Pricopseala lui Kalaşnikov

Articolul acesta, despre inventatorul celei mai cîntate mitraliere, mi-a intrat în Dilema de vineri şi continuă seria istoriilor despre oameni, invenţii şi brand-uri la interfaţa dintre consumerism şi cultură, în care i-am evocat deja pe Tex Avery, David McConnel (Avon) şi regretatul Iordan Chimet. Să sperăm că într-o bună zi, toate acesatea vor putea purta un titlu de rubrică. Acesta există, e propus şi e "foarte tare" (atît de tare, încît mă feresc să-l dau în vileag); dar... pînă cînd mi-l aprobă senatul Dilemei Vechi, ehei..., parcă văd că mai scriu cîteva articole la rubrica mea lunară de branding... lipsită de brand.



Poate prima oară de la război încoace, Mihail Kalaşnikov a simţit anul trecut ce înseamnă să dai lovitura. Cînd sigur nu se mai aştepta, părintele octogenar al armei automate omonime a cunoscut marea pricopseală, pe care brevetul de inventator sovietic nu i-l adusese la vremea lui. Cel care, prin creşterea producţiei de împuşcături pe cap de inamic, a contribuit în mod decisiv la soarta războiului – fusese după aceea blagoslovit cu avansări în grad, medalii şi decoraţii fel de fel; dar nu putuse pretinde bietul homo sovieticus mai mult decît cele 150.000 de ruble (un pic peste cinci mii de dolari) menite să-i recompenseze rafala de geniu. Bătrînul leningrădean ducea o viaţă modestă, cu pensie şi sporuri de veteran, într-un apartament de două camere; cînd iată că, la nici şaizeci de ani de la mitralierea ultimului SS-ist, nişte investitori germani îi propun afacerea vieţii sale: să îşi valorifice marca. Şi nu licenţa de reproducere a mitralierei Kalaşnikov îi interesa pe reprezentanţii capitalului; nu vreun secret tehnic al legendarei căţele ucigaşe AK-47; nimic concret, în definitiv, nu voiau să obţină foştii inamici de la bătrînul inginer militar. Ei voiau să-i cumpere numele! Mai precis, dreptul de folosinţă a numelui Kalaşnikov ca merceonim, ca etichetă comercială. Odată contractul semnat, „Kalaschnikow“ urma să devină marca unei game de produse elegante, etalînd de la ceasuri, umbrele şi brichete pînă la cosmetice bărbăteşti, care ar trebui toate să aibă în comun cu Kalaşnikov-arma anumite atribute, mai mult sau mai puţin cuantificabile, precum trăinicia, străşnicia şi o oarecare frusteţe macho; cum ar veni, caracterul fatal...
E lesne să-ţi dai seama de potenţialul comercial al unui atare brand. Căci da: Kalaşnikov era un brand – în sensul extins – înainte ca negustorii din Apus să îi destineze o carieră în lifestyle. Redutabila secerătoare foc-cu-foc fusese nemurită în pelicule Mosfilm şi pomenită în cîntece de alde Bregovici. Kalaşnikov era un simbol al gloriei sovietice, al amintirii războiului cald şi al ameninţării celui rece. Kalaşnikov era o marcă a invincibilităţii Imperiului Roşu despre care, în anii ’80, în plină invazie a Afganistanului, se spunea că, de cînd şi-a pornit expansiunea, nu a cedat nici o palmă de pămînt; dimpotrivă... Un brand al comunismului, asemeni celor listate nu de mult în revista de faţă. Sau, mai bine zis, una dintre efigiile comunismului, consacrate ca brand în era consumismului. Se întregeşte astfel o vitrină care îi mai etalează pe Gorbaciov, reificat sub formă de vodcă, tocmai el, prohibitorul vodcii în URSS; şi pe Guevara, acest papă-burgheji nemurit de solarizarea ironic comercială a lui Andy Warhol şi menit astfel să se-ntindă pe burţi îmburghezite, ca imprimeu de t-shirt yankeesc...
Ca şi în cestelalte cazuri de „branduri comuniste“, caracterul ideologic paradoxal şi promiscuu al brandului-efigie Kalaşnikov poate fi interpretat contradictoriu: fie ca victorie subversivă, dar de esenţă, a comunismului în epoca „materialismului deşănţat“; fie ca triumf atotcuprinzător al spiritului mercantil şi lenitiv al capitalismului, chiar şi asupra adversarilor săi. O privire mai înţeleaptă istoriceşte ar face însă cele două viziuni să conveargă într-una singură, împăciuitoare şi senină. Ideologiile sînt basme pentru copii mari. Chiar dacă oficial şi-a închinat invenţia victoriei comunismului ori, cine ştie, înfloririi mustăţilor tovarăşului Stalin, Kalaşnikov şi-a proiectat pistolul-mitralieră ca să-şi salveze camarazii asediaţi.
Alfred Nobel, inventatorul de acum un secol şi jumătate al ucigătoarei dinamite, şi-a pus averea în joc ca să instituie celebrul premiu destinat progresului şi păcii, făcînd din propriul nume o marcă a ştiinţei şi conştiinţei îmbrăţişate întru propăşirea umanităţii. Mihail Kalaşnikov, inventatorul păgubos al unei arme care i-a salvat in extremis conaţionalii, dar care a subjugat apoi jumătate din omenire, ar putea nădăjdui la o izbăvire ceva mai mare. Mai ales că providenţa e cea care i-a ales-o! Marea pricopseală a lui Kalaşnikov nu e mulţimea de bani care i-au venit la bătrîneţe, ci ocazia ca numele său să se transforme, dintr-un sinonim al morţii în tranşee, într-un label al vieţii în huzur.

kalashnikov cold war

Mic vs. şaorma: A.L Şerban vs. Textier

(c) bb:aa:uu

... pe LiterNet în cadrul (sau mai bine zis în afara) competiţiei lui Scornelius:

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3932

Alex. Leo Şerban propune să înfigem în Ţeapa lui Ghilduş un mare mititel, 100% autentic, din carne de mici originală, urmînd reţeta ca la carte etc. Eu de colo plusez (de dragul controversei): de ce nu un morman de cărnuri, din care să-şi taie tot bucureşteanul cîte o şaorma? Cum ar veni un chebab gigantic! A ieşit un schimb de e-mailuri polemic, numai bun de publicat pe LiterNet, pentru fanii lui Scornelius... şi nu numai.
Aşadar "Mic versus şaorma".
Cine învinge? Evident, cultura ;)))
Un ultim addendum care nu mi-a mai încăput în prefaţă: sîrbii, bulgarii şi pesemne şi alte neamuri de la sud numesc mititelul - kebabcik (cum ar veni, un chebab mai mic); ceea ce demonstrează înrudirea dintre cele două feluri cărnoase, în definitiv ambele variaţiuni ale frigăruii, cum spunea Radu Anton Roman (pomenit şi el pe parcursul e-pistolarului).

Nu se poate? Hai mă: pe bune?!

Kafka nu "e uîn fuotbalistdt cehhh"?

Reminder: diseară ospăţ

Sarma-recital în Lăptărie, 22:00 +
http://www.b24fun.ro/?c=51&clb=452

Overheard la mine-n birou, despre copywriteri

Boierii minţi-... -tului

De Sf. D-tru, pasă cu Băse de la Sf. Paraschiva

(c) George Onofrei

Azi pe la 10 a.m. tocmai treceam pe la poalele Dealului Mitropoliei (întorceam la Unirii, ca s-o iau pe Splai) şi deja era plin de lume pînă jos, spre Horoscop. Pelerini, poliţişti, maşini parcate pînă pe banda a doua (mda, cu avaria pusă)... Compostela, frate! Mă, rog, în stilul lui Mitică...
Senzaţionalul instantaneu al lui George ON/OFF Ray e luat de Sf. Paraschiva, în Iaşi (Chiriţoaia style, musiu). O propun pe Sfînta Paraschiva ca patroană a fotografilor (nu neapărat moldoveni). Asta dacă e adevărat că Sfînta a fost orbită, cînd cu martiriul etc. Care eşti mai tare pe hagiologii să-mi spui?
... Apropo, aşa (Hagiologii) am denumit o serie de articole dedicate reclamelor cu Hagi din Observatorul Cultural, de acum cîţiva ani. Hm, ce-ar fi să le pescuiesc pentru blog?...
La mulţi ani Miticilor cu orice nume şi miticei noastre urbe! Bucurie tuturor!

