De Ziua Muncii să ne gîndim la Raluca

Charles Chaplin în Timpuri Noi (1936)

Dacă tot avem liber de Ziua Muncii, să ne îndreptăm un gînd către Raluca Stroescu, tînăra angajată de la E&Y care - vorba tabloidelor - "a murit de prea multă muncă".
E poate exagerat să facem din Raluca o eroină. E poate exagerat să o blamăm. E poate exagerat să ridicăm, pe mormîntul Ralucăi, o baricadă între "asupriţi şi asupritori".
Dar merită să vedem în Raluca o exponentă a noastră, a tuturor: angajaţi sau angajatori, abulici sau anorexici, femei sau bărbaţi, familişti sau single-şi, paranoici sau schizofrenici, zeloşi sau leneşi... - prinşi cu toţii într-un angrenaj vicios.
Raluca e în fiecare dintre noi. Să luăm din cînd în cînd o pauză în memoria ei. În sănătatea noastră.

raluca stroescu 1 mai workaholic modern times

Ultimul om din parcare

Multă vreme am crezut că ăla care-ţi blochează maşina, la 10-20 de metri de un loc liber de parcare (cel puţin), este ultimul om.
Dar nu e el.
L-am întîlnit pe ăla care te blochează rămînînd în maşină; se uită la tine cum te apropii dar nu se mişcă de acolo; te vede cum deschizi portiera dar nici nu se clinteşte; te vede cum te aşezi la volan dar el rămîne în continuare stană; te priveşte plictisit cum îi faci semne cu mîna dar el nici nu se învredniceşte să atingă cheia din contact; te urmăreşte scîrbit cum începi să mişti încet maşina fără ca el să schiţeze vreun gest; dar îi sare ţandăra cînd îndrăzneşti să-l clacsonezi! Acela am zis eu că e ultimul om: cel mai detestabil din parcare; ultima culme a dispreţului meu.
Dar s-a dovedit că nu e el.
L-am cunoscut pe cel care te vede cum vrei să ieşi din rîndul maşinilor parcate şi se pregăteşte să-ţi ia locul, înfigîndu-se taman în fundul tău. Nici tu n-ai pe unde să ieşi, nici el nu are pe unde să intre. Te constrînge la manevre nefireşti, riscînd milimetric tamponarea, blocînd traficul şi trimiţîndu-te pe contrasens, în calea altora, care pe cine-njură? - evident, pe tine...
Dacă nu e el ultimul dintre oameni, atunci cine e?

Sarma-recital în magazinul Orange (ex-Muzica)

apud feeder
Related link: Sarmalele reci în pacheţel de primăvară

Billy Joel - We Didn't Start the Fire

Postez fotoclipul, al cărui procedeu stilistic urmăreşte mai bine staccato-ul muzicii şi versurile beatnice (un fel de Moşii Tablă de materii americănească). Videoclipul oficial (disponibil idem pe YouTube) suferă de un montaj greoi şi arată prea datat 80-ist în raport cu ditai cîntecul profetic.

Una mică, scatologică şi lejermente francofonă

Cum zicem noi în familie la pamperşii cu caca, împăturiţi pentru a fi aruncaţi? - Merdenele.

Ligabue Jovanotti Pelu' - IL MIO NOME E' MAI PIU'

Un fior stîngist dintr-o cultură în care militantismul nu e simplu pretext pentru gale simandicoase şi iscălit petiţii ca-n vitrină.
Cîntecul a fost iscat de bombardamentele americane din Belgrad, de acum 8 ani.
Mai piu' = no more, non plus, in română ar veni "gata, ajunge"...

Oraşul violator de copii

de Florin Dumitrescu, publicat în B-24-FUN

Cel mai nevinovat plăteşte, cel mai inofensiv suportă.

