Un articol pentru care am primit reproşuri

... dar pe care nu-l regret - este cel pe care l-am publicat, tot cam acum un an, tot în B24, în continuarea pungii cu biciclişti.
Ce? Am sărit calul?


(c) Vătavu

S-a putut cu bicicletele? Să se dea liber şi căruţelor!

Cine se-mpotriveşte să fie sancţionat cu o tură de caleaşcă prin Praga!

Sunt triste, sunt inhibante, sunt anti-umane satele din lungul şoselelor. Nu au un centru, nu au o piaţă publică, nu au un focar civic: au doar o axă. Localnicii trăiesc (dar de multe ori mor – şi încă violent) din interacţiunea cu şoseaua (în consecinţă cu exteriorul), din vânzoleala valorilor şi vâjâiala iluziilor.
Bucureştiul e un sat mai şi din punctul ăsta de vedere. Două artere vecine şi paralele îi dau axa de desfăşurare: Magistrala şi Calea Victoriei. Ce se-ntâmplă se-ntâmplă de-a lungul lor. Orice exces le barează şi le face să explodeze. Revoluţiile, golaniadele, marşurile organizate şi manifestaţiile spontane le blochează, blocând tot oraşul, aşa cum o ploaie mai lungă inundă canalele. Pentru forumuri şi adunări libere Ceauşescu şi urmaşii lui ne-au destinat ţarcuri şi silozuri. Exprimarea libertăţii cetăţeneşti n-a fost prevăzută de urbanişti şi sistematizatori.
Interzicerea vremelnică bicicletelor în oraş a fost din partea edililor, mai mult decât o un exemplu de măturare a problemei sub preş, un simptom de sechelă totalitară. A fost o victorie a iniţiativelor unor tineri independenţi de ONG-uri şi partide, dar dependenţi de pedalatul în libertate, cu creierul oxigenat şi mintea limpede. Următoarea frontieră este mai greu de trecut, dar este o probă a deschiderii noastre mentale: eliberarea căruţelor. Mulţi dintre noi vor avea de clacsonat împotrivă, mai mulţi chiar decât în cazul bicicletelor. E nevoie de un efort pentru a înţelege că adevăratul inamic al automobilistului bucureştean nu e nici calul, nici căruţaşul. Ci vizitiii unei hardughii mai mari, care merge-n derivă...