Leapşa între bloggeri: mi-a dat-o Boariu...

... Eu cui i-o dau mai departe?

Blogariu a făcut un an (mulţi înainte!). Blogul, nu omul. Acesta din urmă, numitul Lucian Boariu, e un pic mai în vîrstă, dar apucăturile i-au rămas de copil. Cică să ne taguim unul pe altul. Adică un fel de leapşa între bloggeri. Tema e (wow...) branding-ul personal. Om de radio, călit în talkshow-uri şi programe cu ascultători în direct, Marele Boa are tone of voice (a făcut şi epigoni care îi imită intonaţia la microfon), are brand personality şi are slogan, pe care-l repetă la radio destul cît să-i nimereşti frecvenţa şi cu ochii-nchişi:

Boariu. Zis şi Cusurgiu

Cică să fac şi eu acuma, pentru mine însumi.
Luciene, eu n-am vechimea ta, Textier e un brand tînăr şi crud. Aşa că-ţi răspund cu mai multe variante, dintre care îi invit pe oricine să aleagă. Admit şi răspunsuri de "nici o variantă corectă", ca la examenul de şoferi. Aşadar:

1) Textier. Un tzotzo gogo
2) Textier. Prelucrez textili
3) Textier, pozi mîini
4) Textier ca textier, da' Boariu-i un boier.

Dacă îmi mai vine vreuna, o adaug. Altminteri eu, ca sloganist, sînt precum croitorul dezbrăcat.
Dar nu asta e important! Important e să dau mai departe leapşa tag-ului. Ei bine, i-o predau lui Dragoş Rouă, ex-deltaic de-al lui Boariu şi amator de jocuri inter-bloguri.
Ţine-o, Dragoşe! E rîndul tău!

Ce ne treb'e nouă:
un slogan la Rouă!

Izbăvire pentru Muscă, Antohi şi Marchiş

Postez un articol publicat în B-24-FUN acum o lună şi linkuit ca atare la vremea lui. Dar cum nu poţi conta pe arhiva altora, m-am trezit că nu reuşesc să îi trimit pe cititori către el... Aşa că... dedicînd o specială fanilor lui Cristinel din Viaţa Studenţească a anilor '80...

nu-i scrumbie ca batogu' / nici arhivă ca weblogu'

Apropo: poa' să-mi spună careva cine se ascundea sub pseudonimul Cristinel? (Apel cvadragenarilor.)
Iar acum, înapoi la gravităţi:

(c) Voicu Bojan

Ce veţi face următorii cinci ani?

Despre auto-lustru: dincolo de lustruială, primenirea

De curînd am scris cum am cunoscut-o pe Mona Muscă, cînd încă nu intrase-n politică; şi încă nu domina topul simpatiei naţionale. Pe atunci Mona Muscă încă stătea la coadă. Se petrecea în ’92, la o coadă de câteva ore pentru vize, la un consulat. Atunci, acolo, Mona Muscă a intrat în topul simpatiei mele. Acele ore penibile de aşteptare mi-au devenit luminoase, datorită acestei doamne debordând de căldură umană, cu care am făcut haz de necaz (şi care după aceea avea să mă şi ajute mult mai concret). “Nota mea informativă” se încheia cu recomandarea, pe care i-o transmiteam public celei mai iubite profe de română, de a părăsi politica. În fond, păcatul de a fi colaborat acum 20 de ani cu Securitatea se poate cumpăni cu păcatul de a fi colaborat cu actualul sistem politic. Reiau ideea acum, recomandându-i Monei Muscă auto-lustrul. Lustraţia pe care dumneaei a promovat-o legislativ are la origini anticul lustru roman, un sacrificiu ritual care reconsfinţea, o dată la cinci ani, legătura dintre guvernanţi şi popor. O retragere de 5 ani a Monei Muscă din parlament ar echivala cu un sacrificiu; dar şi cu o respingere a celei mai detestate instituţii din partea celei mai populare românce; ar aduce ispăşirea pe care moraliştii i-o pretind; dar pe care şi noi, cei mulţi şi iertători, i-am aprecia-o. Nu îi sugerez să se aşeze la cozi cu căpşunarii. Dar revenirea la militantismul apolitic a acestei foste membre a Alianţei Civice i-ar garanta, peste 5 ani, o revenire triumfală în politică. Câtă forţă i-ar recăpăta gesturile, cuvintele, ideile. Tot aşa: cum ar fi ca Sorin Antohi să se angajeze, pentru 5 ani, prof simplu la un liceu din Moldova? Ce lecţie de nobleţe ne-ar preda prin acest gest. (De părintele Marchiş nu mă îndoiesc că va alege călugăria.)

Vineri: Zoltan ne îmbie cu Sarmale-n Lăptărie

Redau ca atare mesajul lui Zoltan Andras, liderul Sarmalelor Reci, despre concertul de vineri din Lăptărie.



Alerta ! Concert cu inghesuiala!

Atentie! Am aflat ca vineri 27 octombrie h 22:00 la Laptaria lu' Enache din Bucuresti
lumea vrea sa inghesuie Sarmalele Reci!
Veniti sa ne ajutati!

Zolistul

După Johnny, Antohi: totul de pierdut

(c) Silviu Gheţie

Se înregistrează încă un fenomen dintre cele care nu ne prea onorează ca naţie:
Se descoperă despre X că a colaborat cu Securitatea. Şi atunci - zdrang! i se dau în vileag toate hibele: incompetenţa profesională, impostura cu care şi-a atribuit titlurile, şi-a clădit cariera, s-a cocoţat în ierarhii. Cît timp nu s-a ştiut că e "pătat", a fost considerat impecabil şi ca profesionist; ba chiar i se aduceau elogii! Acum, nu e de ajuns că-l desfiinţează CNSAS-ul pe plan etic, i se mai strigă deşertăciunea şi pe plan deontologic. Regele e gol! - strigă acum în cor toate instanţele, făcîndu-şi una alteia curaj.
Da, am fost laşi noi, ăştia micii, care am ascultat fără crîcnire placa ălora mai mari...
Dar cum să nu-ţi îndrepţi privirea mînioasă şi suspicioasă către toţi cei care i-au cocoloşit în toţi aceşti ani, i-au glorificat şi ni i-au băgat pe gît, în dispreţul criteriilor valorice şi în dauna celor deopotrivă oneşti şi calificaţi profesional!
"Ah, Johnny Răducanu, ce geniu al pianului..." - spuneau toţi cu ochii peste cap. (Noi, "puţoii", ne dădeam coate la fiecare gherlă pe care "maistrul" o escamota cu scălîmbăieli.) Acum, după criticul de jazz Peter Banyai, care îl denunţă ca urmăritor al său şi ca pianist cel puţin discutabil; încep să se audă şi timide glasuri de muzicieni care spun: Johnny pierde ritmul; ca acompaniator la pian te derutează şi îţi face varză solourile etc.
În august, am citit trufaşa postfaţă a lui Sorin Antohi la Născut în URSS: m-a indignat atitudinea talibanică, emfatică şi dispreţuitoare în raport cu tinerii (n)ostalgicii din noile democraţii. El, chipurile, cot la cot cu istoricii nemţi şi americani, avea căderea să-i studieze ca pe insecte, să-i disece şi chiar să le facă muncă de lămurire. Un mentor cu încruntări de tartor al junimii estice! În septembrie, citesc cutremurat confesiunea lui Antohi despre cum a fost racolat din liceu de către securişti. Bum: din paradis direct în infern! De la trufia cărturărească la auto-umilirea cea mai înjositoare - aşa, doar dînd pagina! Cum să nu te înduioşeze păţania adolescentului Sorin, care a cutezat să scoată o revistuţă-n liceu? Şi cum să nu te revolte acţiunea securiştilor hărţuitori de copii? Dar, pe de altă parte, cum să nu te nedumerească atitudinea intransigentă a unuia, păţit ca el, în raport cu "eretici" doctrinari ca alde Ernu? Cînd am ales ca, în apărarea cărţii lui Vasile Ernu, să mă situez polemic faţă de Antohi, am făcut-o cu o strîngere de inimă. Omul era căzut, vulnerabil şi încă îşi lingea rănile. Apoi, la cîteva zile după apariţia recenziei, aflu că Antohi îşi măsluise doctoratul! Între timp, publicasem, în finalul unei apologii a Monei Muscă, un apel către Sorin Mărturisitorul să ducă pînă la capăt căinţa şi să se angajeze ca simplu prof la un liceu din Moldova. Nu ştiam pe atunci de cacealmaua lui doctorală. Azi, cînd ştiu, cu atît mi se pare că i-am dat un sfat bun. Antohi se poate reabilita numai de unul singur, luînd-o cu smerenie de la capăt. Dintr-un liceu ca acela în care, acum treizeci de ani, a fost siluit, vampirizat, contaminat. Atunci istoricul chiar ar face istorie.

