Copii folosiţi (abuziv?) în reclame: Dero Surf

Abia întors dintr-o scurtă vacanţă, m-a şi pălit noua reclamă Dero Surf cu zodii.
De ce au fost folosiţi (exploataţi?) copiii în ea? Care e justificarea (cu excepţia înduioşării target-ului gospodinăresc)?
Numai ce-au trecut alegerile locale. E încă viu în memoria publicului scandalul exploatării copiilor în scopuri propagandistice. Cam în aceeaşi perioadă era pesemne concepută campania "cu zodii" (pentru noile ambalaje cu gablonţuri în ele). Nu pot să cred că au fost pur şi simplu ignorate "legăturile primejdioase" dintre cele două cazuri...
Muzica e frumoasă, glăscioarele rup inimi, costumele şi machiajul ţîncilor sînt super-profy... iar rapelul la Veronica transpare destul de clar (acelaşi trend ostalgic al "celor mai frumoşi ani").
Niciun parti pris personal. Pînă acum am lăudat comunicarea Dero, pe care o consider vizionară, înţeleaptă şi nu lipsită de valenţe culturale. Oamenii de la Unilever sînt beton pe marketing, îmi închipui că şi pe juridic... Vor şti pesemne să contracareze eventuale acuzaţii de abuz infantil. Dar... erau chiar atît de vital strategici copiii ăia acolo?

Related links:
Discuţie tematică pe forumul IQads
Despre copii în campanii electorale

Jucării şi proteze: lumea Copiilor în Dificultate

Spotul făcut de Next pentru CID (Copii în Dificultate):

De ce se folosesc copii în campanii electorale

Te înşeli, Rogozane: dacă întrebi un publicitar, îţi va spune că folosirea copiilor în spoturi electorale - tocmai! - e cîştigătoare! Bine acum, vorba ta: depinde cum foloseşti acei copii (şi depinde şi ce soi de publicitari întrebi)...
Ca să-mi evit interpretările: eu personal sînt împotriva acestui tip de exploatare infantilă. În afara legislaţiei de protecţie a copilului, atît de des invocată în media, aş putea să argumentez şi cu restricţiile CNA-ului care lasă o listă foarte scurtă de categorii publicitare în care "e voie cu copii".
Dar! Dacă tot e să facem analiză şi studiu de caz, hai să (re)vedem cu ce spot a cîştigat Lyndon Johnson alegerile din 1964:

Wikipedia: Daisy (television advertisement)
UPDATE: Costi Rogozanu detaliază şi modalizează, după ce am vorbit ieri, la ieşirea din emisie. Verdictul se cam conturează, mai ales şi în urma comment-urilor: or fi copiii buni în reclame, dar nu beizadelele candidaţilor. Idee la care consimt şi eu. Există totuşi un "dar" care merită apostilat aici, apropo de tot mood-ul acestei campanii bălţate... Promit să revin cu desluşiri.