Ce faci cînd treci cu copilul preşcolar - care ştie să citească, la fel ca mai toţi congenerii săi - prin faţa unui zid cu zmîngăleli obscene? Tu, care principial aprobi libertatea de expresie, tu care încurajezi manifestarea liberă a frustrărilor, într-o societate atîta vreme închistată? Ce faci cînd copilul te întreabă ce e aia? Îi explici că e vorba de lucruri fireşti, care fac parte din viaţa omenească? Cum îi explici că, în fond, e vorba de dragoste; dar sub o anumita formă, mai... hm... specială? Şi apoi, cum îi explici că acea formă, poate mai puţin îmbietoare, în care ne e înfăţişată dragostea omenească, este un tribut, plătit de noi toţi, mici şi mari, istoriei de reprimare socială, culturală, sexuală?...
Ce faci cînd treci cu un copil mic, cu urechile aţintite la tot ce se aude-n preajmă, prin faţa unei terase, de unde răsună acel stil de muzică la care cică "versurile contează mai mult decît melodia"? Şi care versuri sînt - vorba avertizării - "explicite"? Cum să-i explici unui copil că, în acel local, cu personal mai numeros decît clientela, angajaţii de parte bărbătească sînt prost platiţi şi de aceea li se îngăduie, ca un soi de compensare, să le tachineze pe angajatele de parte femeiască, în bună tradiţie românească?
Iar dacă ai o fetiţă, cum să-i explici că, mai tîrziu, ca sa fie cool şi trendy şi ca să nu treacă drept tocilară, va trebui să se lase violată social, cultural şi simbolic, în numele aceleiaşi mari detabuizări şi al aceleiaşi mega-exorcizări la scară naţională, care este - vai - atît de necesară, chiar utilă, într-o societate reprimată ca a noastră...

Adrian Băsescu pe HotNews

HotNews linkuieşte fotoclipul Adrian Băsescu de pe YouTube.
Mă bucur că, în zilele acestea de tumult, Sarmalele Reci şi cu mine reuşim să le dăm oamenilor de gîndit, printr-un mesaj care se dovedeşte (încă o dată...) profetic: faptul că politicienii rămîn în lumea lor închisă, dar au tupeul să ni se înfăţifişeze - cînd au ei nevoie - cu un mesaj autist, egocentric şi aberant.
Mă bucur că editorii HotNews-ului, a căror simpatie pentru Băsescu a fost zilele astea uşor mai evidentă ca de obicei, şi-au păstrat coolness-ul şi umorul.
Despre noile interpretări, updatate la situaţie, ale acestui cîntec din 2005, aici.
Descarcă mp3-ul şi/sau citeşte versurile aici:


basescu hotnews romania

Pu-pu-pu-blicitatea şi copiii

O plăcere: ne întorceam spre oraş pe Şoseaua Pipera, seara. Pe marginea drumului, erau aprinse feeric casetele luminoase. Din doi în doi stîlpi - hop: reclama cu veveriţa! Prilej pentru mine să îi arăt lui fi-miu cu mîndrie "reclama lui tata". Îmi găsisem receptorul ideal: Pavel al meu era fascinat. Toată atmosfera aceea de poveste; toată anecdota prin care fata face schimb de merinde cu veveriţa; başca aluzia la cîntecelul lui, de cînd era micuţ, despre "căsuţa din pădure"... - toate la un loc mai-mai că l-au trimis în transă! Ce-mi zice el de colo, de pe bancheta din spate: Tata, vreau să stăm şi noi la Liziera...

Ce i-am răspuns? Ce i-am putut răspunde? I-am zis că n-avem destui bani pentru o astfel de "căsuţă din pădure". La care el mi-a zis că îşi dă toţi banii din puşculiţă...

În seara aia i-am dat voie să mănînce chipsuri.

Related links: Copiii şi publicitatea: două episoade...

Reparaţie pentru Marele Gil

Pe Wikipedia, la entry-ul Take Me Home, Country Roads (cîntecul din '71 al lui John Denver), e o rubrică de cover-uri celebre. Aflăm acolo de clasicele variante ale lui Ray Charles şi ale Oliviei Newton-John.

Dar... interesant pentru noi, alde românache: mai aflăm de varianta slovenă, de cea sîrbească şi de cea jamaicană - un reggae care pastişează versul original "Almost heaven West Virginia" cu "Almost heaven, West Jamaica"... În principiu toate traducerile/adaptările acestea se referă la întoarcerea acasă, la obîrşii, la acel loc în care ne-am născut, de care ne-am desprins şi după care tînjim apoi toată viaţa. Ce contează dacă e folk, country-western sau bluegrass? Cui îi pasă? Take Me Home e un imn universal al regresiunii, adaptabil în toate stilurile şi toate manierele locale.

Ce lipseşte din această wiki-pagină? Evident, varianta românească: "Hai acasă"-le marelui Gil Dobrică.