Bucurenci, Sturza şi BAU dărîmă Ghilduşia

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3902

E deocamdată vorba doar de o demolare simbolică a penibilei Ţepuşe Ghilduşe. Dar care îi pregăteşte demolarea fizică, concretă şi ireversibilă, care sperăm că nu va întîrzia. Este răspunsul pe care l-au dat Dragoş Bucurenci, Cătălin Sturza şi colectivul Biroului de Arhipunctură, la apelul lui Scornelius de a găsi o idee de reutilizare a Ţepei din Piaţa Revoluţiei. Participările acestor tineri artişi şi intelectuali la competiţia scorneliană sînt hors concours şi au menirea să vă inspire şi pe voi ceilalţi să participaţi şi să cîştigaţi!

(c) BB:AA:UU

Scandalurile religioase precedente

nu depăşesc scandalul Legii Cultelor


(c) Eugen Erhan

În trena protestelor iscate de "legea anti-blasfemie", redau aici articolul meu din iunie dedicat scandalului caricaturilor daneze, care între timp a fost "casat" din arhiva online a B-24-FUN-ului. Asta şi ca să nuanţez (deşi, vorba aceea, "nu avem timp de nuanţe") traiectul opiniilor mele, deloc habotnice, însă polarizate după principiul respectării conştiinţei personale:
● anti-Evanghelişti (cu amendamentul că textul e excelent, dar montarea s-a făcut într-un context spaţio-temporal cel puţin delicat);
● pro-caricaturişti danezi;
● anti-Benedict XVI (în momentul în care papa încă nu îşi ceruse scuze credincioşilor islamici);
● pro-Oriana Fallaci (şi în consecinţă anti-toţi jihadiştii care îi ponegresc memoria);
● anti-Legea Cultelor, în varianta proiectului reacţionar şi ostil drepturilor omului dar şi, paradoxal, ostil chiar şi doctrinei creştine.

Aşadar, iată articolul de astă vară:

Caricatura cu cap vidia

Aiatolahii analizei versus Nastratinii sintezei

“Aşa un scandal planetar de la nişte prăpădite de caricaturi? De la nişte desenache de umplutură? De-alea de-ţi aranjezi paginaţia cu ele?... Să işte ditai conflictul Est-Vest?! Nuuu, cu siguranţă i-un pretext, ceva premeditat! un complot! o maşinaţie!” Acest comentariu aberant pe tema „caricaturilor daneze” poate fi auzit doar aici, la noi: o contribuţie românească la conspiraţionismul mondial, de luat în seamă mai ales că vine din partea ditai Analiştilor Neamului. Care apoi bravează: „am fi publicat şi noi aceste caricaturi, în numele libertăţii de expresie etc., dar n-o facem, pentru că, în definitiv, sunt nişte aiureli, nişte bagatele care nu valorează cât un editorial straşnic (de-al nostru)”... La răscrucea dintre Occidentul criticist şi dezvrăjit şi Orientul păstrător al tabuurilor, e no man’s land-ul ideologic. Din „cartoons controversy” nu se înţelege mare lucru în ţara lui Haplea. Faptul că vinieta de presă, nici pe departe o simplă dexteritate, e considerată gen major în gazetăria occidentală, comparabil cu editorialul scris (pe care de multe ori îl întrece în sinteză şi în persuasiune). Faptul că la 1789 caricaturile alegorice au ridicat mulţimi. Că Donald răţoiul animat i-a mobilizat pe yankei în World War 2. Că un „editorial cartoonist” e în Occident o vedetă mai mare (şi mai bine plătită) decît analistul de serviciu! Iar cînd, acum 3 ani, Terente de la Evenimentului Zilei, l-a reprezentat pe Isus răstignit într-un desen sarcastic (subtil religios în fond) despre vulgarizarea comercială a Paştelui, câţi farisei, ortodocşi de ocazie şi bisericoşi de ochii lumii, n-au protestat la redacţie, n-au ameninţat, n-au ars ziare pe rug...

Legea cultelor este o lege anti-cult

www.humanism.ro

Ce i-a făcut pe legiuitorii noştri să pună pe tăbliţă taman acum, în prag de euro-aderare, ditai interdicţia libertăţii de expresie, cum e Proiectul de Lege a cultelor? Ce or fi vizat? Orice, numai protejarea Bisericii nu. Dac-ar fi aplicată, Legea ar interzice Biblia însăşi! Cartea Cărţilor ar rezulta “o ofensă publică adusă mai multor simboluri religioase”, precum idolii, chipurile cioplite şi viţeii de aur! Scripturile ar trebui declarate ilegale şi slujbele interzise! Iisus însuşi ar rezulta un huligan care, când cu alungarea din templu, s-a făcut vinovat de “învrăjbire religioasă”. Papa Benedict, cu ale sale glose teologice, ar trebui declarat persona non grata...
Anul trecut ne-am speriat, laolaltă cu lumea-ntreagă (dar mai puţin conştienţi decît ea), de scandalul caricaturilor daneze. A urmat, “mai aproape de cămaşa noastră”, scandalul Evangheliştilor, într-o perioadă şi-ntr-o zonă pline de tradiţii misterice precum Irodul şi Viflainul. Marketingul cultural inabil a făcut ca un text care 15 ani nu a stîrnit altceva decît laude să declanşeze, abia pus în scenă, protestul unor ieşeni papă-colivă. După care Codul lui Da Vinci n-a produs la noi mai multă vîlvă decît Stigmatele lui Bridget Fonda...
Anul ăsta, vestea viitoarei “legi anti-blasfemie” s-a suprapus cu comedia politicienilor pelerini la Sf. Paraschiva. Fervoarea religioasă de paradă, vecină cu filistinismul şi soră cu simonia a ţinut hangul, precum un novice fonfăit, reacţionarismului. Ce urmează acum? Protestul nostru, al celor care vrem să ascultăm neîngrădiţi Losing My Religion sau What If God Were One Of Us. Poate că El nu este unul dintre noi; dar este sigur de partea noastră, a celor pentru care credinţa nu suportă girofaruri şi dictate.


