Evola în România: de la legionari la ţigani

via Lettera maltese

Acum 10 ani am tradus cîteva texte de Julius Evola, la comanda lui Răzvan Codrescu, care pe vremea aceea făcea tandem cu Baconski jr. la Editura Anastasia. Culegerea Naţionalism şi asceză avea să apară în '98 la o editură mai nişată, Fronde, şi conţine relatări despre experienţa românească a Baronului. Bucata cea mai frumoasă, Una notte a Bucarest, am publicat-o ca sample "de degustare" în România Literară în decembrie '97, prin bunăvoinţa Ioanei Pârvulescu. Textul aduce lumini, dar stîrneşte şi enigme. În el, Evola povesteşte cum a venit în Bucureşti în '38, ca să-l întîlnească pe Corneliu Codreanu şi cum "naufragiază" pînă la urmă într-un ditai bairamul ţigănesc, prilej cu care pare să se distreze a modo suo, experimentînd extazul unde se aştepta mai puţin...
Redau şi prefaţa mea din Rom. Lit., adresată cu precădere cititorilor nouăzecişti amatori de ocultisme şi ezotericale:

Julius Evola (19 mai 1898 – 11 iunie 1974) este mai puţin cunoscut publicului român decît René Guénon, celălalt mare cercetător european al spiritualismului şi al “ştiinţelor tradiţionale”. Evola se înscrie printre intelecualii italieni care, în cadrul unei ample reacţii antipozitiviste şi antiraţionaliste, aderă succesiv la avangărzile artistice şi la fascism. Dintre toţi însă, tînărul poet, pictor şi teoretician al artei face probabil cel mai spectaculos salt, de la futurismul avîntat al lui Marinetti pînă la studiul cunoaşterii arhaice. În perioada interbelică, opera lui Evola este menţionată, dintre literaţii români, doar de Blaga, Eliade şi Vasile Lovinescu (ultimii doi întreţinînd relaţii cu baronul din Roma). După război, rarele lucrări aflate în circulaţie în mediile intelectuale româneşti au regim de samizdat şi sînt de regulă traduceri franţuzeşti. Evola nu este tocmai un autor pus la index, însă, ca vechi susţinător al regimului mussolinian, suferă şi la noi, prin răsfrîngere, de marginalizarea la care îl condamnase în Italia comunitatea intelectuală “progresistă”. Conform sporadicelor menţiuni tipărite, cu toate aceste oprelişti, cercul lui Lovinescu şi şcoala de la Păltiniş par să îi fi cunoscut în profunzime opera. După ’89, au avut întîietate în presa românească traducerile unor articole cu marcat caracter politic: Evola continua să fie mai întîi de toate un stindard, de astă dată fluturat la vedere de adepţii Dreptei tradiţionaliste. Prima traducere românească a unei importante opere evoliene, Metafizica sexului (Metafisica del sesso), din 1958, îi aparţine lui Sorin Mărculescu şi a apărut la Humanitas în 1994, sub îngrijirea lui Andrei Pleşu. Alte titluri din opera majoră a lui Evola sînt: Fenomenologia dell’Individuo assoluto (1930), La tradizione ermetica (1931), Rivolta contro il mondo moderno (1934), Il mistero del Graal (1937), La dottrina del risveglio (1943), Lo yoga della potenza (1949), Gli uomini e le rovine (1953), Cavalcare la tigre (1961).
Articolul de mai jos evocă, chiar la început, întîlnirea sa din 1938 cu liderul Gărzii de Fier (una din “mişcările europene de reconstrucţie naţională”, pe care o găsea foarte apropiată ca spirit de vechile ordine cavalereşti), însă e dedicat experienţei petrecute în sînul cu totul altei comunităţi din societatea românească: cea a ţiganilor. Ritualurile acestora, deşi degradate, îl călăuzesc pe observatorul occidental către îndepărtate tărîmuri ale înţelepciunii. O culegere de articole ale lui Julius Evola despre experienţa sa românească este în pregătire la Editura Anastasia. (F.D.)