Hei! Care ştii pe cineva colaborator Wiki (în engleză), să dreagă onoarea patriei şi să completeze articolul cu menţionarea celui mai frumos cover al cîntecului? Ar fi eroul nostru naţional...

gil dobrica john denver cover version

Spre pomenirea lui Gil Dobrică

de Florin Dumitrescu, pentru Moartea Online

Cînd eram adolescent l-am văzut pe Gil Dobrică în concert cum sărea coarda cu firul microfonului. L-am văzut cîntînd ca un negru şi dansînd ca zece la un loc! Pe vremea aceea, vedeam în Gil Dobrică întruchiparea capitalismului! E ceea ce vedea şi „poliţia culturală” a epocii, care i-a făcut viaţă grea...
În ultimii ani Gil Dobrică a suferit de gută, „boala boierilor”. L-am aplaudat de curînd pe maestrul Gil, dar mai mult pentru ceea ce a fost cîndva. L-am aplaudat – vorba aceea - pentru că există. Gil Dobrică nu mai sărea ca altădată (picioarele îi erau amorţite de boală) şi – vai – gîfîia destul...
Azi guta l-a răpus pe Gil Dobrică, care s-a dus într-un loc mai bun. Un loc de unde ne cîntă „Hai acasă”. Acolo, la acea „acasă”, ne ducem toţi mai devreme sau mai tîrziu. Mesajul hedonist al marelui Gil rămîne în urmă, pentru cei care l-au admirat ori l-au prigonit: distraţi-vă, fraţilor, cît puteţi...
(foto: Iulian Ignat)

gil dobrica hedonism

Sarmalele Reci în pacheţel de primăvară

Cu sarma-recitalul de mîine din Spice începe mini-turneul de primăvară al Sarmalelor Reci:

18 aprilie Bucureşti, Spice, Calea Victoriei, după 21:00;
19 aprilie Deva, Rock Blues Jazz Bar, după 21:00;
20 aprilie Alba Iulia, Pub 13 Alba (Cetate), după 21:00;
22 aprilie Cluj, Autograf, după 21:00;
28 aprilie Bucureşti, Orange (Magazinul Muzica), Calea Victoriei, după 21:00.

Noutăţi sarmaliste: De astă iarnă, la Sarmalele Reci performează - alături de Zoltan Andras (voce), Emil Viciu (chitară) şi Ionel Tănase "Tase" (tobe) - orădenii Vladi Săteanu (bas, ex-Raza) şi Mircea Horvath (clape, ex-Raza, ex-King Bee).

În foto: Sarmalele Reci în Vărzărie (Cluj), unde li s-a luat un delicios interviu.

Despre recenta cîntare din Oradea, noul fief al Sarmalelor, aici.

Cîrco-Bălgaria live: faulira fără naruşenie

Şerban Huidu mi-a dezvăluit ce e cu omologii lui sofioţi: "Gospodari na efira" e o emisiune întemeiată de unul dintre italienii din echipa lui Ricci de la Striscia, care a descălecat pe tărîm bulgăresc. Şerban e mîndru de realizările Cronicii, a căror complexitate de producţie depăşeşte cu mult grădinăreala vecinilor.
Aici unuia dintre "gospodari" i se încurcă limba bulgară-n gură, tocmai cînd prefaţa gogomăniile unei starlete de pe TV Zdrave. Stăpînul eterului îşi stăpîneşte cu brio "zbîrcata", glumeşte pe seama ei şi trece mai departe...
Are şi live-ul farmecul lui, huh?
I-am promis lui Şerban un post în care să-i redau punctul de vedere din comment-uri. Şi am să-mi ţin promisiunea.

Publicitate în ţara mea: ruj-inică...

Ne-a dezvăluit-o Robin, scoţînd-o de pe un site de ad-uri cică inteligente.

Îndrăzneaţă poziţionare, aşa, de-a curmezişul - or fi murmurat duduile de la marketing, admirînd cum atîrnă rujul acela... Un fior creativ m-a străbătut şi pe mine, cu gîndul la target-ul care şi-ar dori aşa ceva pe buze. Aşa că... bag şi eu, din vîrful roşu al gîndirii:

Slogan: perfect muieresc.

Headline (clasica, folclorica himeră a copywriter-ilor): O nouă senzaţie de catifelaţie!

advertising deesse felatio romania

Copiii şi publicitatea: două episoade recente

I. După ce a văzut feerica reclamă la ING Personal, cu mîna uriaşă care te poartă prin aer şi cei "doi viziri care îţi oferă îngheţată", fi-miu (7 -) mi-a spus fascinat: - Te rog, du-mă şi pe mine la ING!

Ce să fac? Să-i spun că e o hiperbolă? O antifrază? O inversiune? Şi că, în realitate, acolo găseşti doar nişte ghişee cu hîrţogăraie? I-am zis: - Bine, poate c-o s-ajungem... Deh, dacă nici eu nu mă pricep să amăgesc target-ul...