(c) REM

Am scris acest articol alaltăieri, pentru B-24-FUN. Urgenţa lui mă determină să îl postez acum, imediat după apariţia sa pe situl "celui mai tare ghid"; şi să îndemn pe cît mai mulţi dintre voi să îl preia. Voi reveni cu anumite comentarii şi adăugiri. Acum, vorba aceea, "nu avem timp de nuanţe"...

Tiuk! 13 despre Născut în URSS (feat. me!)

(c) Silviu Gheţie

S-a născut în sfîrşit pe un server din Oraşul Stalin şi va cuceri curînd spaţiul românofon. E ultimul Tiuk! (nr. 13, toamna 2006), dedicat cărţii-fenomen Născut în URSS a lui Vasile Ernu. Sumar dens, dens, dens... Autori mulţi, diverşi şi interesanţi... E de citit pentru tot restul toamnei.
Vă recomand deocamdată două texte pe care le ştiu bine (întrucît scrise de mine): Victorie: Ostap Bender a pătruns în România! (o recenzie personalistă a cărţii lui Ernu) şi Balustrada (o poezie în maniera "genului eretic").
O să revin cu semnalul lui Mihail Vakulovski care trebuie să sosească în decursul zilei de azi (bănuiesc că Mihai trage acum un somn zdravăn după mai multe nopţi de tiukărit)...

Liiceanu psihanalizat. Muscă hărţuită.

Scrisoarea Mirunei Coca-Cozma (foto) către Gabriel Liiceanu e datată 28 august 2006. Şi e un răspuns public la scrisoarea deschisă a Humanitarului către Mona Muscă (aceea cu "nu avem timp de nuanţe"). Dacă sînt eu ultimul care află de ea, sorry. Dar dacă nu e aşa?
Miruna a refuzat să mai fie "fata lui tata" într-un TVR al dinastiilor şi al fiefurilor de influenţă, atunci cînd, în '99, a plecat în Elveţia. Acolo a studiat şi s-a realizat profesional, tot în domeniul audiovizualului.
Decizia Mirunei de a face tabula rasa şi a-şi lua soarta în mîini denotă o cutezanţă pe care - ea însăşi o spune - o tînără româncă şi-o dobîndeşte şi şi-o exersează cu greu. Empatia acestei tinere jurnaliste, care n-a prins vremea angajamentelor securiste, cu tînăra Mona Muscă din anii '70 este vibrantă şi credibilă. Solidaritatea de "mironosiţă", de "Evă", pe care Miruna i-o declară Monei în faţa asaltului falocratic al moraliştilor emoţionează şi convinge. Psihanaliza la care tînăra intelectuală îşi supune maestrul, ajuns la vîrsta andro-senectuţii, nu depăşeşte respectul şi preţuirea cuvenite unui Vate Patriæ.
Poziţia pe care o adoptă, tipică feminismului critic şi corectitudinii politice, îi va plictisi pe diverşi gică-contra de ambe sexe. Este dreptul lor. Aşa cum este dreptul nostru să fim plictisiţi de plictisul lor ostentativ şi previzibil. Mai ales că, spre deosebire de multe feministe de conjunctură, scoase pe acquis-uri şi directive, Miruna chiar e o adevărată. She really means it.

Protest Rock 28-10-06: Sarmalele confirmă

Sarmalele Reci au confirmat participarea la marele Concert în Apărarea Libertăţii de Expresie, din 28 octombrie 2006, din Piaţa Constituţiei, organizat de mai multe organizaţii civice ca protest public împotriva împilătorului proiect al Legii Cultelor. Mai multe trupe şi artişti de rock/folk, care îşi văd astfel ameninţată libertatea de creaţie şi de exprimare, vor protesta prin cîntec. Fanii sînt aşteptaţi să îşi strige, la rîndul lor, dreptul de a-şi asculta muzica preferată.
Redau apelul principalului organizator, Asociaţia „Solidaritatea pentru Libertatea de Conştiinţă”:

LIBERTATEA DE EXPRIMARE ŞI LIBERTATEA DE CONŞTIINŢĂ SUNT AMENINŢATE DE UN AMENDAMENT LA PROIECTUL DE LEGE PRIVIND REGIMUL CULTELOR.
NUMEROASE CĂRŢI, FILME, LUCRĂRI PLASTICE, PIESE DE TEATRU, TRUPE ŞI CONCERTE ROCK AR PUTEA FI CENZURATE SAU INTERZISE ÎN ROMÂNIA PE MOTIV CĂ AR OFENSA PUBLIC SIMBOLURI RELIGIOASE.
PUTEM OPRI ACEST ABUZ NUMAI PRINTR-O PRESIUNE CIVICĂ DE AMPLOARE.
SEMNAŢI SCRISOAREA DESCHISĂ CĂTRE AUTORITĂŢI!
PENTRU ORGANIZAREA CONCERTULUI AVEM NEVOIE DE CÂT MAI MULŢI VOLUNTARI. DACĂ VEŢI DORI SĂ NE SPRIJINIŢI, VĂ RUGĂM SĂ NE CONTACTAŢI LA

libertatea_de_constiinta@yahoo.com
www.humanism.ro

Spiritul dilematic a fost salvat in extremis

Într-un grupaj tematic dedicat de noua Dilemă Veche "comunismului & consumismu-lui" (interesantă aliteraţie... purtătoare a unor sensuri la care merită să medităm...), ideile de-a gata, previzibilitatea şi (nu în ultimul rînd) plicticoşenia sînt contrabalansate de articolul lui Vasile Ernu (foto), cel care nu pierde nici această ocazie să le strige intelectualilor români deşteptarea!
Un bravo şi lui Marius Chivu, responsabilul de număr care, pe lîngă hipnotic reiterata contemplare a reclamei la batonul cu cremă de rom şi a castraveciorilor din Goodbye Lenin (adevărată madlenă a ostalgicilor), a avut curajul să găzduiască şi manifestul ad hoc al lui Ernu, care dă contur şi greutate ultimei culegeri paleo-dilematice. Mai ales după schimbul polemic pe care Marius l-a avut că Vasile URSS-istul, episod care altor intelectuali de dincoace de Prut le-ar fi declanşat o ranchiună mare cît Siberia...

Că veni vorba. Anul trecut, cînd am fost invitat de AdPlayers să comentez campania Rom Tricolor, îi aduceam, pe lîngă laude, un reproş legat de o anumită bruscheţe care distonează cu delicateţea gustului suav-amărui al produsului (amar spre Amarcord, aş zice)... După ce în anii '90 nostalgia comunistă a fost un tabu pentru advertiserii români încă timizi în faţa publicului, primii paşi sînt făcuţi, dar cu inevitabilul pretext al anticomunismului...
(Sorry, no diacritics:)

Idee:
Ultima perioada a marcat si la noi un interes pentru expresii artistice de tip Ostalgie (lista lui Popistasu, cartea “celor 4” de la Polirom etc.)... Faptul ca publicitatea romaneasca tine pasul cu acest tip de reflectie etica e o dovada de adecvare la “comanda sociala”.
Relevanta:
OK pentru un produs cu traditie din vremea aceea. Poate nu tocmai pentru acest legendar baton. E aici o nuanta de bere, chiar de bautura spirtoasa... Pentru ciocolatica ROM mi-ar fi placut ceva mai duios, mai dulce-amar (ca si gustul ei evocator). Despre vodca Saniuta se spunea ca, dupa ce o bei, ti se face frica (si chiar asa si era, nu stiu ce puneau inauntru, poate voiau sa ne controleze prin vodca)... Devin subiectiv, tocmai pentru ca e o reclama vie, provocatoare, plina de forta de sugestie.