Nu coafeza sau croitorul au ucis-o pe Andrada

... nici vînzătorul de CD-uri

"Mamă, ai grijă de tine, te iubesc" - aşa îşi încheie Andrada biletul de sinucigaşă. Cuvintele astea încă mă năucesc. Nu cred că au fost scrise doar aşa, ca o încheiere de rutină, cum adaugă tinerii la salutul de rămas-bun, după moda americană: take care... Cine îşi scrie biletul de adio cumpăneşte - îmi închipui - fiecare cuvinţel. Ce o fi vrut să spună Andrada cu acel ultim rînd? Dacă era cu adevărat îngrijorată de soarta mamei, nu şi-ar fi amînat măcar (nu zic suspendat) planul fatal? Nu-şi dădea seama că sinucigîndu-se îşi va ucide practic şi mama? Vorbele ei par să conţină un sens de resemnare, de parcă ea ar fi trebuit, ar fi fost silită de ceva implacabil ("am făcut ceea ce trebuia să fac...") - să-şi lase în urmă mama, de care se desparte cu preocupare şi strîngere de inimă.
"Bezmediaticii" noştri s-au grăbit să claseze cazul: sinucigaşa emo! ... şi de aici: generaţia debililor; emotici şi nevrotici; moda care ucide etc. Dacă am trăi într-o societate normală, cazul Andradei ar fi fost redat de mass-media sub alt titlu, mai firesc, mai uman, mai relevant psihologic pentru acest sfîrşit misterios; al cuiva care nu se extermină pe sine, ca să ucidă realitatea (cum fac îndeobşte sinucigaşii, mai ales la vîrsta aceea).
Cum zicea şi Rogozanu ieri, a fost o reeditare a psihozei din anii '90 cu "sataniştii" - alt moment rămas neelucidat pe planul reflecţiei publice, mai cu seamă din cauza tratării superficiale a subiectului de către jurnalişti (şi pe vremea aia nu începuse tabloidizarea)...
Mama Andradei, care încerca să identifice posibile cauze ale disperării fiicei, a furnizat indiciile - exotice pentru opinia publică de la noi, poate chiar şocante, desigur mondene şi cu potenţial otvistic - ale aderenţei fiicei sale la o anumită modă (curent, fază, mişcare, trend). Majoritatea - hai să nu zic totalitatea - ziarelor şi TV-unilor au sărit ca uliii: aha, deci se întîlnesc între ei sau online pe forumuri şi îşi dau reţete de automutilare! îi predispun la morbiditate ţoalele, freza, muzica!! După care - momentul specialiştilor: la care vin psihologii, sociologii, pedagogii, chiar şi nişte neoficiali "emologi" - în persoanele unor liceeni cu neverosimile freze manga. Toţi fac teorii, toţi se învîrt în jurul cozii: motivul sinuciderii rămîne cu atît mai pernicios cu cît se lasă neelucidat. Aseară tîrziu l-am văzut şi pe muzicologul Lenţi Chiriac, care, tolănit pe fotoliu ca un senator burtos, dădea edicte demne de un papă al rock-ului, cum că nu există un stil muzical emo (lucru pe care îl putea verifica repede pe wikipedia înainte să intre în emisie şi să se umple de ridicol în rîndul puştilor)!
Există în Rinocerii lui Ionescu un personaj care face teoria rinocerilor, demonstrînd ştiinţific că aceştia nu există, tocmai atunci cînd invazia rinocerească tocmai dă să rupă uşa. Mi se pare că şi Hitchcock a introdus în Păsările un astfel de personaj, o ornitoloagă cu faţă de coţofană, care le ţine prelegeri savante oamenilor din drugstore, cînd cîrdul ucigaş tocmai ameninţă cerul de dincolo de vitrină. Aşa au arătat întrucîtva şi specialiştii care au teoretizat la priveghiul Andradei.
Cei mai de bun simţ dintre ei au fost aceia care au făcut apel la familii, la părinţi, să aibă grijă de copii. Să le acorde timp şi atenţie, într-o epocă a vitezei şi a dezumanizării. Ei m-au ajutat să interpretez într-un fel acel ultim rînd al Andreei: "Ai grijă de tine, mamă". Poate mă înşel, poate e nedelicat şi necuvincios să o spun, poate e lipsit de pietate, dar am întrezărit acolo o undă de reproş... cînd am decodificat textul - întorcîndu-l: "dacă TU ai fi avut grijă DE MINE, mamă"... O spun cu greu, dar o fac cu toată compasiunea, cu toată înţelegerea de părinte, cu toată evlavia în faţa cruzimii sorţii.

UPDATE Am postat pe Florilegiu un "sonet al sinucigaşilor", intitulat C-un glonţ şi apărut în volumul de acum 11 ani. Îl dedic mai ales celor cu gînduri negre, ca îmbărbătare.

emo emotional hardcore andrada mocanescu

Asterix trădat de Gerula

Mai întîi a citit fi-miu pe o pungă de cereale Nestlé care face reclamă filmului Asterix la Olimpiadă: în loc de gali, scria galezi. L-am corectat şi i-am spus, fără milă pentru necunoscutul coleg tălmaci: "ăla care a tradus e un prost". După care copilul a continuat să citească pe pungă, spunînd de fiecare dată gali în loc de (hm... mi-e şi jenă să repet) galezi. Ştiţi, genul acela de traducător care zice estonian în loc de eston, serb în loc de sîrb etc.
M-am gîndit la miile, poate sutele de mii de pungi de cereale cu inepţia asta pe ele, întru prostirea şi mai dihai a tinerilor dacoromani. Le-ar trebui cîte un tătic filolog ataşat, eventual cu scotch, ca la promoţii, care să facă erata cuvenită.
Apoi, fireşte, am fost cu fi-miu la film, să văd pe Depardieu cu burtă dungată şi Delon în pulpele goale (waaah, plictis olimpian... dar, mă rog, copiii rîd la strîmbături)... Aveam o presimţire... şi da: aşa a fost, de fiecare dată era subtitrat galezi... Era traducerea oficială, aprobată de ACIN şi nu-mai-ştiu-cin'..., pentru Gaulois. Dacă ar fi fost Galles, sinonimul franţuzesc întotdeauna la plural, poate că tălîmbii s-ar fi dumirit...
Evident, fi-miu a sesizat: "iarăşi proştii ăştia - nu ştiu că se spune GALI!"
O undă de mirare m-a străbătut cînd, într-o anumită secvenţă, am văzut tradus corect perşi... nu persani, cum ar fi fost de aşteptat. Deci dobitocul de traducător a avut totuşi un dram de cultură ca să discearnă între locuitorii antici ai Persiei şi cei de mai tîrziu...
În fond, de ce ar fi atît de important să ştim ce-i cu popoarele astea străvechi? Păi, pur şi simplu pentru că anumite neamuri celtice, înrudite cu galii, au intrat şi în etnogeneza noastră... De la GALaţi la Pietroasele (cel puţin) celţii au lăsat urme mai mult decît grăitoare. Iar specialiştii au identificat în folclorul românesc un ditai filonul celtic... Ei, da: Asterix este şi neam cu noi (merci Turambar).
Numai că l-a tradus un mocofan, monşer...
(În weekendul următor am fost la Alvin şi veveriţele: al treilea film din ultimul sezon în care văd tradus compas în loc de busolă... Să mai zic că subtitrarea n-avea diacritice? Deja n-aş mai uimi pe nimeni...)