II. Cînd au ajuns la supermarketul Plus, nişte prieteni de familie au trebuit să-şi consoleze fetiţa îndurerată, care nu înţelegea de ce nu sînt acolo preţurile alea mici cu mînuţe şi picioruşe...

advertising consumerism

Huidu recunoaşte: Cronica nu e nici măcar licenţă!

(foto: Ziarul)

Conştiinţa profesională a lui Şerban Huidu a învins tăcerea!

Pe blogul lui Zoso, maestrul Cîrcotaş are o tresărire de sinceritate şi recunoaşte faptul că show-ul său de pe Prima nu este faţă de emisiunea-mamă de pe Canale 5 nici licenţă, nici franciză, nici altă formă de preluare prin contract.

Declaraţia e făcută într-un comment la preluarea lui Zoso de astă iarnă de pe Textier.

Cu vorbele lui Huidu însuşi:

"[...] cronica nu este o licenta pentru ca e o emisiune de autor... am preluat ideea: 2 prezentatori si 2 fete care danseaza si in plus am "furat" meserie... dar suntem inca departe... avem si lucruri in plus: scenetele si personaje mai multe dar si in minus- mai putine materiale sociale implicate si reporteri incisivi cum au cei de la striscia [Striscia la notizia] dar nu e timpul pierdut si ei au inceput mai timid [...]"

Cum ar veni, Cîrcotaşii împrumută elemente de bază ale conceptului original, îşi declară făţiş ambiţia de a mai împrumuta şi altele, pe care le admiră la italieni, şi asta fără să plătească! Ar fi un gen de vasalitate insuportabil, conform spuselor aceluiaşi:

"[...] si pentru cei ce ne arata cu degetul-sa nu credeti ca ne spun italienii ce si cum sa producem, sa scriem, sa facem emisiunea ...va inselati amarnic [...]"

Iar acest mod de preluare alla rumena este numit cu mîndrie "emisiune de autor"! Tare, huh?

Asta spre deosebire de "fraierii" de bulgari care, pentru a lor preluare Gospodari na efira (Stăpînii eterului), au marcat leva!

Acuma. Postul meu din decembrie, ilustrat de un fragment de Striscia la notizia de pe YouTube (flagrant de asemănător cu ce se întîmplă la Cronică), se concentra pe un detaliu anume: acela că, spre deosebire de Cronică, Striscia este în direct! Şi că, spre deosebire de Cronica românească săptămînală, Striscia e o emisiune zilnică!

Amănuntul este important, dacă ne gîndim că o mare parte din conţinutul cronicii este alcătuit din vînarea de bîlbe şi alte accidente live de prin alte emisiuni. Cîrcotaşii îşi pot filma relaxaţi emisiunea, îşi pot retuşa pe parcurs eventualele greşeli; în timp ce Mîndruţă, Stoiceasca şi Bănică junior stau tot timpul morcoviţi de posibilele greşeli ale live-ului care pot deveni carne de tun pentru Încornoraţi: iată ce înseamnă să lupţi cu arme inegale!

În recentul comment de pe Zoso, Huidu se străduie să dezmintă:

"[...] dar avem si un lucru in comun [cu cei de la Striscia] ...nici ei nu sunt in direct...si asta subliniaza complexitatea productiei! [...]"

De ce, Şerbane? De ce a trebuit să zbîrceşti superbul moment de onorabilitate?! De ce să ne dai atît de lesne motive să-ţi strigăm ruşinică?

Striscia la notizia ESTE în direct. Şi nu numai! Caracterul live le permite realizatorilor să se dueleze cu posturile rivale (dintre care concurentul major, postul public Raiuno) în timp real! Iată de pildă cazul în care Striscia le suflă ştiriştilor de pe Raiuno anunţul-bombă al acceptării Guvernului de către Senat: http://www.tvblog.it/post/4583/striscia-anticipa-il-tg1

Huidu & Co au de partea lor destule justificări: complexitatea tehnică a emisiunii, prin consecinţă fondurile pe care le implică... Nu în ultimul rînd, Huidu & Găinuşă se pot apăra cu directul realizat zilnic la matinalul de pe Kiss FM...

Dacă tot şi-a recunoscut public ţepuşoara, Huidu putea să evite minciunica... Dar deh: asta înseamnă să fii "autor"!

Hai acum cu toţii, arătătoarele la obraz: 1-2-3 şi...

circotasi huidu striscia romania

Cîrcotaşi cu ceafa groasă

Bulgarii au Cîrcotaşii lor: Gospodar na efira (revin cu traducerea, proimit). Bebeluşele lor se cheamă Adrenalinki şi, cel puţin în ediţia asta, au un exces textil pe dînsele...

De ce nu iubim îndeajuns femeile?