Julius Evola
O noapte la Bucureşti
S-a întîmplat la Bucureşti, cu ocazia întîlnirii pe care am avut-o cu Codreanu, liderul Gărzii de Fier. Una dintre călăuzele mele îmi propunea, ca un fel de compensaţie distractivă a atîtor ani de întruniri şi colocvii, ceva ce m-ar fi putut interesa: sărbătoarea anuală pe care o ţineau chiar în acele zile la Bucureşti, numai pentru ei, ţiganii din oraş şi din împrejurimi.
Am ajuns acolo prin străduţele semi-orientale ale unui cartier periferic, după care, la capătul unei scurte conversaţii cu însoţitorul meu, am intrat într-un soi de jalnic pavilion de agrement, fără îndoială închiriat special cu acel prilej. Din vestibul şi de la un aşa-zis «bufet» ne întîmpinară bărbaţi şi femei cu stigmatul inconfundabil al acelei enigmatice rase. Ne revărsarăm cu toţii într-o sală mare: haos, atmosferă ca de revelion, patru tarafuri care, din cele patru colţuri, făceau alternativ cu schimbul, o ciudată eterogenitate de ansamblu, căci printre acei ţigani mulţi voiseră să-şi dea, de ocazie, un lustru de «mondenitate»; şi, mai ales la femei, trăsăturile rasei, împreună cu ceea ce se voia o rochie lungă de seară, cu tenul literalmente verzui, cu rana roşie a gurii exagerat rujate şi cu părul mai mult sau mai puţin neglijent – constituiau un contrast nemaiîntîlnit.
Nu mai puţină promiscuitate în muzică şi dans. Dacă se auzeau des ritmuri ale obişnuitelor dansuri de perechi, mult mai des erau intonate ritmuri tipic ţigăneşti, la care se alcătuiau dansuri colective, hore concentrice de bărbaţi şi femei ţinîndu-se alternativ de mînă, hore ce se mişcau repezi în sensuri contrarii, înainte şi înapoi. Se dansa neîntrerupt, de parcă nu se urmărea altceva decît extenuarea totală. Perechi fixe nu păreau să existe. Bărbaţi şi femei se schimbau între ei, pesemne după comunitatea de rasă. Dar eu însumi, deşi cu siguranţă n-am aspect de ţigan, am fost prins în întreaga harababură.
De care, pînă la urmă, am cam început să mă satur. Cînd am încercat să-i exprim aceasta fetei ce luase locul ghidului meu, după gesturi şi vorbe din care n-am înţeles mare lucru, ea m-a condus din sala mare într-o sală mai mică şi încă şi mai jalnică, atît de slab iluminată, încît colţurile i se pierdeau în beznă. Aer rău mirositor şi greu, fum, parfumuri vulgare şi, inconfundabil, mirosul de «rachiu», o tărie tipic românească, a cărei degustare părea să se afle atunci într-un stadiu destul de avansat. Aici se atinseseră deja limitele epuizării. În penumbră, un taraf mai mic tocmai îşi încheia unul din cîntece, iar hora de bărbaţi şi femei se desfăcea. Deodată cîţiva strigară: Baskie! Baskie! – numele vreunui dans sau al vreunui om. Apoi se făcu dintr-odată linişte şi ţiganii din taraf atacară un motiv muzical tipic românesc. Chiar de la început - un ritm de acompaniament compact, omogen, frenetic. I se adăugară modulaţiile nestăvilite ale viorii, aproape ca nişte ecouri şi reapariţii ale unor depărtări indefinite, evocînd o atmosferă difuză şi extatică. Ritmul de bază se accelerează şi atunci vioara trece la un motiv executat pe note extrem de acute; iar cu cît ritmul de acompaniament se înteţeşte, aceasta atinge limite ce par mereu a fi definitive, dar pe care noi şi neaşteptate rezolvări de ritm le dislocă şi le depăşesc, precum un acrobat care calcă pe sîrmă sau pe tăişul unei lame.
Se strigă din nou, sacadat: Baskie! La care, pînă la urmă, o fată înaintează spre partea centrală, mai bine luminată, a localului, schiţează cîţiva paşi de dans, împiedicaţi de rochia lungă, aruncă o privire împrejur, apoi îşi leapădă hainele şi lenjeria pînă la goliciunea completă a trupului măsliniu. Muzica merge înainte, se precipită, iar acum pare un vîrtej care şi-a găsit - în fata aceea – epicentrul: în trupul acela, care îi răspunde cu tresăriri bruşte, pînă cînd, în cele din urmă, se opreşte cu braţele ridicate, complet nemişcat, străbătut doar de un soi de fior şi de mimica plină de o ambiguă sacralitate. Doar acel fior şi acel joc al trăsăturilor – precum şi o scînteiere a ochilor întredeschişi - răspund muzicii aceleia demonice pînă la exasperare, pînă cînd tensiunea necontenită pare să impună, pare să reclame o acţiune elementară, o violenţă absolută: care nu poate fi decît de domeniul sexualităţii. În acea atmosferă se simţea evidenţa a ceea ce, pentru Weininger, este esenţa forţei care se manifestă în «femeia absolută»: a distruge şi a fi distrusă.
Muzica încetează dintr-odată. Fata cea goală se retage repede în umbră, în spatele tarafului.

Vîrtejuri ale sexului şi ale lumii de dincolo de sex. În comunităţile tantrice din India se practică riturile secrete ale ciakra-lelor, cercuri compuse alternativ din bărbaţi şi femei, în care substanţele îmbătătoare şi formulele misterioase determină un mediu saturat din punct de vedere psihic şi magic. Atunci, în centru, «tartorul cerculului» posedă o tînără femeie goală, cu credinţa că de fapt el violează o zeiţă care sălăşluieşte în ea, că prin orgasm se stabileşte contactul cu anumite puteri suprasenzoriale ce se manifestă, prin anumite semne, în uniunea celor doi şi în cercul din jur.
Şi în Arabia este cunoscută magia vîrtejului, într-o formă frustă, ascetică, feroce. Cercul este alcătuit numai din bărbaţi, care se mişcă ritmic «pronunţînd fără întrerupere formule – “dhikr” – ce sînt “nume divine”. Curentul se formează şi circulă turbionar, căutîndu-şi un centru şi o acţiune care să îl transforme şi să îl dizolve. Aceasta îi revine “şeicului” aflat în centrul cercului. În momentul în care unda îşi atinge apogeul, el îşi străpunge trupul cu sabia. Nici o picătură de sînge nu iese, nici o rană nu rămîne, pentru că - se spune – el se dematerializează, îşi dizolvă pentru o clipă corpul «în spaţiul forţei». Dar ajunge o clipă de nesiguranţă şi de pierdere a controlului, pentru ca în centrul cercului să se prăbuşească un cadavru.

(Roma, Napoli, 9 martie 1951)

În româneşte de Florin Dumitrescu

evola codreanu