Leapşa: În ce film mi-ar plăcea să trăiesc

Am primit-o de la Zaza, acum cîteva zile. Reiau aici răspunsul din comment:
Unchiul meu al lui Jacques Tati
... acum şi cu motivaţie:

Azi, la 50 de ani de la ieşirea filmului (dar şi acum 30 de ani, cînd l-am văzut probabil prima oară), m-au fascinat în egală măsură cele două lumi contradictorii, prezentate în mod duios polemic: pe de o parte, lumea banlieue-ului parizian (franţuzesc în general) în care locuia M. Hulot; şi, pe de cealaltă parte, cea a viloilui burghezo-futurist în care trăia nepoţelul. Azi mai ales, după atîţia ani, în care avertismentele lui Tati asupra dezumanizării postindustriale au fost arhi-confirmate, dracul automatizării nu mai arată aşa de negru; şi cele două lumi paralele se contopesc nostalgic în gîndul meu. Mi-ar plăcea să trăiesc n'importe où dintre cele două platouri ale lui Tati: fie cel cu peşti de inox pentru epatat snobimea; fie cel al străduţelor poetice, utrilleşti, de străbătut aşa, en vélo... Preferabil în amîndouă, alternativ...
Cadeau! Cadeau! Acum cîţiva ani nişte prieteni de familie din Franţa l-au cadorisit pe fi-miu cu această minunată carte, Le Jacquot de Monsieur Hulot, fără texte, numai cu ilustraţii mari, colorate, debordînd parcă pagina. E o păţanie nouă a domnului Hulot, în pur stil Tati, imaginată de graficianul belgian David Merveille. A fost une merveille de care s-au bucurat şi părinţii...
În fond, dacă se pot citi comics-uri cu Donald, Tom & Jerry, Stan şi Bran, în trena filmelor iniţiale, de ce nu ne-am putea bucura în continuare de noi aventuri ale celui mai zăpăcit Unchi? (E ceea ce ar fi vrut, în felul său, şi Rowan Atkinson cînd a adus astă vară un original omagiu Vacanţei domnului Hulot.)

Nu mă pot abţine să nu remarc tradiţia franţuzească a cărţilor desenate fără text, speciale pentru copii (preşcolari... şi nu numai). Cît de important să faci un copil să răsfoiască o carte cu plăcere, să o savureze, să prindă gust de pagina tipărită - părinţii de azi ştiu bine.
Leapşa acum Evadatului, dacă s-o învrednici...

Related link: Jacques Tati - Les Vacances de M. Hulot

Roberto Vecchioni - Sogna, ragazzo, sogna

Iniţial voiam să postez I Don't Want To Grow Up. Chestie de mood, de fază, de năbădaie. Dar, pînă să-şi termine Ramones-ii treaba pe YouTube, mi-am dat seama că nu mesajul acela voiam într-adevăr să vi-l transmit. Ci mai degrabă acesta.
E al doilea Vecchioni pe care-l exhib şi e tot unul parental-preceptual. Cine nu-l cunoaşte pe maestrul Samarcandei riscă să-l creadă vreun gnomic... vreun Neagoe Basarab cu chitară. Nu e aşa (ca dovadă...): e doar playlist-ul meu interior, subiectiv şi personal.
Cine ştie? Poate că, pînă să devin tătic, eram mai Ramone; iar acum sînt mai vecchione...
(Il bello è că mood-urile/fazele astea nu se exclud. Ci se intersectează... sau chiar se includ.)
((Adesso basta: godetevi la canzone.))

Fi-miu mă întreabă...

... (şi are dreptate s-o facă) de ce poartă super-eroii chiloţii peste pantaloni.
Ei? Ce să-i răspund?