Acum vreo 10 ani, în reclama la Amigo (remember? cu şoferiţa de tir care se gonea cu motociclistul şi se împăcau la o cană metalică de nes... ăăă... pardon, de Amigo), la un moment dat s-a intervenit în sloganul supraimprimat de la final: din "Amigo... şi eşti ca nou", printr-o vîjîială animată care evoca vitezismul spotului, se iţea un ă final: "Amigo. Şi eşti ca nouă!"
Nu e greu de ghicit de ce: target-ul de cafea instant e predominant feminin. Femeile sînt cele cărora li se spunea în sloganul canonic al Amigo-ului că "eşti ca nou"... Uh-oh... Cît de rău poate fi? s-au întrebat oamenii de la marketing. Chiar dacă nu o declară (din supuşenie culturală adînc înrădăcinată), româncele pot să respingă, să refuze, să... cumpere de la concurenţă! S-a încercat aşadar o peticire... Însă...
Între timp Amigo a cvasi-dispărut de pe piaţă. Cine poate da vina exclusiv pe slogan? Sau pe vechiul spot destul de male-oriented?
Totuşi... În ăştia 10 ani, în breasla copywriter-ilor (majoritatea femei... sau fete, dacă doriţi) a domnit o oarecare precauţie faţă de "precedentul Amigo": deşi masculinul trece drept neutru ca "gen logic", marcarea acestuia a fost mai degrabă evitată. De exemplu, în loc să zici: "eşti ca nou", zici "simţi că te înnoieşti" etc.
Prezentul ne pocneşte cu 3 contraexemple, toate 3 sub formă de yes/no question eliptic:

- Curios să afli adevărul? (ING Personal)
[deşi în ultima vreme întrebarea i se pune în spot unui personaj feminin; aşadar... "curioasă"?]

- Nerăbdător să-i vezi pe The Rolling Sones? (Vodafone) [excluzîndu-se "nerăbdătoarele"]

- Surprins de design? (o imobiliară ceva, revin cu precizări).

Yes/no question e acea formulă de introducere (de cele mai multe ori headline) prin care îţi selectezi cititorii interesaţi, într-un mod concis şi eficient retoric. De ex., dacă undeva scrie: "vrei să fii vedetă?" cei mai mulţi cititori ai acestui blog nu citesc mai departe. E ca-n programare. Dacă e yes, continui să citeşti. Dacă e no, atunci "go to" pagina următoare...
Acuma. Yes/no question-urile sînt cam răsuflate ca gen retoric. E cam publicitate de anii '60 (mă rog, '95 în România)... Marea artă e să le faci să sune proaspăt. De aceea colegii noştri încearcă să le mai reteze, să le dea eliptice (şi astfel mai colocviale, dar şi mai misterioase)... În engleză merge. În română, însă, dacă nu se poate evita "masculinul neutru"... atunci "go to" începutul articolului.
Dar... e chiar important pentru anunţătorii cu pricina să ţină seama de target-ul feminin? Yes? No?...

advertising

Demolatoru a-nviat!

O Broscuţă plăsmuită din cea mai plăpîndă gîndire merge la cîştigătorul primei probe ale celui mai nou concurs de demolări textuale.

De la "Plimbă-ţi frumoasele şuviţe..." la "Plimbă-ţi faţa de retard..." e de ajuns un click aici.

Să ne salvăm pletoasele şi plângăcioasele

De la un Florin care se simte schilodit de ziua onomastică

În Columbia şi Bolivia, unde fervoarea catolică mai că atinge empireul, ecologiştii trag alarma an de an, de sărbătoarea Floriilor. Iar anul ăsta, autorităţile din Bogota chiar au luat măsuri împotriva obiceiului credincioşilor de a culege ramuri de palmieri pentru procesiune. An de an, întinderile de palmieri sunt jumulite, rase, masacrate în numele tradiţiei. Termitele Domnului se întrec an de an în recolte-record. Ramurile palmate sunt vândute la preţ tot mai bun, pentru ornamentaţii tot mai pompoase. Vânat pentru frunzele şi florile decorative e mai ales arborele de ceară, gazdă a multor cuiburi de păsări, unele pe cale de dispariţie.
Sună exotic, dar seamănă mult cu ce vedem în parohiile noastre. Floriile la români vin cu un întreg prăpăd pentru sălcii, răchite şi lozii. An de an parcurile, spaţiile verzi şi malurile lacurilor din Bucureşti sunt tot mai asaltate de maimuţe umane care se întrec în ciuntirea şi ciungirea arborilor înmuguriţi. Nuielele plângătoare nici nu mai apucă drumul bisericii, ci se opresc la colţ de stradă, acolo unde sunt vândute aşa, lumeşte, precum sorcovele sau mărţişoarele.
Anul ăsta am văzut tineri neduşi la biserică bătându-se cu nuiele de salcie. Am văzut coroniţe atârnate de câini. Şi am văzut ditai snopii cu mâţişori uscaţi, zăcând post festum pe trotuar. Nu mai zic de scenele din biserici, unde bătaia pe ramuri sfinţite egalează în disperare magic-păgânească îmbulzeala la sfintele moaşte.
Bucureşteni care nu concepeţi Floriile fără ofrande salicinice, haideţi să ne menajăm copacii. Oricum, salcia e doar o aproximare a curmalului ierusalimitean (finicul din scriptură). Aşa că merge şi cu forsiţii sau zambile. Ştiu, e imposibil să-i opreşti pe puradeii culegători. Dar hai măcar să-i descurajăm necumpărând. Dumnezeu nu se supără. Dimpotrivă, El se va bucura să ne vadă că-I protejăm opera.

