Dojană de tătic Sever

"Nu exista copil ateu, exista doar copii ai caror parinti sint atei si, mai departe, exista parinti care transmit sau nu asupra copiilor militantismul lor. Sint parintii atei care, de pilda, explica copilului ca icoana este un obiect estetic care are, maximum, insemnatate morala, dupa cum sint si parintii atei care explica copilului ca trebuie sa se simta opresat de prezenta icoanei pe perete. In orice caz, nu icoana lezeaza copilul. Ceea ce i se spune copilului acasa ca reprezinta icoana e de natura sa il faca confortabil sau aprehensiv in prezenta icoanei."
Sever Voinescu, Iconoclaştii epocii Băsescu, Cotidianul

Subversiv din pix

De ce îmi plac stencil-urile şi graffiti-urile de acum

Se întîmpla prin ’85. Eram în a douăşpea. Pereţii liceului erau pavoazaţi cu portrete votive ale Ceauşeştilor, cu icoana Conducătorului printre raze, spice şi laminoare. Într-o oră de practică, am comis un teribilism puştănesc, cu care aş fi putut să mă împăunez mai târziu ca mare gest de frondă anticomunistă... Trebuia să şterg praful de pe un astfel de panou hieratic, cu Ceauşescu zâmbitor printre lanuri aurii şi furnale argintii. Inscripţia de alături spunea: TOTUL PENTRU OM. Am trasat cu pixul o săgeată de la cuvântul OM până la poza lui Ceauşescu, o săgeată pe care am îngroşat-o apoi frumos, stilizat, ca fiind „chiar de-acolo”. Bieţii elevi care încropiseră acel iconostas propagandistic aglutinaseră, din neatenţie sau din naivitate, cele două mari retorici ale ceauşo-comunismului: pretinsul umanism şi făţişul cult al personalităţii. Cu mâzgăleala aia impertinentă, eu nu făceam altceva decât să strig adevărul despre hainele împăratului: totul era într-adevăr pentru OM în orânduirea noastră, dar pentru UN OM anume; pentru Dictator. Au trecut pe acolo directori, inspectori, poate chiar şi Ceauşescu însuşi. Nu ştiu să fi băgat cineva de seamă ditai săgetoiul ăla negru, într-atât desemna el evidenţa! Vreun prof cu simţul umorului o fi zâmbit la vederea lui; vreun elev mai isteţ o fi râs. Poate că toţi s-au prins şi s-au amuzat tacit. Cine ştie? Poate că, mai târziu, după ce eu aveam să fiu deja student, vreun satrap UTC-ist să se fi sesizat şi să fi făcut scandal. Nu ştiu nici acum dacă a fost un graffiti ostentativ sau o ironie fină. Aş fi vrut să împărtăşesc atunci gluma cu vreun coleg, dar m-am ferit: eram îndrăzneţ, dar nu inconştient! O spun acum, poate-o surîde vreun (n)ostalgic.


www.stencil.ro

În această "pungă de plastic" din B24-ul de azi, dincolo de amarcord-ul optzecist, încerc să dau un răspuns (poate cam psihologizant...) la o întrebare foarte actuală: ce i-a făcut pe unii cetăţeni de 30-40... de ani să se declare împotriva icoanelor din şcoli. Reformulez astfel chestiunea pusă de Ilie Catrinoiu, partizan al statu-quo-ului şi adversar declarat al măsurilor CNCD-iste, susceptibile de fandoseală euro-mimetică de circumstanţă.
Ca analiză finală, încerc un plus de concizie: mulţi dintre noi au rămas din vremea ceauşismului cu o anumită repulsie faţă de catapetesmele de tot felul amplasate în şcoli şi alte locuri publice. Şi cum ateismul de partid şi de stat a fost înlocuit, după '89, de o sufocantă habotnicie ortodoxă, tămîielnică şi ostentativă, de sens opus cultului ceauşist, dar egală ca intensitate... - e poate de înţeles reacţia iconoclastă. Îi înţeleg, nu mă grăbesc să îi aprob, încerc să particip şi eu cu modesta mea contribuţie, la definirea unei laicităţi europene tolerante şi democratice. (Amin.)

