Oraşul violator de copii

de Florin Dumitrescu, publicat în B-24-FUN

Cel mai nevinovat plăteşte, cel mai inofensiv suportă.

Ce faci cînd treci cu copilul preşcolar - care ştie să citească, la fel ca mai toţi congenerii săi - prin faţa unui zid cu zmîngăleli obscene? Tu, care principial aprobi libertatea de expresie, tu care încurajezi manifestarea liberă a frustrărilor, într-o societate atîta vreme închistată? Ce faci cînd copilul te întreabă ce e aia? Îi explici că e vorba de lucruri fireşti, care fac parte din viaţa omenească? Cum îi explici că, în fond, e vorba de dragoste; dar sub o anumita formă, mai... hm... specială? Şi apoi, cum îi explici că acea formă, poate mai puţin îmbietoare, în care ne e înfăţişată dragostea omenească, este un tribut, plătit de noi toţi, mici şi mari, istoriei de reprimare socială, culturală, sexuală?...
Ce faci cînd treci cu un copil mic, cu urechile aţintite la tot ce se aude-n preajmă, prin faţa unei terase, de unde răsună acel stil de muzică la care cică "versurile contează mai mult decît melodia"? Şi care versuri sînt - vorba avertizării - "explicite"? Cum să-i explici unui copil că, în acel local, cu personal mai numeros decît clientela, angajaţii de parte bărbătească sînt prost platiţi şi de aceea li se îngăduie, ca un soi de compensare, să le tachineze pe angajatele de parte femeiască, în bună tradiţie românească?
Iar dacă ai o fetiţă, cum să-i explici că, mai tîrziu, ca sa fie cool şi trendy şi ca să nu treacă drept tocilară, va trebui să se lase violată social, cultural şi simbolic, în numele aceleiaşi mari detabuizări şi al aceleiaşi mega-exorcizări la scară naţională, care este - vai - atît de necesară, chiar utilă, într-o societate reprimată ca a noastră...