UPDATE:
Franţujii ăştia dezvrăjiţi uite ce răspuns ne dau (merci Gisèle):

Cartea de caca

Ce o fi? 3 variante:
a) o carte proastă de faci pe ea;
b) o carte pe care unii dintre noi obişnuiesc să o ţină la baie pentru acele momente fertile în care creierul se deschide laolaltă cu sfincterul;
c) o carte pentru copii despre acel lucru tainic pe care fiecare dintre noi e în stare să-l înfăptuiască zilnic (dacă e sănătos, ceea ce vă doresc şi vouă)...
Răspunsul aici.

feces defecation digestion sewage excrement scatology coprology

Plaiurile Elodiei

Fi-miu a început Legendele Olimpului de ctv. zile. Cînd era încă la prolog, pînă să intre bine în atmosferă (citea cu voce tare), îl aud că citeşte "plaiurile Elodiei" în loc de, evident, "ale Eladei". După ce am rîs amîndoi, i-am explicat... Azi citea "hecatonhiri" fără să se încurce.

Poveştile de ieri - prea crude pentru copiii de azi?

Pe blogul său, Mihaela Ursa pune din nou spinoasa problemă a cruzimii poveştilor de odinioară în contextul actual; de data asta mai mult ca mămică decît ca teoretician literar. Punctul de pornire: Max und Moritz, una dintre cele mai faimoase poveşti "de cuminţire" ale nemţilor, scrisă şi desenată de Wilhelm Busch acum circa 150 de ani, cunoscută şi ca unul dintre primele comics-uri (BD, fumetti...) din istorie. Mihaela (Micaela) schiţează o teză interesantă, pe care o respect, mai ales ca venind din Ardeal, arie aflată sub influenţă culturală germană:
Este posibil ca educaţia bazată pe pilda pedepsirii copiilor neastîmpăraţi... prin coacere în cuptor să genereze în sînul unei naţiuni, într-un anume context istoric, idei precum coacerea în lagăre a elementelor antisociale (alogene, neariene etc.).
Comment-ul meu apare sub ID-ul soţiei (alina d), din cauza selectării automate a Yahoo-ului.

Related links:
Andersen decolorat

Etnogeneză la mintea copiilor

Fi-miu ştie în mare ce e cu dacii şi romanii. Dar istoria e plină de surprize, chiar şi cînd ai mai mult de 7 ani 1/2... Aşa că iată ce am discutat noi doi:
- Tata, tu ştii ce sînt ăia franci?
- Un popor din antichitate, unii dintre strămoşii francezilor. E simplu: pe vremuri le zicea franci, mai scurt. Azi le zice francezi, mai lung.
- Corect, aşa e. (El tocmai citea o enciclopedie pentru copii, dintr-acelea care, dacă e tradusă din franceză, vorbeşte cu precădere de Pasteur şi Carol cel Mare; iar dacă e din engleză, o tot dă cu Shakespeare şi, mai nou, cu Malcom X. Şi cum pe cartea asta a lui scria Larousse...)
- Dar tu ştii - plusez eu - că strămoşii englezilor se numesc angli? Şi ai scoţienilor - scoţi? Că strămoşii persanilor se numesc perşi? Ai indienilor - inzi? Şi ai ungurilor - ungri?
- Aha - rîde el - deci strămoşii românilor se numesc romi...

Cum am fost schimbaţi de Pampers

de Florin Dumitrescu, art. publicat în Adevărul de azi, la rubrica Glorii de galantar

Am discutat cu mamele unor copii în vârstă de 14-15 ani: prima generaţie Pampers în România. Din întâmplare (sau nu?) toate femei de succes, pe deplin realizate profesional. Relatarea lor este, mai mult sau mai puţin, aceeaşi: în întâmpinarea noului născut, îşi pregătiseră trusouri complete de feşe, scutece, tifoane; oale, ligheane şi altele de folos la curăţarea periodică a lenjurilor copilului, - totul după o străveche tradiţie a lăutului şi înfăşatului. Pe atunci abia descoperit de piaţa românească, scutecul de unică folosinţă – pampersul, cum este denumită categoria de produse cu un nume de brand alunecat în vocabularul comun – şi-a făcut loc, în chip firesc, în viaţa tot mai multor familii. Acareturile înfăşării au fost abandonate treptat, fără regrete. Mame, bunici şi bone s-au deprins să schimbe pamperşi, după cum s-au dezvăţat, încetul cu încetul, să mai imobilizeze membrele „coconului” cu feşe interminabile, „aşa, ca să nu facă picioare strâmbe”. Măruntul accesoriu igienico-vestimentar a produs o adevărată revoluţie post-decembristă. Pediatrii cu sfaturile lor, publicitatea cu folclorul derivat din ea („mai curat, mai uscat”, „porţie dublă de suc, porţie dublă de pipi”) – au avut rolul lor în subtilul proces de lămurire şi educare.
Cum aşa? Un chilot de hârtie? Pe care-l arunci?! Cum? Îl laşi să mustească de pipi şi caca ore-ntregi?! Adică poţi lua copilul cu tine peste tot? Fără griji? Deci nu mai eşti o sclavă a igienei copilului? - Iată că toate aceste răspunsuri primeau acelaşi răspuns liniştitor... Şi iată cum femeia română şi-a pornit emanciparea nouăzecistă (şi) datorită acestui crâmpei de hârtie absorbantă.
A fost într-adevăr o femeie cea care a avut ideea scutecelor moderne. În New York-ul anilor ’40, Marion Donovan era o damă în vogă... în toate sensurile: jurnalistă la Vogue, se bucura de o viaţă intelectuală bogată şi de o carieră de succes. Dar Marion renunţă la toate acestea, o dată cu măritişul şi cu debutul carierei de mămică. Excedată de spălatul scutecelor, fosta cronicară de modă are în 1946 ideea unui scutec impermeabil... pe care îl confecţionează din muşama, îl testează... şi îl lansează în 1949 pe piaţă, sub numele de Boater. Acest scutec refolosibil, imparmeabil şi lavabil e un pas înainte... Dar e încă un articol greoi: are armături de metal şi cheutori de plastic! Ideea unui Boater de hârtie, deopotrivă absorbant şi îndeajuns de ieftin pentru a putea fi aruncat îi va veni totuşi lui Marion. În 1951 depune patentul... dar invenţia va rămâne în stadiul de proiect.
Abia în 1961, Vic Mills, un bunic american care mai ajută la înfăşarea nepoţeilor, deşi lucrează la Procter & Gamble, conectează ideea unui scutec celulozic cu oportunitatea oferită de fabrica de hârtie absorbantă, abia înfiinţată de P&G. Astfel iau naştere clasicii Pampers, produs primit cu entuziasm de către consumatori. La scurt timp după lansare, magazinele şi farmaciile abia fac faţă cererilor... De atunci, pampersul a evoluat, conferind tot mai multă libertate de mişcare copilului (important pentru evoluţia lui ca individ) dar şi mai multă independenţă mamei (important pentru evoluţia societăţii).

