ei.
Glumele cu autostopiste au noima lor. Iar cazul procurorului exhibiţionist, care îmbarca pasagere de ocazie, pentru ca apoi să le supună spectacolul satisfacerii proprii – este deja patologie...
Este automobilul un al doilea sex al bărbatului, unul la vedere, aşa cum sugerează publicitatea şi glumele şofereşti? Este actul primirii partenerei înăuntrul habitaclului auto la fel de impetuos ca acela, mitizat de carpetele cu scena „Răpirii din serai”, al încălecării alături, trup lîngă trup, pe armăsarul în spume? - Nici pe departe. Automobilul, pe lîngă că te desparte de tovarăşa de drum şi îţi abate gîndul de la farmecele ei, reprezintă, prin compensaţiile pe care le propune, o stranie maşină a neîmplinirii, totodată frustrantă şi motivantă. Să conduci, să fii detaşat, să ai sentimentul de călăuză şi să pozezi ca atare faţă de cea care ar trebui să te admire de pe bancheta de alături – iată satisfacţiile mediate, cotite, excesiv rafinate, pe care le trăim noi ca urmaşi ai cuceritorilor călare.
De fapt, donjuanul motorizat se excită la gîndul că îi împărtăşeşte femeii atributele virilităţii pe care lui însuşi i le furnizează automobilul: un ricoşeu; o deviere. Juisarea vizează implicarea copiloatei în propriile fantasme, chiar surprinderea acesteia în anumite prilejuri (vreo accelerare în curbă, vreo cursă ocazională, vreo demarare cu scrîşnet)... E ceva între „hai să-ţi arăt clasorul meu” al pensionarilor şi bucuria tăcută a adolescentului cu coşuri care pune la casetofon hip-hop-uri „cu porcării”, ca să-şi epateze colegele...
Dar se ştie: femeile au o raportare diferită la obiectul pe patru roţi din care bărbatul îşi face un totem. Este plină de tîlc reclama în care femeile întîlnite pe drum de nevăzutul conducător al unei nevăzute maşini privesc către acesta cu o expresie în care se poate citi dorinţa şi se poate bănui pasiunea, pentru ca apoi să ni se dezvăluie modelul unui automobil „de cucoane” şi identitatea şoferului: o femeie gravidă... Iată ce le înduioşează aşadar pe femei: maternitatea. Şi iată ce le stîrneşte interesul tehnic: siguranţa tinerei mame...
Excitarea la volan a bărbatului nu doar că îi deviază atenţia de la femeie, dar se şi raportează la o femeie idealizată, fantasmagorică, un fel de ciborg, despre care el îşi închipuie că i-ar împărtăşi iubirea tipic masculină pentru automobil. Căci, în realitate, acesta e adevăratul obiect al pasiunii lui: maşina. Femeia? Este doar un vehicul...
Related link: Campania anti-Maggi la români
Etichete: arhivă
Centenar 1907: surghiunul din hale
HotNews, Joaca de-a Dumnezeu: alba-neagra cu taranii care vand branza in piete
Etichete: citatul zilei
16 ianuarie 2007
Ernu despre "condamnarea comunismului"
Vasile Ernu, Faţă de România am o singură slăbiciune: îi respect codul penal, interviu de Florentina Ciuvercă, Opinia Studenţească
Etichete: citatul zilei
Codrescu "condamnat" să-l traducă pe Dante
Răzvan Codrescu, care mai are muuult pînă la judecata finală, mărturiseşte public că a furat cînd era mic o carte: şi anume Divina Comedie tălmăcită de Eta Boeriu. Cartea furată s-a dovedita a fi un obiect al destinului: Comedia lui Dante Alighieri a fost o lectură care i-a marcat micului Răzvan devenirea şi cariera: scriitorul Răzvan Codrescu este azi un excelent romanist, traducător - printre alţii - ai misticilor spanioli, precum şi un interesant gînditor creştin. Mai mult decît predestinare - vocaţie şi fără îndoială răscumpărare. După cum Codrescu însuşi traduce inscripţia de pe celebra poartă, "voi ce intraţi, nu mai speraţi scăpare!"...
Poate fi acesta şi un îndemn către contemporani de a merge în librării, dar nu pentru a fura... decît cel mult cunoaştere şi delectare. Căci sînt de aşteptat deopotrivă revelaţii şi confirmări de la traducerea lui Răzvan Codrescu, din care a fost editat deocamdată Infernul, în ediţie bilingvă, la Editura Christiana, cu aparat critic şi ilustraţii reproduse după superbul incunabul lucrat la Veneţia între 1500 şi 1529 de Bembo şi Manuzio.
Related links:
Etichete: semnal
15 ianuarie 2007
Eminescu "porno": încă nu e momentul...