Related link: http://blog.hotnews.ro/va-reveni-draga-olteanu-pe-eticheta-de-vin.html

Foto (c) Şerban Mestecănaru

Ştirea bate ideea: cazul Zapp vs. Nextel

Personal, nu consider copierea de idei delictul maxim în publicitate.
E ceva regretabil, dar... mult mai de neiertat e pentru mine reciclarea ideilor. Cu alte cuvinte: propui un concept creativ unui client; acesta îl refuză şi alege altceva. Tu rămîi cu o idee necumpărată. Ce faci cu ea? În mod normal, o arunci la coş, pentru că, conform principiilor de bază ale marketingului (poziţionare, targetare, brand personality, tone of voice etc.), nu vei mai întîlni altădată vreun context de comunicare identic, care să îţi permită să reiei/refoloseşti ce ai propus iniţial.
Dar deh! Se mai întîmplă, în ţara România, ca ceea ce n-a mers la un suc să se refolosească la un salam; ca ideea refuzată de un publisher să i-o vinzi unui producător de televizoare (şi să te mai şi lauzi cu asta în public, la ditai festivalul de creaţie)...
Dar copierea?
Dacă aceasta e controlată? Programată? Comandată? Dacă un advertiser din România îşi doreşte un spot asemănător (sau chiar identic) cu al unuia din altă emisferă, fără şanse de reprezentare la noi (deci cu care nu împarte aceeaşi piaţă/poziţionare şi de la care poate să se inspire în materie de comunicare, fie ea strategică sau tactică?). Mai vorbim atunci de "furăciune" (cum se spune în jargonul meseriei)?
O dezbatere despre spotul Zapp cu funcţionarii dansatori, iscată de o postare pe HotNews, m-a pus pe gînduri în acest sens.
Iulian Comanescu, analist media (exclusiv advertising, că nu e Călinescu, să se priceapă la de toate...) primeşte vestea despre spotul copiat al Zappului de la un VIP din publicitate + linkul de pe YouTube cu spotul original (pentru Nextel). După ce postează spotul Nextelului (originalul) pe HotNews, mă întreabă pe mine dacă nu ştiu vreun link spre spotul Zappului (copia). La care eu (care ştiam informaţia de cîteva zile, dar n-am considerat-o importantă, din pricinile expuse mai sus) îi trimit link-ul cu spotul copiat - culmea! - tot de pe YouTube. Comanescu postează adăugirea ca update al ştirii.
Ce urmează?! Comment-uri mai mult sau mai puţin furioase care îi reproşau tocmai lui Iulian lipsa de originalitate, întrucît ştirea apăruse deja pe blogul lui Manafu şi pe un forum de specialitate...
Drept pentru care am venit cu următorul comment în care semnalez un ditai paradoxul: conform unei anumite logici, se pare devenită curentă în comunitatea de advertising, Zapp poate fi considerat originalul şi Nextel copia. Presimt că se vor contura în minţile multora dintre voi etichete precum "relativism", "postmodernism", "realitate iluzorie", "falimentul criteriului originalităţii", "jos copyright-ul" etc. Vă las vouă aceste concluzii globalizante; eu doar vă expun micul meu raţionament:


(c) Mihai Grecea

Iata unde am ajuns!
La o postare pe topicul “preluari abuzive” in creatia publicitara, se discuta “preluarea abuziva (?)” a stirii. Adica: Iulian e incriminat ca n-a verificat pe toate blogurile, forumurile si commenturile, inainte sa semnaleze ceea ce trece in mod normal drept delict de copiere - si anume cui? - Unor cititori care nu sint toti din comunitatea de marketing/publ., deci nu toti bransati la manafu, forum iqads etc.
In schimb, agentia si advertiserul care s-au adapat copios dintr-o IDEE a altcuiva sint trecuti cu vederea, poate chiar absolviti…
Asadar STIREA BATE IDEEA. E bine de stiut…
Si poate ca asa e normal! Poate ca astfel de preluari sint controlate, chiar planificate strategic (culmea stilului follower in marketing/comunicare); si atunci nici n-ar mai trebui sa ne miram atit.
Asa ca: bai Iuliene, nu ti-e rusine?! Cum de n-ai citit forumul iqads de acum o luna si ceva?!
Acum. Putem banui ca sursa stirii e chiar in ograda advertiser-ului/agentiei/casei de productie etc. (o tipica scurgere de informatii). Si atunci, se cuvine sa ii citam chiar pe ei (realizatorii campaniei) ca generatori de stire originala.
Iar cum, in sistemul ACESTA de valori, “stirea bate ideea” (v. mai sus), Zappul trece drept original si spotul Nextelului drept copie (ca facind parte dintr-o STIRE neoriginala, chiar banuita de copiere)!
Isn’t it crazy?!

Din palmaresul OpenAd-ului 2006

OpenAd e concursul pentru campanii necontractate din trena festivalului de publicitate de la Portoroz.
Favoritele mele la categoria print sînt:



- o reclamă la supă instant pentru lucrători la birou (Polonia, Marele Premiu);



- un afiş de campanie anti-corupţie (Ucraina, nominalizare).
(Cu mulţumiri lui Mihai Grecea.)

Un articol pentru care am primit reproşuri

... dar pe care nu-l regret - este cel pe care l-am publicat, tot cam acum un an, tot în B24, în continuarea pungii cu biciclişti.
Ce? Am sărit calul?


(c) Vătavu

S-a putut cu bicicletele? Să se dea liber şi căruţelor!

Cine se-mpotriveşte să fie sancţionat cu o tură de caleaşcă prin Praga!

Sunt triste, sunt inhibante, sunt anti-umane satele din lungul şoselelor. Nu au un centru, nu au o piaţă publică, nu au un focar civic: au doar o axă. Localnicii trăiesc (dar de multe ori mor – şi încă violent) din interacţiunea cu şoseaua (în consecinţă cu exteriorul), din vânzoleala valorilor şi vâjâiala iluziilor.
Bucureştiul e un sat mai şi din punctul ăsta de vedere. Două artere vecine şi paralele îi dau axa de desfăşurare: Magistrala şi Calea Victoriei. Ce se-ntâmplă se-ntâmplă de-a lungul lor. Orice exces le barează şi le face să explodeze. Revoluţiile, golaniadele, marşurile organizate şi manifestaţiile spontane le blochează, blocând tot oraşul, aşa cum o ploaie mai lungă inundă canalele. Pentru forumuri şi adunări libere Ceauşescu şi urmaşii lui ne-au destinat ţarcuri şi silozuri. Exprimarea libertăţii cetăţeneşti n-a fost prevăzută de urbanişti şi sistematizatori.
Interzicerea vremelnică bicicletelor în oraş a fost din partea edililor, mai mult decât o un exemplu de măturare a problemei sub preş, un simptom de sechelă totalitară. A fost o victorie a iniţiativelor unor tineri independenţi de ONG-uri şi partide, dar dependenţi de pedalatul în libertate, cu creierul oxigenat şi mintea limpede. Următoarea frontieră este mai greu de trecut, dar este o probă a deschiderii noastre mentale: eliberarea căruţelor. Mulţi dintre noi vor avea de clacsonat împotrivă, mai mulţi chiar decât în cazul bicicletelor. E nevoie de un efort pentru a înţelege că adevăratul inamic al automobilistului bucureştean nu e nici calul, nici căruţaşul. Ci vizitiii unei hardughii mai mari, care merge-n derivă...

Moment poetic

(c) Voicu Bojan

Văleu!
Sînt poetul săptămînii din LiterNet!
Ce mi-a scăpat din vedere cînd am acceptat publicarea acestei poezii - este paginarea rubricilor din Atelier, prin care titlul e separat de restul poeziei.
Aşadar vă dau un pont, ca să vă facilitez receptarea: strofa e o buclă care se repetă; iar titlul coincide cu sfîrşitul strofei, ca şi cum, atunci cînd începi lectura, tocmai s-ar fi terminat o primă buclă...
Atenţie: la un moment dat, ciclul se retează cu un vers neaşteptat...
Enjoy!

Libertatea de expresie ameninţată din nou!