Gaudeamus - Compania - vineri la 16.00

www.compania.ro
www.gaudeamus.ro
vladimir bulat

Stardust vs. Little Mermaid

Ieri între două ploi, am văzut Stardust cu fi-miu la Cinema Studio, la matineu.
Ne-a plăcut amîndurora. Pavel (7 ani 1/2) a recunoscut-o pe Michelle Pfeiffer din Hairspray (serie de roluri negative)!
Neil Gaiman e un mare povestitor, care îmi confirmă aşteptările de după Zeii Americani (tradus OK la Tritonic). Deşi atacă (mai) toate marile teme ale basmelor universale, acest fost textier de comicsuri nu poate fi acuzat - ca în cazul conaţionalei sale Rowling - de sincretism exagerat (ca să nu zic brambureală mitologică). Poveştile sale sînt îndeajuns de "semiotice" ca să placă cititorilor de Tournier, Eco şi Eliade-Culianu; fără a-şi pierde totuşi din şarmul fabulos/băsnar care îl face accesibil (şi adorabil) copiilor.
Însă atunci cînd Pavel al meu a fost pus să povestească filmul şi s-a încurcat, mi s-a revelat un mic neajuns al intrigilor de tip condiţionare, pe care l-am surprins şi la Sirenuţa lui Andersen.
O să încerc o mică schemă în maniera lui Propp (riscînd să distrug astfel corola de minuni a ambelor poveşti). Aşadar:

Sirenuţa traieşte într-un MEDIU METAFIZIC 1 = marea; şi tînjeşte către MEDIUL FIZIC al oamenior = uscatul; FACTOR PERTURBANT: dragostea pentru un Prinţ. INTRIGA DE TIP CONDIŢIONARE = pentru a deveni muritoare şi bipedă; şi pentru a putea astfel trăi în preajma Prinţului, Sirenuţa (posesoarea unui glas foarte frumos) trebuie să încheie un tîrg cu Vrăjitoarea Marină (o hoaşcă horcăită), care îi îndeplineşte dorinţa în schimbul corzilor vocale. Preţul plătit de Sirenuţă: rămîne mută şi nu îi poate mărturisi Prinţului dragostea, necum marele secret, anume că de fapt ea este cea care îl salvase de la înec, şi nu RIVALA FIZICĂ (= prinţesa din vecini). PERICOL: dacă se răzgîndeşte şi vrea cumva să se întoarcă în oceanul originar (MEDIUL METAFIZIC 1), Sirenuţa suferă o TRANSFORMARE SUAV-MINERALĂ = anume în spumă de mare, degradare echivalentă cu moartea definitivă. Sirenuţa alege inevitabil acest destin tragic, însă are parte în final de o apoteoză printre îngerii consolatori care o primesc în cer = MEDIUL METAFIZIC 2 (soartă recompensantă pe care Andersen le-o trasează campionilor suferinţei, gen Fetiţa cu chibrituri). Frumos, înălţător, dar... cum explici toate astea unui copil?! De aceea zic eu unul că Sirenuţa este în primul rînd un basm logic, care îi învaţă pe copii să facă programare (să ţinem seama că Andersen a fost şi filozof, veleitatea lui cea mare, pe care, vai, posteritatea i-o ignoră)...