(c) Fil Foutisse
Astăzi, de ziua lui Eminescu, mai mulţi români ca de obicei vor citi din versurile Poetului. Asta graţie Evenimentului Zilei, care în grupajul Eminescu necenzurat (care face cover story), redă cîteva dintre cele mai scandaloase fragmente din poeziile licenţioase ale Incomparabilului.
Florentina Ciuvercă şi Cătălina George şi-au elaborat doasarul în mod logic: sîntem în 2007, la puţin timp după lansarea cu mare pompă a poveştilor licenţioase ale lui Creangă la Humanitas. Cu toate acestea, Editura Vinea ezită încă să trimită în librării mult anunţatul şi îndelung aşteptatul volum "Eminescu interzis minorilor". De ce?
Nicolae Ţone, directorul editurii Vinea, răspunde diplomatic, sugerînd că e vorba de o amînare, nu de o renunţare... Mai pe şleau răspund Cezar Paul-Bădescu, responsabilul incendiarului număr de Dilemă din '98 dedicat lui Eminescu; Răzvan Rădulescu, autorul unuia dintre cele mai dure pamflete din amintita Dilemă; precum şi Emil Brumaru, poet cunoscut ca bard al voluptăţii fără frontiere.
"Creangă e un mare scriitor, [...] Eminescu e Zeul, o divinitate intangibilă", explică CPB tabuurile de receptare ale românilor, pe care apoi Brumaru le deznoadă gordianiceşte:
"Problema e a [...] cititorului roman, in primul rand [...] au scris obscen si clasicii francezi, si nimeni nu s-a scandalizat atat de tare. Este cineva care sa se jeneze de povestile lui Creanga? De ce nu? Ca era mai gras, mai mic, mai pisicher? Pisicher era si Eminescu, ca se intelegeau de minune..."
Problema de mai an rămîne în ce priveşte oportunitatea de a publica în volum "porcăriuţele" eminesciene:
Pe de o parte se situează cei care, fără a exagera neapărat prin pudibonderie, pledează cum că respectivele versuri, departe de a constitui mari capodopere, erau simple notaţii de sertar defulatorii, ghiduşii intime şi extrem de personale ale Poetului, nedemne de a se număra printre postume.
Pe de altă parte se află entuziaştii, optimiştii, "integraţii" (cu un termen al lui Eco), care cred că publicarea versurilor obscene şi pornografice ale lui Eminescu i-ar apropia pe "junii noştri" dezinhibaţi de opera şi figura Clasicului; ar face din acesta un fel de "nea Emy", mai accesibil şi mai uman decît nemuritorul cel rece din firida Panteonului naţional...
Etichete: arhivă
Cît valorează Castelul Brand?
Ceea ce contează este povestea, legenda capabilă să atragă turişti, producători de evenimente, de filme, de entertainment. Castelul în sine este o sursă de inspiraţie, de aventură, de mister, de fantastic şi asta îl tranasformă într-un business interesant din perspectiva brandingului. Doar că, în forma în care este exploatat acum, de bună seamă că "nu face 60 de milioane". Din perspectiva oportunităţilor de business însă, da - atunci putem discuta. Ca să ştim ce valoare de brand ar avea Castelul Contelui Dracula, ar trebui să facem cercetare globală pe cât de puternic şi atrăgător este acest brand şi apoi să vedem cam câţi bani ar putea să scoată acest business în viitor, dacă va fi exploatat corespunzător. Evident că sunt mulţi bani cei pe care îi cere proprietarul, dar nu cred că altcineva decât statul român ar trebui să aibă grijă de acest "brand property" al românilor. Sunt mulţi bani dacă nu se va ocupa nimeni de acest izvor de business şi de imagine. Dacă se va numi acolo un manager cu experienţă relevantă în acest domeniu - al brandingului de locaţie - sunt sigură că statul român va face chiar o afacere bună. Ca profit şi ca imagine de ţară. "
Aneta Bogdan, Adplayers
Etichete: citatul zilei
La Emi-versară, ecouri despre Scornelius
Astfel, elogioasa cronică din Cuvîntul Liber ("cotidian mureşean democratic şi independent"), pe care lect. univ. dr. Luminiţa Chiorean o făcea acum o lună cărţii Mioarei Kozak, "EgoGrafii. Exerciţii de dicţie pentru păstrarea iluziilor", apăruta la Ed. Nico, 2006, Târgu-Mureş - se încheia astfel (sorry, fără diacritice):
"Prin tehnica transgresarii simbolurilor poetice intr-un social nociv, "teiul eminescian", sacrul, este dozat ca bautura calmanta - "ceai de tei", asa cum sugereaza un site (care se da...) "cultural": LiterNet.ro. Observatia e pertinenta odata ce sondajul de opinii in randul romanilor surprinde printr-un procent derizoriu de cititori de carte "autentica" (si nu virtuala). Eseul "Ceai de tei asupra noastra" probeaza intoarcerea lui Caragiale. Titlul programului: "Pune-l pe Eminescu la produs!" devine imperativul tragic al unei culturi! E un semnal de alarma pentru a nu se ajunge la "vicierea" sistemului axiologic in contemporaneitate."