Mă grăbesc să redau, fără alte comentarii, un pasaj important din scrisoarea primită de la Remus Cernea:


(c) Silvia Mihai

Parlamentul Romaniei urmeaza sa voteze, in curand, o lege care, daca va fi adoptata in forma sa actuala, va limita grav libertatea de exprimare si libertatea de constiinta, doua drepturi fundamentale ale fiintei umane. Drept consecinta, anumite carti, filme, spectacole tv, piese de teatru sau concerte rock vor putea fi interzise sau cenzurate in tara noastra.
Pentru a atrage atentia asupra gravelor implicatii ale acestei initiative, sambata, 28 octombrie, va fi organizat, in Piata Constitutiei, un concert care va fi un prilej de atentionare a autoritatilor ca nu pot vota legi care sa incalce drepturile fundamentale ale cetatenilor acestei tari. Organizatorii vor cere Parlamentului sa respinga articolul 13 din Proiectul de Lege al cultelor iar Presedintelui Romaniei sa nu promulge leg ea, in caz ca ea va contine totusi o astfel de prevedere.
Proiectul de Lege al cultelor este asumat de catre guvern si, in articolul 13, votat deja in Comisia pentru drepturile omului, culte si minoritati nationale si in Comisia juridica, de disciplina si imunitati, se prevede ca: "In Romania sunt interzise orice forme, mijloace, acte sau actiuni de defaimare si invrajbire religioasa, precum si ofensa publica adusa simbolurilor religioase."
Numai in aparenta, textul vizeaza impunerea unei anumite decente in discursul si exprimarile publice. In fapt, insa, el poate deschide calea unei noi cenzuri. O serie intreaga de carti de filosofie sau beletristica va putea fi considerata ofensatoare pentru unele culte si interzisa. Romane si ecranizari precum Codul lui Da Vinci , piese de teatru precum Evanghelistii de Alina Mungiu sau concerte cu formatii considerate "sataniste" ar putea fi, de asemenea, interzise. Urmeaza ca, in curand, plenul Camerei Deputatilor sa consfinteasca, prin vot, aceasta incalcare a drepturilor fundamentale.
Tarile europene, dupa secole de conflicte si persecutii, au stiut sa isi asume acele valori care au transformat continentul intr-un spatiu al tolerantei confesionale si al libertatii de a critica si chestiona orice autoritate sau doctrina, fie ea politica sau religioasa. Aceste valori au devenit parte constitutiva a respiratiei democratice de tip european. Dar ele nu se impun nicaieri de la sine si nu vor rezista dec at in masura in care sunt aparate in permanenta fata de noile amenintari. Instinctele democratice ale unei tari se verifica in astfel de situatii critice, cand drepturile fundamentale risca sa fie restrictionate.

www.humanism.ro

Cei mai civilizaţi bucureşteni sînt bicicliştii

Acum un an protestam prin această "pungă de pastic" împotriva revoltătorului „Regulament privind circulaţia pe biciclete în Bucureşti” care interzice bicicletele-n oraş. A fost un mic impuls dintr-un mai cuprinzător concert de acţiuni civice care au dus la victoria - cel puţin pe plan legislativ - a bicicliştilor.
Articolul din B-24-FUN se încheia cu un antifrastic îndemn la supunere, care, dincolo de ironie, se voia un omagiu biciclistului bucureştean, văzut ca erou civilizator:

Tu, european rătăcit într-o metropolă la antipozii bunului-simţ, acceptă ca româneasca lege nescrisă, conform căreia cel mai mare îl calcă pe cel mic, să devină lege scrisă.

După un an de zile, în care nu mi-am mai încălecat şaua chinezească, am văzut
tot mai mulţi biciclişti pe străzile oraşului. Sînt frumoşi, sînt relaxaţi, sînt ca nişte extratereştri într-o planetă a maimuţelor motorizate. Pînă o să revin într-o bună zi printre ei, revin aici cu o variantă revizuită a acest avertisment/omagiu:


(c) Vlad Eftenie

Bicicletetele în ilegalitate

I-am votat pe când se chinuiau să pronunţe corect “acquis”. Acum au girofare-n creier şi pică pe libertatea noastră.

Biciclist în Bucureşti? E bine să te fereşti. Ferea la maşinile parcate pe banda-ntâi, neregulamentar, dar... unde să parcheze bieţii oameni? Ei bine, bieţii oameni îţi mai deschid câte o portiera-n faţă... Aceiaşi inşi care se asigură cu extremă precauţie la apropierea vreunei alte maşini - îi ignoră cu desăvârşire pe biciclişti. Bieţii de ei, la ce să se uite mai întâi? Bicicliştii pot fi zburaţi cât colo, pe banda a doua, între roţile altor maşini... Portiera, biata de ea, va rezista...
Păzea şi la colţii cîinilor vagabonzi, iritaţi mai rău ca orice de picioarele care pedalează. Bieţii de ei, ce vină au că bieţii lor stăpâni i-au alungat din bietele apartamente? Sau că bieţii hingheri plătiţi de biata municipalitate, nu mai prididesc să-i adune-n adăposturi?
Sau, atunci când pedalezi regulamentar pe banda-ntâi, păzea la automobiliştii care vor să vireze dreapta, neapărat prin faţa ta! Bieţii de ei, se grăbesc... sau vor, sărăcuţii, să depăşească şi ei pe cineva mai slab motorizat... Chiar cu neajunsul ca tu să li te stîlceşti pe aripă, să le-ndoi capota, să li te-ncurci între roţi, cu amestecul tău imund de oase, spiţe, sânge şi vasilină...
Aşa că, biciclistule bucureştean, dacă tot trebuie cineva să se jertfească pentru binele acestui oraş anormal, fă-o tu, primejdios agent al normalităţii.

Ce făcea de fapt hamangiotul?

Celebrul personaj şezînd de la Hamangia părea să facă şi altceva, mai concret şi mai fiziologic, decît să gîndească. Această foto ne dă un indiciu.
Şi cu ce alt simbol puteam să ne prezentăm în faţa lumii francofone noi, cei care avem un preşedinte BĂSescu, care ne consideră nişte "găozari" şi care, atunci cînd votăm, o facem cu... mă rog... nu cu capul!

Scornelius: prima recoltă de Ţepe reciclate

Ditai însemnătatea civică şi edilitară ce are noua probă a lui Scornelius (Dă Ţepei o şansă / Fă ceva cu Ţeapa lor)!
Concurenţilor li se cere să găsească o reutilizare practică odioasei Ţepuşe din Piaţa Revoluţiei.
Dedicarea acestui aşa-zis monument memoriei eroilor din '89 este o blasfemie mare cît Palatul de vizavi. Bucureştean sau nu, o poţi anula chiar tu printr-o acţiune scornelitoare a minţii tale.
În cetatea lui Mitică, spiritul poate salva situaţiunea. Citeşte cerinţa, scorneşte şi cîştigă. Simţul enorm şi văzul monstruos sînt încurajate.

Recolta primei săptămîni e deja pe site:
http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3879

Diseară Marienbad pe TVR Cultural

Anul trecut la Marienbad, astă-seară la 23:50.
Nerecomandat celor prea obosiţi, predispuşi la somn în faţa televizorului.



Un film teribil de fiţos, pentru cine apreciază culmea culmilor în materie de cinema "franţozăsc" baroc, ambiguu şi cumplit de psihologic. Dacă pînă şi Alex. Leo Şerban îl numeşte "o capodoperă de afectare"...
Filmul din 1961 are un scenariu de Alain Robbe-Grillet, scris special pentru prietenul regizor Alain Resnais, care numai ce atinsese gloria cu Hiroshima mon amour.