de Florin Dumitrescu, apărut azi în B24FUN

Evola în România: de la legionari la ţigani

via Lettera maltese

Acum 10 ani am tradus cîteva texte de Julius Evola, la comanda lui Răzvan Codrescu, care pe vremea aceea făcea tandem cu Baconski jr. la Editura Anastasia. Culegerea Naţionalism şi asceză avea să apară în '98 la o editură mai nişată, Fronde, şi conţine relatări despre experienţa românească a Baronului. Bucata cea mai frumoasă, Una notte a Bucarest, am publicat-o ca sample "de degustare" în România Literară în decembrie '97, prin bunăvoinţa Ioanei Pârvulescu. Textul aduce lumini, dar stîrneşte şi enigme. În el, Evola povesteşte cum a venit în Bucureşti în '38, ca să-l întîlnească pe Corneliu Codreanu şi cum "naufragiază" pînă la urmă într-un ditai bairamul ţigănesc, prilej cu care pare să se distreze a modo suo, experimentînd extazul unde se aştepta mai puţin...
Redau şi prefaţa mea din Rom. Lit., adresată cu precădere cititorilor nouăzecişti amatori de ocultisme şi ezotericale:

Julius Evola (19 mai 1898 – 11 iunie 1974) este mai puţin cunoscut publicului român decît René Guénon, celălalt mare cercetător european al spiritualismului şi al “ştiinţelor tradiţionale”. Evola se înscrie printre intelecualii italieni care, în cadrul unei ample reacţii antipozitiviste şi antiraţionaliste, aderă succesiv la avangărzile artistice şi la fascism. Dintre toţi însă, tînărul poet, pictor şi teoretician al artei face probabil cel mai spectaculos salt, de la futurismul avîntat al lui Marinetti pînă la studiul cunoaşterii arhaice. În perioada interbelică, opera lui Evola este menţionată, dintre literaţii români, doar de Blaga, Eliade şi Vasile Lovinescu (ultimii doi întreţinînd relaţii cu baronul din Roma). După război, rarele lucrări aflate în circulaţie în mediile intelectuale româneşti au regim de samizdat şi sînt de regulă traduceri franţuzeşti. Evola nu este tocmai un autor pus la index, însă, ca vechi susţinător al regimului mussolinian, suferă şi la noi, prin răsfrîngere, de marginalizarea la care îl condamnase în Italia comunitatea intelectuală “progresistă”. Conform sporadicelor menţiuni tipărite, cu toate aceste oprelişti, cercul lui Lovinescu şi şcoala de la Păltiniş par să îi fi cunoscut în profunzime opera. După ’89, au avut întîietate în presa românească traducerile unor articole cu marcat caracter politic: Evola continua să fie mai întîi de toate un stindard, de astă dată fluturat la vedere de adepţii Dreptei tradiţionaliste. Prima traducere românească a unei importante opere evoliene, Metafizica sexului (Metafisica del sesso), din 1958, îi aparţine lui Sorin Mărculescu şi a apărut la Humanitas în 1994, sub îngrijirea lui Andrei Pleşu. Alte titluri din opera majoră a lui Evola sînt: Fenomenologia dell’Individuo assoluto (1930), La tradizione ermetica (1931), Rivolta contro il mondo moderno (1934), Il mistero del Graal (1937), La dottrina del risveglio (1943), Lo yoga della potenza (1949), Gli uomini e le rovine (1953), Cavalcare la tigre (1961).
Articolul de mai jos evocă, chiar la început, întîlnirea sa din 1938 cu liderul Gărzii de Fier (una din “mişcările europene de reconstrucţie naţională”, pe care o găsea foarte apropiată ca spirit de vechile ordine cavalereşti), însă e dedicat experienţei petrecute în sînul cu totul altei comunităţi din societatea românească: cea a ţiganilor. Ritualurile acestora, deşi degradate, îl călăuzesc pe observatorul occidental către îndepărtate tărîmuri ale înţelepciunii. O culegere de articole ale lui Julius Evola despre experienţa sa românească este în pregătire la Editura Anastasia. (F.D.)