Acum în Stardust, Steluţa (Yvaine) trăieşte într-un MEDIU METAFIZIC 1 = cerul; şi tînjeşte idem către MEDIUL FIZIC = Terra/viaţa printre muritori (pe care, la fel ca şi Sirenuţa, avusese prilejul să o spioneze). INTRIGA DE TIP CONDIŢIONARE = pentru a deveni muritoare şi a trăi astfel marea dragoste alături de un pămîntean (revelat în final ca... Prinţ!), Steluţa trebuie să împărtăşească cu acesta rubinul-inimă, la care tînjesc mai mulţi inamici periculoşi. Întîlnirea între Steluţă şi Prinţ are loc într-un MEDIU METAFIZIC 2 = ţinutul fermecat Stormhold, un fel de limb terestru, asemănător cu lumea paralelă a vrăjitorilor lui Rowling (dar şi, întrucîtva, cu lumea-simulacru din Matrix). Există idem o RIVALĂ FIZICĂ = consăteanca năzuroasă. Şi idem, Steluţa nu îşi poate mărturisi dragostea faţă de Prinţ, nici superioritatea în faţa cochetei rustice. PERICOL = dacă trece graniţa dintre Stormhold şi lumea muritorilor, în dorinţa ireprimabilă de a-l ajunge pe iubit din urmă, Steluţa riscă o TRANSFORMARE SUAV-MINERALĂ = anume în pulbere de stele. Ceea ce happily nu se întîmplă. Prinţul renunţă la rivală, suferă peripeteia cavsi-telenovelistică prin care îşi află statutul princiar; reuşeşte să îi înfrîngă pe toţi inamicii (inclusiv o hoaşcă de vrăjitoare = Pfeiffer, care voia să îi smulgă Steluţei tinereţea veşnică). Finalul e dublu fericit: o dată în MEDIUL METAFIZIC 2 (Stormhold), unde are loc nunta-încoronare; şi încă o dată, apoteotic, în MEDIUL METAFIZIC 1 (cerul), unde are loc "nunta în cer" finală, aluzie la miturile despre constelaţii.

Neo-basmul lui Gaiman se pretează şi alte comparaţii. Mie cea de mai sus mi-a fost prilejuită nemijlocit de experienţa de părinte.
Există oare o ramură a filologiei (legată întrucîtva şi cu sociologia literaturii) care să urmărească dificultăţile de receptare a textelor? După un secol XX al încriptării estetizante, al ambiguităţii luate drept calitate (de multe ori suficientă), ar fi un revers posibil (şi de multe ori necesar)...
stardust neil gaiman j.k. rowling fantasy fairy tale little mermaid h.c. andersen michelle pfeiffer

Un adult şi un copil la "Akeelah..."

Am ascultat sfatul de părinte al lui Tolontan şi am fost cu fi-miu la Akeelah şi cuvintele, la Multiplex. Ideal pentru avîntul de dinaintea şcolii (clasa I), pe care o începe în septembrie.
Akeelah e o fetiţă de culoare (11 ani), orfană de tată, cu o droaie de fraţi şi surori (başca o nepoţică urlătoare) şi o mamă stresată (Angela Basset); dar care la şcoală este cam... eminentă, aşa... mai ales la ortografie. Copiii o fac tocilară, mama nu-i dă voie să meargă la pregătire în orăşelul vecin, dar directorul îşi pune bazele în ea ca să facă PR şcolii şi să atragă astfel fonduri. Cum va reuşi Akeelah să-şi înfrîngă temerile? Ajutorul cel mai mare îi vine din partea unui prof de lingvistică "răspopit" (Lawrence Fishburne, care a băgat bani în film... adică băi... rol de suflet...). Akeelah cîştigă olimpiada de ortografie etapă după etapă, propăşind deodată cu ea şcoala, familia, comunitatea... Alături de Akeelah, noi toţi învăţăm cîte ceva despre forţa cuvintelor care nu doar ne definesc lumea, ci ne-o întemeiază.
Info pentru Tolo: eram 7 în sală (dintre care 2 copii preşcolari).

akeelah and the bee inspirational drama family movie

Există animaţie 1D?