Robbe-Grillet, romancier (excelent) şi teoretician literar (cam prea entuziast, astăzi oricum datat, cvasi-desuet), este vîrful de lance al Noului Roman Francez. Scrie o proză foarte cinematografică, foarte scenaristică: descrieri pînă la refuz, tuşe psihologice eliminate complet, personaje-fantoşe, caracterizate exclusiv prin ce fac şi ce spun. Crezul său artistic este, spus în cîteva cuvinte: "scriitorul = o cameră de filmat vorbitoare". Un soi de "futurism" care îşi închipuie că literatura nu va mai fi ce a fost o dată inventat cinematograful, aşa cum şi pictura s-a transformat radical o dată cu inventarea aparatului foto (nu că s-ar înşela, dar... de ce să forţăm lucrurile?). Psihologismul nu e eradicat, ci dimpotrivă, distilat, canalizat, redat şi mai spectaculos. Drama psihologică ar trebui să ţîşnească şi mai vîrtos din aşa o ditai retenţia narativă (şi nu rareori chiar ţîşneşte fertil, ca în cazul romanului La Jalousie, traductibil la propriu Jaluzeaua, dar şi - ha-ha! - Gelozia, pentru cine are răbdare să citească printre rîndurile aride şi excesiv descriptive). Totul sub aceeaşi premiză-sperietoare a cititorului/spectatorului mereu mai inteligent şi mai pretenţios, premiză care i-a strunit pe creatori pe tot parcursul modernismului (dacă s-au cam înşelat, au făcut-o totuşi cu preţul unor rafinate rezultate artistice).
[UPDATE: Anul trecut la... Mamaia: Robbe-Grillet a fost anul trecut la noi la mare, prilej cu care a luat nu'ş'ce premiu literar şi a tras nişte chiolhanuri cu scriitorii constănţeni.]

Prin complementaritate, Resnais, şi el exponent al unui curent novator în cinematografie (la Nouvelle Vague) împrumută multe dintre procedeele literaturii moderne, non- (chiar anti-) diegetice: fluxul memoriei, criza Subiectului, fragilitatea individului etc.
Şi cînd se pun Alainii ăştia doi pe filmat, rezultă un ditai labirintul cinematografic, plin de echivocuri şi posibilităţi de criptare/decriptare: iubirea neîmpărtăşită rimează cu amnezia, în cazul eroinei; sau poate flacăra amoroasă a eroului rimează cu pornirile sale donjuaneşti; dacă nu cumva ascund şi transfigurează, printr-un mecanism de autoprotecţie a conştiinţei (care avea să fie mai explicit redat în Maşinistul), o crimă pasională petrecută cu un an în urmă?... Fanii genului policier rămîn frustraţi (spre jubilaţia unora precum Cristi Puiu, care savurează tocmai astfel de ambiguităţi): a omorît-o sau nu Albertazzi pe Seyrig? sau pe alta care semăna cu ea, şi pe care a întîlnit-o anul trecut în acelaşi loc? sau doar o omoară doar aşa, simbolic, în gîndul lui, printr-un dureros şi complicat proces de alungare din suflet a unei iubiri nefericite? Opera e foarte aperta: ceea ce pare flashback poate fi anticipare; ceea ce e real poate fi iluzoriu; ceea ce e evident poate fi o aparenţă. Şi invers.
Morala ar suna prea concluziv prozaic dacă ar fi rezumată într-o simplă sentinţă, de tipul "dragostea e o chestie delicată, fluidă, ai cărei poli, Cel-care-chinuie şi Cel-care-suportă, îşi pot inversa rolurile; a cărei istorie se lasă greu de surprins, mai ales pentru cei implicaţi în ea" etc.
Mai bine vedeţi filmul.

După dosariada din jazz, e timpul chitarelor electrice...

Mai nou, Dan Aldea cîntă country... în altă country

Interviul lui Dan Andrei Aldea, smuls cu greu de Nelu Stratone în anii '90, e deja obiect de cult (online) pentru fanii Sfinx.
Deşi merită citit integral, fac aici două trimiteri speciale:
- o dată la întrebarea/răspunsul # 19, unde aflăm cine a fost securistul trupei, imersat în mod special de către "organe", cînd cu angajamentele Sfinxului în Occident...
- şi o dată la # 40, unde aflăm că marelui Aldea îi place, din tot rockul românesc post-Sfinx, de Holograf şi de... ta-dam!... Sarmalele Reci!
Aşa că, fani sarmalişti, sînteţi într-o good company.

Johnny tu n'es pas un ange...

Ne crois pas que ça m'dérange...



OK, hai să facem în cazul lui Johnny Răducanu departajarea dintre viaţă şi operă, aşa cum e recomandabil în cazul multor clasici, de la Céline şi Sadoveanu pînă la hăt! Herodot şi Vergiliu (ultimul izbăvit de teologii creştini din Evul Mediu, pentru o anumită ambiguitate encomiastică, prin care ar fi profetizat venirea lui Iisus)...
Dar după aceea mai avem, se pare, încă o departajare de făcut: între marele contrabasist Johnny Răducanu şi pianistul cu acelaşi nume, căruia i s-au atribuit în ultimii ani o sumedenie de superlative nefondate...
Pînă şi ziarul care declanşează scandalul "Johnny turnător" îşi amorsează şapoul cu un exagerat "cîntă dumnezeieşte la pian", contrazis însă, prin vocea unor critici, în interiorul articolului.

Related links:
http://textier.blogspot.com/2006/10/johnny-rducanu-turnat-now-he-sucks.html
http://blog.hotnews.ro/dezvaluirea-despre-johnny-raducanu-gurist-la-securitate.html

Johnny Răducanu a turnat. Now he sucks.

În Cotidianul de azi e publicată dezvăluirea referitoare la "sursa Rică", cea pe care criticul Peter Banyai, persoana urmărită, o identifică cu Johnny Răducanu. În anii '80, jazzmanul român, vădit fan al lui Charles Mingus (de la care copiază look-ul cu pălărie şi bărbuţă), alege să meargă pe urmele idolului său american şi lasă contrabasul pentru pian. Francheţea lui Banyai, care îi spune că "este un mult mai bun contrabasist decit pianist", îl înfurie pe Răducanu şi le strică prietenia. Tot cam pe atunci încetează şi notele informative...
Din reacţiile comentatorilor online, se vede că adevărata dezvăluire a articolului este cea referitoare la valoarea lui Johnny ca pianist.
O discuţie sinceră despre arta anevoie apreciată versus cabotinismul de necesitate poate începe sub auspicii bune. A nu se trece cu vederea "şerveţelele" lui Nichita Stănescu...
Un ciot de dezbatere în acest sens am iniţiat pe blogul HotNews, unde, pentru moderaţie, adaug aprecierii lui Johnny în calitate de contrabasist, elogiile cuvenite pentru toată activitatea de compozitor, aranjor şi valorificator al folclorului românesc.

A fost sau n-a fost Revoluţia pornită de microbişti?

(c) Vidu

... În definitiv nu contează. Contează că au fost acolo, în Decembrie, agregaţi în galerii, grupuri şi grupuscule, cu folclorul lor de club, cu drapelele Naţionalei (decupate ad hoc) şi cu adrenalina gata stîrnită. "Fotbal şi politică", "fotbalul ca supapă socială", "fotbalul ca agregator al maselor", "fotbalul catalizator al forţei de acţiune a maselor" - sînt topicuri vechi, bătătoare la ochi şi totuşi mereu tratate cu neglijenţă. Fenomene mai recente precum ascensiunea lui Becali - au explicaţii vechi, trecute sub tăcere dintr-un motiv sau altul...
Acum doi ani schiţam cîteva posibile fire de investigaţie, într-un articol dedicat folclorului urban de după '89 şi moştenirii sale din vremurile de dinainte.

Stelişti sau rapidişti? Poate flăcărişti...