Julius Evola
O noapte la Bucureşti
S-a întîmplat la Bucureşti, cu ocazia întîlnirii pe care am avut-o cu Codreanu, liderul Gărzii de Fier. Una dintre călăuzele mele îmi propunea, ca un fel de compensaţie distractivă a atîtor ani de întruniri şi colocvii, ceva ce m-ar fi putut interesa: sărbătoarea anuală pe care o ţineau chiar în acele zile la Bucureşti, numai pentru ei, ţiganii din oraş şi din împrejurimi.
Am ajuns acolo prin străduţele semi-orientale ale unui cartier periferic, după care, la capătul unei scurte conversaţii cu însoţitorul meu, am intrat într-un soi de jalnic pavilion de agrement, fără îndoială închiriat special cu acel prilej. Din vestibul şi de la un aşa-zis «bufet» ne întîmpinară bărbaţi şi femei cu stigmatul inconfundabil al acelei enigmatice rase. Ne revărsarăm cu toţii într-o sală mare: haos, atmosferă ca de revelion, patru tarafuri care, din cele patru colţuri, făceau alternativ cu schimbul, o ciudată eterogenitate de ansamblu, căci printre acei ţigani mulţi voiseră să-şi dea, de ocazie, un lustru de «mondenitate»; şi, mai ales la femei, trăsăturile rasei, împreună cu ceea ce se voia o rochie lungă de seară, cu tenul literalmente verzui, cu rana roşie a gurii exagerat rujate şi cu părul mai mult sau mai puţin neglijent – constituiau un contrast nemaiîntîlnit.
Nu mai puţină promiscuitate în muzică şi dans. Dacă se auzeau des ritmuri ale obişnuitelor dansuri de perechi, mult mai des erau intonate ritmuri tipic ţigăneşti, la care se alcătuiau dansuri colective, hore concentrice de bărbaţi şi femei ţinîndu-se alternativ de mînă, hore ce se mişcau repezi în sensuri contrarii, înainte şi înapoi. Se dansa neîntrerupt, de parcă nu se urmărea altceva decît extenuarea totală. Perechi fixe nu păreau să existe. Bărbaţi şi femei se schimbau între ei, pesemne după comunitatea de rasă. Dar eu însumi, deşi cu siguranţă n-am aspect de ţigan, am fost prins în întreaga harababură.
De care, pînă la urmă, am cam început să mă satur. Cînd am încercat să-i exprim aceasta fetei ce luase locul ghidului meu, după gesturi şi vorbe din care n-am înţeles mare lucru, ea m-a condus din sala mare într-o sală mai mică şi încă şi mai jalnică, atît de slab iluminată, încît colţurile i se pierdeau în beznă. Aer rău mirositor şi greu, fum, parfumuri vulgare şi, inconfundabil, mirosul de «rachiu», o tărie tipic românească, a cărei degustare părea să se afle atunci într-un stadiu destul de avansat. Aici se atinseseră deja limitele epuizării. În penumbră, un taraf mai mic tocmai îşi încheia unul din cîntece, iar hora de bărbaţi şi femei se desfăcea. Deodată cîţiva strigară: Baskie! Baskie! – numele vreunui dans sau al vreunui om. Apoi se făcu dintr-odată linişte şi ţiganii din taraf atacară un motiv muzical tipic românesc. Chiar de la început - un ritm de acompaniament compact, omogen, frenetic. I se adăugară modulaţiile nestăvilite ale viorii, aproape ca nişte ecouri şi reapariţii ale unor depărtări indefinite, evocînd o atmosferă difuză şi extatică. Ritmul de bază se accelerează şi atunci vioara trece la un motiv executat pe note extrem de acute; iar cu cît ritmul de acompaniament se înteţeşte, aceasta atinge limite ce par mereu a fi definitive, dar pe care noi şi neaşteptate rezolvări de ritm le dislocă şi le depăşesc, precum un acrobat care calcă pe sîrmă sau pe tăişul unei lame.
Se strigă din nou, sacadat: Baskie! La care, pînă la urmă, o fată înaintează spre partea centrală, mai bine luminată, a localului, schiţează cîţiva paşi de dans, împiedicaţi de rochia lungă, aruncă o privire împrejur, apoi îşi leapădă hainele şi lenjeria pînă la goliciunea completă a trupului măsliniu. Muzica merge înainte, se precipită, iar acum pare un vîrtej care şi-a găsit - în fata aceea – epicentrul: în trupul acela, care îi răspunde cu tresăriri bruşte, pînă cînd, în cele din urmă, se opreşte cu braţele ridicate, complet nemişcat, străbătut doar de un soi de fior şi de mimica plină de o ambiguă sacralitate. Doar acel fior şi acel joc al trăsăturilor – precum şi o scînteiere a ochilor întredeschişi - răspund muzicii aceleia demonice pînă la exasperare, pînă cînd tensiunea necontenită pare să impună, pare să reclame o acţiune elementară, o violenţă absolută: care nu poate fi decît de domeniul sexualităţii. În acea atmosferă se simţea evidenţa a ceea ce, pentru Weininger, este esenţa forţei care se manifestă în «femeia absolută»: a distruge şi a fi distrusă.
Muzica încetează dintr-odată. Fata cea goală se retage repede în umbră, în spatele tarafului.