Întrebarea mi-a pus-o fi-miu care, la cei 7 ani ai săi, e mîndru că a prins diferenţa dintre 2D şi 3D. La fiecare desen animat pe care îl vede, îmi zice aşteptînd confirmarea: ăsta e 3D! ăsta e 2D! L-a impresionat grozav şi trailer-ul de la Simpsons - lungmetrajul, care laudă stilul tradiţional al 2D-ului (deşi cred că regretă moartea iepuraşului... mă rog: plannerii de la Multiplex l-au programat înainte de filmele de copii...).
La întrebarea despre 1D i-am răspuns inginereşte: ar putea să existe animaţie 1D, dar atunci ar fi doar o linie...
Şi hop, uite ce găsesc pe Youtube: un desen animat numai dintr-o linie! La Linea (Linus, după numele omuleţului), iniţial un BD italienesc din anii '50, a fost transpus în film în deceniul următor şi apoi multipremiat (dar şi super-iubit de publicul din mai multe ţări europene).
Ştiu, e impropriu zis 1D, Domnul Liniuţă se expandează pe două dimensiuni, başca uneori apare şi mîna demiurgică a desenatorului (a treia dimensiune). Dar, în definitiv, cum şi denumirea de 3D e convenţională (dimensiunea adîncimii fiind doar sugerată, de fapt, într-un cîmp bidimensional), îmi permit să forţez şi eu semantica şi să cataloghez ca 1D această mică bijuterie a minimalismului animat.
Redau numai primul episod, poate nu cel mai spectaculos ca gag-uri, dar interesant dpv al relaţiilor, sugerate simbolic, om-destin, om-divinitate etc.

cartoon comics 2D 3D linea linus simpsons minimalism italian
man's fate

Jingle Polaretti în română

A intrat Polaretti în România. Părinţii updataţi ştiu despre ce e vorba: suculeţe îngheţate cu arome răcoritoare de fructe. E impropriu să le spui îngheţată, denumirea justă e granita (fără diacritice). Se prepară simplu: e de ajuns să arunci punguţele cu suc în congelator. Ei, şi să le mai şi scoţi... Singura grijă: să nu-ţi răcească odrasla, care cu siguranţă va adora noul desert.
Reclama e o animaţie cu un pinguin care scoate polareţi din iglu, oarecum în maniera lui Kinder Pingui sau (ca să mergem la arhetip) Chilly Willy al lui Tex Avery. Marea trăznaie e însă muzica, un jingle simplu şi entuziast, care ţi se lipeşte practic de creier. În română refrenul a fost păstrat ca atare, spre scandalizarea celor cu tabuuri lingvistice (care oricum sînt out of target):
Popo-Popo-Polaretti!
Cum ar fi putut să zică? Nu cumva...
Pola-Pola-Polaretti... (!!!)