Stelişti ori rapidişti? Din ce galerie făceau parte cei care au pornit Revoluţia?
Cam aşa discutau bucureştenii atunci, în iarna '89 - '90. Sumara analiză de colţ de stradă care frămînta pe atunci minţile oamenilor, poate la fel de febril ca întrebarea “Cine a tras în noi?”, a rămas la rîndul ei fără răspuns. Totul a pornit de la strigăturile manifestanţilor de la Inter, Dalles şi, mai tîrziu, Piaţa Palatului, extinse apoi în tot oraşul, pe cale orală şi murală; şi care erau în mod clar desprinse din folclorul stadioanelor. “Olé olé / Ceauşescu nu mai e” pastişa distihul cu “Astăzi vrem victorie”. Iar “Nu vă fie frică / Ceauşescu pică” deriva din cel cu “Steaua se ridică”. Dar numai purele şi simplele huiduieli şi strigăte de “Jos Ceauşescu” (“cizmarul, criminalul” etc.) dovedeau un exerciţiu al protestului public pe care, în acea vreme, numai manifestările sportive îl îngăduiau. A înjura arbitrul sau echipa adversă erau unele dintre puţinele debuşee ale nervozităţii populare. Că marile echipe erau protejate de clanul Ceauşescu; că Dinamo era febleţea lui Nicolae, iar Steaua, mai dizidentă, se bucura de simpatia lui Valentin... – toate pot face subiectul unor cercetări aparte, legate de relaţia sport-politică. Ce şi-a propus anume autorul acestor rînduri este să releve importanţa folclorului oral, în speţă, cel al microbiştilor, în apariţia şi dezvoltarea a ceea ce se numeşte cultura contestării.

Restul articolului de pe LiterNet aici.

Violenţa pe stadion şi Decembrie microbist

Acestea sînt topicurile pe care le-am sintetizat în cele 1400 de semne ale unei pungi din B-24-FUN, de acum un an.
Am plănuit să revin cu un studiu mai amplu în 22, unde Andrei Oişteanu făcuse o analiză a fenomenului, axată cu precădere pe xenofobia galeriilor. Autorul Cutiei cu bătrîni mi-a făcut o amabilă introducere la Rodica Palade, al cărei răspuns la solicitarea mea încă îl mai aştept...
(Păi nu mai bine-ţi faci blog?)


(c) Silviu Gheţie

Urmaşii oamenilor-placuţă ceauşişti

... sau ai microbiştilor care au pornit Revoluţia cu strigăte de “olé-olé”?

Acum 20 de ani, “arta placuţelor” atinsese apogeul. Imense tablouri de o extremă acurateţe erau realizate pe stadioane de către “oamenii muncii”, prin ridicarea sincronă a unor plastice colorate. În faţa tribunei oficiale, întinderea de pixeli umani era în stare, în niscai secunde, să formeze chipul lui Ceauşescu, între o stemă cu spice şi o inscripţie omagială. Era interzis să tremuri. Orice slăbiciune individuală ar fi compromis armonia ansamblului. Era o crimă să chiuleşti. Ai fi comis un atentat la “unitatea de monolit” popor-partid. Happening-ul placuţelor - de la istovitoarele repetiţii care dislocau muncitori şi ţărani, paralizând economia naţională, până la efectul vremelnic, cât o clipire din genele Conducatorului, al derulării tablourilor – cuprindea şi explica deopotrivă iluzia naţional-comunistă: utopie, faraonism, zădărnicie...
Astăzi cică “arta placuţelor” reprezintă, din contră, libertatea de expresie! Bizar denumite “coregrafii”, mozaicurile umane au acelaşi loc de manifestare: stadionul. Aici microbiştii, altminteri excentrici şi rebeli, sunt reduşi de bunăvoie la statutul de purtători de placuţă, în numele ataşamentului faţă de club. Dar vai! mozaicurilor umane de azi le lipseşte acurateţea de altădată. O astfel de “coregrafie”, în care dinamoviştii îl reprezentau pe veşnic tânărul idol sacrificial Cătălin Hâldan, a fost confundată de către presa sportivă şi demnitarii UEFA cu portretul lui Hitler! Umbra nasului din poza canonică a “câinelui până după moarte” aducea derutant de mult cu belicoasa mustacioară-muscă... Ironie a istoriei? Sau semn al contradicţiei fatale dintre fanatism şi libertate?

Îngheţata aliment erotic

Vidu le intuieşte bine. Îngheţata e, la urma urmelor, lapte îngheţat.
Lapte sau... chiar... lapţi!
Interesantă ar fi fost şi varianta pentru femei. Ambiguitatea dintre lingerea/muşcarea conului şi felaţie - alimentează o ditai tradiţia de reclame pentru îngheţată (ca să pomenesc doar un domeniu care mi-e familiar), pline de doamne încălzite cu buze senzuale... Ce ar fi trebuit să facă un caricaturist în această situaţie, ca să evite efectul de înjosire a erosului; de (în ultimă instanţă) misoginism?
Nu mai zic de combinaţia ciocolată + vanilie! Ciocolata - se ştie, e un excitant; iar înghe de vanilie cică ar fi un afrodisiac...
Ah, şi una evocînd iubirea de copii (nu spun vreun termen grecesc... altul decît platonism): într-unul dintre primele spoturi la înghe Delta (chestie de acum 10 ani...), plin de scene de consum entuziast al mai multor tineri de ambe sexe, uzi, în costume de baie; apare timp de două secunde imaginea unui tătic care muşcă uşor cu buzele, a dezmierdare, pielicica unui copil de 6-8 luni, care rîde gîdilat.
Asta bate toate senzaţiile de prospeţime!

Mihail Vakulovski este evitat de sampleriţe

(c) Tiuk!

Şi cum micile frustrări pot genera mari idei, iată ce pledoarie pentru solidaritate face în Zile şi Nopţi poetul "nemuritor în păpuşoi".

Am apărut într-o reclamă la imobiliare

Le-am zis să mă plătească în natură...



Ia uite ce actor expresiv... Unde mai pui că e chiar copywriter-ul machetei. Iar super-gagica aia din spate e account-ul... Foto: Andrei Iliescu.

Poate cea mai tare poză cu Mona Muscă

... e făcută de Alex Zaharia (care tocmai m-a scos din blogroll).

Plictisesc cumva? Sînt de două ori în Dilema cea nouă...

... O dată cu o serie de răspunsuri la ancheta lui Cosmin Popan despre blogurile jurnalistice (în companie bună - Manafu şi Beldie);
... şi a doua oară cu evocarea unui pionier al marketingului, tăticul brandului Avon.
Medalia postumă a lui Dan Goanţă vorbeşte (hm...) tot despre moarte. Lectură obligatorie: scurta istorie a reportajului postdecembrist întocmită de Iulian Comanescu.

Înainte să moară, Dan Goanţă a pomenit-o pe Oriana

... în penultima sa medalie de abur din Dilema.
Presimţire? Semnal de Dincolo?
- Insciallah...
(Redau în grafie italiană expresia fatalistă a musulmanilor - "asta e voia Domnului" - care a intitulat cartea din 1990 a Orianei Fallaci.)
Titlul "Oriana, eu şi gemenii" al lui Dan părea să nu aibă multe legături cu sensibilul cenotaf pe care fostul BBC-ist i l-a făcut regretatei jurnaliste militante, o evocare predominant la persoana a III-a. Cică o trimitere livrescă la o povestire SF etc. Acum, post factum, înţelegem adevărata noimă a titlului...
Am comunicat cu Dan Goanţă doar pe email şi la telefon, pe cînd era director la Activ FM. Ce-i drept, avea o voce mai obosită decît cea pe care i-o ştiam de la BBC... Avea un umor very British şi very bitter. Îi plăcea să asculte (printre muuulte altele...) Sarmalele Reci şi să-l tachineze amical pe Boariu.
Goanţă şi Fallaci sînt acum o constelaţie a Gemenilor, undeva în ceruri.