Vîrtejuri ale sexului şi ale lumii de dincolo de sex. În comunităţile tantrice din India se practică riturile secrete ale ciakra-lelor, cercuri compuse alternativ din bărbaţi şi femei, în care substanţele îmbătătoare şi formulele misterioase determină un mediu saturat din punct de vedere psihic şi magic. Atunci, în centru, «tartorul cerculului» posedă o tînără femeie goală, cu credinţa că de fapt el violează o zeiţă care sălăşluieşte în ea, că prin orgasm se stabileşte contactul cu anumite puteri suprasenzoriale ce se manifestă, prin anumite semne, în uniunea celor doi şi în cercul din jur.
Şi în Arabia este cunoscută magia vîrtejului, într-o formă frustă, ascetică, feroce. Cercul este alcătuit numai din bărbaţi, care se mişcă ritmic «pronunţînd fără întrerupere formule – “dhikr” – ce sînt “nume divine”. Curentul se formează şi circulă turbionar, căutîndu-şi un centru şi o acţiune care să îl transforme şi să îl dizolve. Aceasta îi revine “şeicului” aflat în centrul cercului. În momentul în care unda îşi atinge apogeul, el îşi străpunge trupul cu sabia. Nici o picătură de sînge nu iese, nici o rană nu rămîne, pentru că - se spune – el se dematerializează, îşi dizolvă pentru o clipă corpul «în spaţiul forţei». Dar ajunge o clipă de nesiguranţă şi de pierdere a controlului, pentru ca în centrul cercului să se prăbuşească un cadavru.

(Roma, Napoli, 9 martie 1951)

În româneşte de Florin Dumitrescu

evola codreanu

Hai la restaurant... dau din portofoliul meu!

SERVUS e noul restaurant non-stop din Coposu 14 (zona Udrişte), din chiar incinta staţiei MOL.

Are papa bun, care se poate servi la masă ori lua la pachet. Tocmai de aceea, numele dat de mandea îşi doreşte să combine ideile de servire atentă şi, totodată, de local prietenos, fără fiţe.

Ambele sub forma unei formule de salut... cel puţin bivalente:

Servus în latină înseamnă servitor. La origine, era un salut foarte protocolar, traductibil cu "sluga (dumitale)". Pe parcurs, a ajuns să fie un mod foarte simpatic şi deschis de a-i întîmpina pe oaspeţi... mai ales cînd eşti originar din Ungaria!

În acelaşi sens, logoul lui Eugen Erhan reprezintă deopotrivă un zîmbet şi un platou.

branding

Uh-oh... de fapt "De facto" era din '73

Erată:
desenul animat "De facto" al lui Donio Donev este din '73.
Profetic, huh?

Cartoon bulgăresc valabil şi dincoace de Ruse

Noi, cei pentru care în anii '80 rezistenţa prin cultură însemna (şi) rezistenţa prin antena de bulgari, îl ştim bine pe Donio Donev, profetul animaţiei balcanice. Pe el îl blagoslovim, lui îi blagodorim pentru seria celor "3 nătărăi", ale căror cuşme bulgăreşti puteau fi lejer înlocuite, fără a schimba prea mult mesajul, cu căciulile valahe. În mai recentul scurtmetraj "De facto" nătărăii sînt mai mulţi şi par chitiţi să construiască Europa Unită...