O scurtă poveste... zisă pe lung

Ca multor copii din ţara asta, lui fi-meu îi plac desenele animate româneşti. Alea de Animafilm. "Comuniste", dacă vreţi. Cînd dă pe Minimax vreun episod cu Mihaela sau cu Bălănel - e înnebunit! Culmea e că-i plac şi chestiile alea putred optzeciste, faţă de care noi ca adulţi strîmbăm din nas, precum Pinpin sau Cei 4 muşchetari şoricei (o serie umil inspirată de episoadele cu Tom, Jerry şi micuţul Tuffy care zice "touché pussycat!").
Ce bucurie pe Pavel al meu cînd i-am spus că putem vedea la cinema un colaj cu desene animate româneşti! Îi zice O scurtă poveste şi a fost lansat de 1 iunie (proastă alegere, în opinia mea, pentru un produs - totuşi - alternativ: în perioada aceea, plină de serbări şcolare şi de festivităţi legate de Ziua Copilului, tot marile centrale comerciale fac legea... başca vremea bună care-i ţine pe copii afară). La două săptămîni de la lansare, Scurta poveste era programată la Citiplex, multiplexul de la City Mall (lîngă Bellu).
După ce sîmbătă văzuserăm Shrek 3 la mall-ul din Vitan, ne rămăsese pentru dumincă fimul românesc.
După un sunday brunch mai lălăit, plecăm de acasă, din Titan, binişor după 11, pentru matineul de la ora 12. O proastă inspiraţie m-a făcut să cred că ajung mai repede pe Văcăreşti, via Piaţa Sudului. Cînd dau să sui dealul Văcăreşti, hopa: blocaj imens, maşini parcate aiurea, clacsoane... O fi tîrgul de vizavi, mă gîndesc, dar n-am nici un chef să aflu amănunte: trebuie să scap de acolo! Mă strecor şi fac dreapta pe Mărţişor, trec pe lîngă casa lui Arghezi (care acum are surate mai tinere - diverse vile în diferite stadii de construcţie), şi, dacă tot văd că e liber, ţin drumul ăsta... Ştiu că Şoseaua Olteniţei e-n şantier, aşa că nu mă grăbesc să revin la ea. O fac totuşi, înainte de Brâncoveanu, unde totul se opreşte brusc, fără speranţă: şoseaua, înjumătăţită de săpături, e plină ochi. Şi ceasul arată 12 fără cîteva minute... Iar fi-meu în spate e vesel şi nerăbdător să-şi vadă eroii animaţi naţionali... Cum se clinteşte un pic coloana, mă avînt ca taximetriştii pe linia de tramvai (aia de pe contrasens!) şi nu mă mai opresc decît în parcarea subterană a Mall-ului. Urcăm la suprafaţă, după care fuga pe scările rulante pîna la etajul 3, la Cityplex. Cu cît ne apropiem de ţintă, cu atît se îndesesc afişele la O scurtă poveste şi la TIFF (un poster "din ăla cu dracii", care îl înspăimîntă pe fi-meu, mai ales după ce a văzut acum vreo 10 zile pe TVR, la o oră de obicei fără riscuri, spotul cu audiţia de vampiri; între timp TIFF-ul s-a terminat, dar afişele cu castingul de vîrcolaci au rămas să bîntuie închipuirea copiilor, acolo, peste drum de Bellu)...
E 12 şi 5 (eh, pierdem reclamele...), cînd mă aşez la rînd, după două mame cu copii mai măricei, care negociau unde să le dea locuri pentru Piraţii 3: astea sînt împreună, deduc optimist... Erau împreună, dar plăteau separat! Aşa că, după ce intră în sală prima pereche mamă-copil, rămîne a doua, care n-are bani schimbaţi... Aştept ca gigi de la casă să meargă alături la floricele, să schimbe pentru rest... Ce bine că eu am card, îmi zic. Ne vine rîndul la 12 şi 10! Fi-meu comandă (aşa cum l-am învăţat de micuţ): bună ziua, vă rog frumos, un adult şi un copil la O scurtă poveste! La care casierul: - Îmi pare rău, Scurta poveste a fost scoasă din program, că nu venea nimeni... Şi, culmea e că ne zice toate astea avînd în spate un mare poster înrămat cu O scurtă poveste!!!
Mă repliez repede, nu vreau ca bietul copil să sufere din pricina unor românisme idioate (mai ales că el e foarte patriot, în sufletul lui neprihănit de 7 ani): - Uite, Pavel, nu se mai dă filmul ăsta, dar... poate mergem la Familia Robinson! (Ştiam că vrea să-l vadă şi p-ăsta...) La cît e? îl întreb pe casier. - La 13, îmi răspunde. - Perfect: daţi-ne, vă rog... - Nu avem POS, îmi răspunde cu ochii la cardul pe care tocmai i-l întindeam... De ce nu mă mai mira deja nimic? - Bancomat? - La parter...
Ia şi coboară de la 3 la parter, pe scările flancate de afişe la TIFF (acoperă-ţi ochii, Pavel) şi O scurtă poveste (acoperă-ţi ochii, tata). Murphian: niciuna dintre cele două bănci la care am card nu are bancomat la City Mall! Dar... ce mai contează un extra-comision acolo, cît timp copilul e fericit? Îl las pe el să înfigă cardul, să apese pe butoane, să scoată apoi cardul şi banii... După care ţuşti înapoi: 3 rînduri de scări rulante, afişelele (buuu!!), deskul casieriei, la care de data asta sîntem primii! ... Şi cerem bilete pentru "un adult şi un copil la Meet the Robinsons"! - Ah, nu v-am spus? - răspunde (sau, mă rog, întreabă) gigi casierul - sînteţi primii 2 la filmu-ăsta şi, dacă nu se adună 5 spectatori, nu rulează filmul. Aşa că reveniţi cu 20 de minute înainte... Ergo: duminică la ora 13, Citiplex-ul e posibil să nu strîngă 5 spectatori în sală! Aşa ceva la Hollywood Multiplex e de neconceput. Chiar aşa... Ce s-o întîmpla în răstimp la Mall-ul din Vitan? Gîndul de a nu-i transmite lui fi-meu nervii şi frustrările mele îmi dă inspiraţie şi agilitate. Iau un B-24 din teanc şi dau repede la pagina galbenă cu litere roşii a multiplexului hollywoodian... Robinson... duminică... 13:30! Hiuh: avem timp berechet să ajungem înapoi în civilizaţie. Coborîm pentru ultima oară scările alea rulante cu afişele lor idioate. În următoarele minute părăseam cavoul cu 3 etaje din cartierul cimitirelor şi coboram dealul pe dincolo, pe lîngă Şincai.
De acum încolo totul avea să meargă perfect pentru copil (şi pentru mine care mă bucuram de bucuria lui): film mişto americănesc fără surprize, ciocolată caldă "specială", într-un pahar cît capul lui de mare, la Lavazza lîngă Multiplex, başca un CD-mp3-player portabil cu o reducere de chilipir la Media Galaxy... Am plecat fericiţi, după ce am dat turul dinozaurilor de plastic!
Pentru o clipă, nu mai mult, m-a străbătut un gînd: s-or fi strîns oare 5 spectatori la Citiplex, pentru filmul de 13?

Auzită la fi-miu:

"Eşti slabă ca un balon dezumflat."