Wăi-leu... Se scrie în forţă la Mureş! Doamnele intelectuale au o înaltă consideraţie faţă de cultură. Nu orice site se poate "da" cultural: LiterNet-ul e scuturat binişor, cu pretenţiile sale de a sluji cultura, cu ale sale cărţi virtuale, fatalmente diferite de cele "autentice" (ghilimelele în original... ). De asemenea, teiul eminescian este considerat nu mai puţin decît... SACRU!!! (într-un discurs tehnic, lipsit de hiperbole sau de aluzii la cultul arborilor, de tip druidic).
Din păcate, o gravă eroare a fost comisă de către una dintre doamnele profesoare (recenzenta sau recenzata, mi-e greu să spun şi de aceea nu acuz pe nimeni personal): aceea de a transfera, nu tocmai cu bunăvoinţă, intenţiile unor participanţi la un concurs (şi în subsidiar la un sondaj de opinii) asupra organizatorilor concursului/sondajului. Ce vină are solul dacă aduce veşti rele, doamnelor?
Le acord doamnelor prezumţia de a fi citit despre "ceaiul de tei Eminescu" de la sursă (aşa cum învăţăm din şcoala primară că se face), şi nu intermediat, deformat, din presa senzaţionalistă şi scandalagistă; tocmai spre deosebire de un celebru domn profesor de la Bucureşti care s-a trezit să ne muştruluiască aşa, din auzite şi reinterpretate...
Cu tot respectul faţă de provincie, faţă de şcoala serioasă care se face în Ardeal; cu toată simpatia faţă de doamnele profesoare care mînuiesc conceptele cu graţie, dar cîteodată cam... moliereşte (apropo de întoarcerea lui Caragiale), îmi permit să atrag atenţia asupra capcanelor provincialismului cultural care ne pîndesc pe noi toţi - indiferent dacă ne scrie pe tăbliţă B, MS sau IS - tocmai atunci cînd ne dăm mai fuduli.
Etichete: Scornelius
12 ianuarie 2007
Colecţionari auto, vi s-a copt ceva!
... chiar o faci. Nu mai reiau exemplul cu posibilitatea ca un Consiliu local sa incerce sa voteze suspendarea legii gravitatiei. Dar vad ca, de exemplu, domnu’ Marmureanu [Videanu - nota Textierului] de la Bucuresti vrea sa interzica intrarea in oras a masinilor mai vechi de 30 de ani. Deocamdata i s-a pus pata pe Rabe ca alea polueaza.
De ce a ales criteriul varsta masinii si nu starea ei tehnica? Pai, daca are motor nou?
Nu-i nimic, e posibil ca dupa ce s-o vota asta, domnu’ primar al Capitalei sa propuna si interzicerea intrarii autoturismelor mai vechi de 20, 10 de ani si pina la urma sa nu mai permita intrarea in Bucuresti decit a automobilelor noi, eventual numai marca Citroen si cu derogare speciala, Audi A6, ca toti ministrii au asa ceva.
Ca sa vezi ce noroc avu Videanu ca Ceausescu nu a interzis cindva intrarea dobitocilor in Bucuresti… "
ContraSENS
Etichete: citatul zilei
Cum se numeşte (în română) locuitorul din Belarus?
dus: pentru ei tot rumîni sîntem, că, vorba aceea, ne ştiu de cînd eram valahi...
Etichete: cuvintele
11 ianuarie 2007
Vrum-vrum, tit-tit, jub-jub
The Jubjub Bird
Etichete: citatul zilei
10 ianuarie 2007
Un Stolo de Flutur peste o Muscă Stoică
Theodor Stolojan la Antena 3, apud Boariu
Etichete: citatul zilei
Direcţia 5 - Şi ce dacă
Am compus textul ăsta acum un an. Cîntecul a fost unul dintre hiturile lui 2006. Cînd i-am dat textul lui Marian Ionescu, compozitorul piesei, l-am prevenit:
- Desigur ştii, mai are Voltaj acuma un cîntec de mare succes, "Şi ce"...
Dacă el voia să nu semene, aş fi schimbat tot. La care Marian, care a avut de la început încredere în text:
- Da,... şi ce dacă?
Dedic această postare amicului meu din Bruxelles care îmi caută filiaţii în chanson-ul belgian. Recunosc, am vrut să dau şi eu un "Quand on n'a que l'amour". Dar, cînd nu ai talentul lui Brel, ci doar veleitatea lui Dumitrescu, merge şi un "N-am avere decît iubirea / n-am ambiţii decît fericirea" (hai, şi voi să v-aud)...
8 ianuarie 2007
Doamna mea e mama ei
Etichete: parenting