Cum de n-am ajuns taliban

(versiune integrală a articolului publicat azi în B-24-FUN)


(c) Silvia Mihai

Era în mai 1990. Mergeam în Piaţa Universităţii cu gaşca, fete şi băieţi. Purtam insignă cu coroana regală, deşi nu eram monarhist, şi badge de GOLAN, pe care mi-l puneam doar cînd urcam de la metrou. Eram la vîrsta convingerilor straşnice, care comută iute-n pulsiune vitală, în dorinţă de afirmare sau voinţă de putere, pentru a se contopi toate în libido. Pe atunci nu erau discoteci ţepene, nici cluburi bengoase. Nu aveam MNAC, nici Green, nici Cărtureşti. Cea mai trendy fază era Golaniada. Cel mai hot spot era Piaţa. Piaţă în toate sensurile! Acolo veneau precupeţii cu trufandale, pesemne în drum spre Amzei, unde nu mai ajungeau. Primele roşii din acel an de acolo le-am cumpărat.
Nimeni nu mai învăţa, deşi se apropia sesiunea. Simţeam că avem alte lecţii de primit: despre participare, despre solidaritate, despre responsabilitate civică. Şi-am învăţat în zilele acelea - şi pentru generaţiile dinainte, private de aşa ocazii, şi pentru cei de după noi, născuţi direct blazaţi. Dacă ei sînt azi mai înţelepţi şi “nu se bagă, că n-are rost”, e pentru că ne-am băgat noi, fraierii de idealişti, şi ne-am frînt gîtul. Dar, Doamne, ştiu că am trăit!
Una dintre lecţii am primit-o cînd cu discursul din Balcon al unui fost deţinut politic, un om pe care îl preţuiam şi aveam să-l preţuiesc şi după aceea, în ciuda celor întîmplate. Despre acest domn carismatic, cu voce profundă, se spunea că fusese legionar; amănunt biografic care le dădea fiori unora dintre noi, purtători de ii, chimire şi cruci mari la piept (şi nu, nu erau hippioţi; dimpotrivă, aş zice)... În acea zi, dintr-un exces de trăire ori poate printr-o regresie gardistă, resimţită în faţa miilor de oameni adunaţi la poalele Balconului, pînă hăt la Inter, iar dincolo pînă-n Rondul din intersecţie; venerabilul ne-a pus să-ngenunchem şi să spunem “tatăl nostru”.
Eu, care abia picasem, aveam întîlnire cu o amică şi mă interesa mai mult să o interceptez prin mulţime, decît să mă conformez acestui ritualul colectiv ad hoc. Într-o secundă m-am trezit singurul rămas în picioare, zgîindu-mă după “fata mea”, în timp ce toată Piaţa, inclusiv ea, îngenunchease şi striga – răcnea de-a dreptul, preluînd tonul stentorului din Balcon – rugăciunea aceea, care de obicei se murmură evlavios: “tatăl nostru... carele eşti în ceruri”...
Mergeam des la biserică pe atunci, posteam şi mă-mpărtăşeam. Niciodată pînă atunci nu auzisem o rugăciune clamată cu acel fel de resentiment, de obidă, care o apropia mai degrabă de blestem. Niciodată nu avusesem, în arca Domnului, sentimentul acela straniu, nepotrivit, neavenit pe care-l trăiam atunci acolo, în Piaţă.
Stăteam singurul în picioare, singurul tăcut, înconjurat de mogîldeţe umane, printre urlete care păreau să iasă din străfunduri. Pămîntul parcă tremura uşor... Cuprindeam toată Piaţa, dar nu o puteam localiza pe fată. Mă simţeam stingher, nelalocul meu, zgîindu-mă peste pădurea de ciuperci umane. Unde erau oamenii aceia zîmbitori de pîn-atunci de lîngă mine - afabili şi uşor cocheţi; mondeni, ba şi un pic zeflemisitori, aşa cum sînt bucureştenii, chiar şi atunci cînd protestează!? Ce deochi i-o fi încovrigat pe toţi cu bărbia-n piept, ce hipnoză îi făcea să hăhăiască acele cuvinte pioase cu atîta fanatism?! Mă simţeam printre extratereştri. Sau nu cumva alien-ul eram eu?
Între două versete am strigat-o pe fată, şovăielnic. Mi-am dat seama că le perturbez transa; aşa că nu m-am împotrivit deloc, atunci cînd o mînă energică m-a tras de cracul pantalonului, să şed. Un plus de încrîncenare în vocea balconardului, un accent aproape ameninţător, pe versetul cu "dă-ne-o nouă astăzi", m-a făcut să mă simt vizat. Aşa cum mă iţeam ca un popîndău printre muşuroaie, vigilentul Caton gardist mă ochise sigur. Ruşinat că întinez cu şusta mea trăirea mistică a atîtor oameni şi mai ales sensibilitatea acelui erou tragic al istoriei, eram gata să mă conformez şi să fac genuflexiunea care m-ar fi readus "în rîndul lumii". Dădeam să mă aplec atunci, pe “iertarea greşiţilor noştri”, cînd, deodată, m-am răzgîndit. Mi-am zis: mai bine să pîndesc cînd se ridică toţi în picioare, aşa poate-o zăresc mai bine.
Şi mi-am mai zis în gînd ceva - atunci, acolo.
Ceva ce am repetat apoi în textele cîntecelor sarmaleşti, de la Ţara te vrea prost la Ilici Ilici über alles...

Post scriptum. Peste o săptămînă-două aveau să vină minerii. Aceleaşi voci aveau să răcnească, din alte piepturi, alte strigăte de luptă. Sau - oare - aceleaşi?