Violenţa pe stadion şi Decembrie microbist

Acestea sînt topicurile pe care le-am sintetizat în cele 1400 de semne ale unei pungi din B-24-FUN, de acum un an.
Am plănuit să revin cu un studiu mai amplu în 22, unde Andrei Oişteanu făcuse o analiză a fenomenului, axată cu precădere pe xenofobia galeriilor. Autorul Cutiei cu bătrîni mi-a făcut o amabilă introducere la Rodica Palade, al cărei răspuns la solicitarea mea încă îl mai aştept...
(Păi nu mai bine-ţi faci blog?)


(c) Silviu Gheţie

Urmaşii oamenilor-placuţă ceauşişti

... sau ai microbiştilor care au pornit Revoluţia cu strigăte de “olé-olé”?

Acum 20 de ani, “arta placuţelor” atinsese apogeul. Imense tablouri de o extremă acurateţe erau realizate pe stadioane de către “oamenii muncii”, prin ridicarea sincronă a unor plastice colorate. În faţa tribunei oficiale, întinderea de pixeli umani era în stare, în niscai secunde, să formeze chipul lui Ceauşescu, între o stemă cu spice şi o inscripţie omagială. Era interzis să tremuri. Orice slăbiciune individuală ar fi compromis armonia ansamblului. Era o crimă să chiuleşti. Ai fi comis un atentat la “unitatea de monolit” popor-partid. Happening-ul placuţelor - de la istovitoarele repetiţii care dislocau muncitori şi ţărani, paralizând economia naţională, până la efectul vremelnic, cât o clipire din genele Conducatorului, al derulării tablourilor – cuprindea şi explica deopotrivă iluzia naţional-comunistă: utopie, faraonism, zădărnicie...
Astăzi cică “arta placuţelor” reprezintă, din contră, libertatea de expresie! Bizar denumite “coregrafii”, mozaicurile umane au acelaşi loc de manifestare: stadionul. Aici microbiştii, altminteri excentrici şi rebeli, sunt reduşi de bunăvoie la statutul de purtători de placuţă, în numele ataşamentului faţă de club. Dar vai! mozaicurilor umane de azi le lipseşte acurateţea de altădată. O astfel de “coregrafie”, în care dinamoviştii îl reprezentau pe veşnic tânărul idol sacrificial Cătălin Hâldan, a fost confundată de către presa sportivă şi demnitarii UEFA cu portretul lui Hitler! Umbra nasului din poza canonică a “câinelui până după moarte” aducea derutant de mult cu belicoasa mustacioară-muscă... Ironie a istoriei? Sau semn al contradicţiei fatale dintre fanatism şi libertate?