Diseară Marienbad pe TVR Cultural

Anul trecut la Marienbad, astă-seară la 23:50.
Nerecomandat celor prea obosiţi, predispuşi la somn în faţa televizorului.



Un film teribil de fiţos, pentru cine apreciază culmea culmilor în materie de cinema "franţozăsc" baroc, ambiguu şi cumplit de psihologic. Dacă pînă şi Alex. Leo Şerban îl numeşte "o capodoperă de afectare"...
Filmul din 1961 are un scenariu de Alain Robbe-Grillet, scris special pentru prietenul regizor Alain Resnais, care numai ce atinsese gloria cu Hiroshima mon amour.

Robbe-Grillet, romancier (excelent) şi teoretician literar (cam prea entuziast, astăzi oricum datat, cvasi-desuet), este vîrful de lance al Noului Roman Francez. Scrie o proză foarte cinematografică, foarte scenaristică: descrieri pînă la refuz, tuşe psihologice eliminate complet, personaje-fantoşe, caracterizate exclusiv prin ce fac şi ce spun. Crezul său artistic este, spus în cîteva cuvinte: "scriitorul = o cameră de filmat vorbitoare". Un soi de "futurism" care îşi închipuie că literatura nu va mai fi ce a fost o dată inventat cinematograful, aşa cum şi pictura s-a transformat radical o dată cu inventarea aparatului foto (nu că s-ar înşela, dar... de ce să forţăm lucrurile?). Psihologismul nu e eradicat, ci dimpotrivă, distilat, canalizat, redat şi mai spectaculos. Drama psihologică ar trebui să ţîşnească şi mai vîrtos din aşa o ditai retenţia narativă (şi nu rareori chiar ţîşneşte fertil, ca în cazul romanului La Jalousie, traductibil la propriu Jaluzeaua, dar şi - ha-ha! - Gelozia, pentru cine are răbdare să citească printre rîndurile aride şi excesiv descriptive). Totul sub aceeaşi premiză-sperietoare a cititorului/spectatorului mereu mai inteligent şi mai pretenţios, premiză care i-a strunit pe creatori pe tot parcursul modernismului (dacă s-au cam înşelat, au făcut-o totuşi cu preţul unor rafinate rezultate artistice).
[UPDATE: Anul trecut la... Mamaia: Robbe-Grillet a fost anul trecut la noi la mare, prilej cu care a luat nu'ş'ce premiu literar şi a tras nişte chiolhanuri cu scriitorii constănţeni.]

Prin complementaritate, Resnais, şi el exponent al unui curent novator în cinematografie (la Nouvelle Vague) împrumută multe dintre procedeele literaturii moderne, non- (chiar anti-) diegetice: fluxul memoriei, criza Subiectului, fragilitatea individului etc.
Şi cînd se pun Alainii ăştia doi pe filmat, rezultă un ditai labirintul cinematografic, plin de echivocuri şi posibilităţi de criptare/decriptare: iubirea neîmpărtăşită rimează cu amnezia, în cazul eroinei; sau poate flacăra amoroasă a eroului rimează cu pornirile sale donjuaneşti; dacă nu cumva ascund şi transfigurează, printr-un mecanism de autoprotecţie a conştiinţei (care avea să fie mai explicit redat în Maşinistul), o crimă pasională petrecută cu un an în urmă?... Fanii genului policier rămîn frustraţi (spre jubilaţia unora precum Cristi Puiu, care savurează tocmai astfel de ambiguităţi): a omorît-o sau nu Albertazzi pe Seyrig? sau pe alta care semăna cu ea, şi pe care a întîlnit-o anul trecut în acelaşi loc? sau doar o omoară doar aşa, simbolic, în gîndul lui, printr-un dureros şi complicat proces de alungare din suflet a unei iubiri nefericite? Opera e foarte aperta: ceea ce pare flashback poate fi anticipare; ceea ce e real poate fi iluzoriu; ceea ce e evident poate fi o aparenţă. Şi invers.
Morala ar suna prea concluziv prozaic dacă ar fi rezumată într-o simplă sentinţă, de tipul "dragostea e o chestie delicată, fluidă, ai cărei poli, Cel-care-chinuie şi Cel-care-suportă, îşi pot inversa rolurile; a cărei istorie se lasă greu de surprins, mai ales pentru cei implicaţi în ea" etc.
Mai bine vedeţi filmul.