Anti-reclamă la ziarul Ziua...

... din interbelic. O ştiu de cînd eram mic, de la mamaie-mea, Maria Dumitrescu (1908-1981), care nu mi-a spus ce era anume: cimilitură din folclorul bucureştean, scorneală de-a concurenţei sau dialog comic de la Tănase (da, mamaie-mea era fană Tănase). Ce-i drept, nici eu nu m-am gîndit s-o întreb...

- Bună ziua.
- Bună ziua.
- Cum dai Ziua?
- 2 lei Ziua.
- 2 lei Ziua?!
- 2 lei Ziua.
- Bună ziua.
- Bună ziua.

Dezvăluiri despre businesswomen...

... de la o insideriţă

"De ce, la fiecare discuţie de business între femei pe care le leagă doar o relaţie de business, conversaţia se transformă, încet-încet, într-o chicoteală crescândă şi într-o imensă confesiune nocturnă, pajamas-party-style?"
Scrintin

Deci David Coverdale a fost clonat de două ori?

Pentru prima oara in istoria omenirii, acelasi cetatean a fost in direct, in acelasi timp, pe doua posturi tv. E vorba despre Dan Bittman, care, pe TVR 1 evolua ca prezentator la „Danutz SRL“, iar pe Antena 1 se manifesta, impreuna cu toti colegii lui de la Holograf, ca invitat al Mihaelei Radulescu, la „Duminica in familie“. [...] Tot noi, romanii, am facut-o si p-asta pentru prima oara, fiindca numai la noi se poate pune eticheta „Direct“ pe o emisiune inregistrata, cum banuiesc ca era, in cazul de fata, „Danutz SRL“. Aaa, pardon, nu asta am vrut sa spun, reformulez: Tot noi, romanii, am facut-o si p-asta pentru prima oara, fiindca numai noi am fost capabili sa-l clonam pe Dan Bittman.
Simona Tache, Duminica în familia clonelor lui Dănutz, Cotidianul

Iar fumul trece ca un timp...

Reagan tînăr, între două western-uri, mai fuma şi cîte un testimonial la "iarba dracului".
Poate că, dacă ar fi ştiut că va muri sclerotic...

O dată cu schimbările din 2007, în publicitatea de la noi se va încheia o epocă. Vor dispărea definitiv reclamele pentru ţigări. Cel puţin sub formele cunoscute de noi din ’89 încoace. E capătul unui parcurs lung, cale de multe ţigări fumate de români, în care presiunea economică a tutungiilor naţionali – şi mai cu seamă a celor multinaţionali – s-a încontrat cu opreliştile venite prin acquis-uri, directive şi normative dinspre Apus; acolo de unde protecţia consumatorului joacă skendenberg cu publicitatea comercială clasică.

"Do You Believe in Magic?"
De la reclamele cu pachetul de Kent care ne introducea în lumea de vis a vacanţelor tropicale, care sponsorizau la începutul anilor ’90 serialul Dallas, s-a trecut la varianta „coregrafică” în care pachetul era înlocuit cu un fel de card lunguieţ inscripţionat Kent, un fel de şperaclu fermecat (vorba cîntecului din fundal, Do You Believe in Magic?) care transporta fete şi băieţi, din rumoarea citadină, în locul cu palmieri în care să-şi definitiveze bronzul (şi să-şi fumeze kentanele, nepoluaţi de smog)... Chipurile nu Kentul ca ţigaretă îi teleporta pe zîmbitorii de serviciu în ţările calde, ci Kentul ca idee, ca fason, ca prinţip... Din cîte se pare, restricţia se aplicase „acolo, la ei”; iar noi resimţeam cele din urmă vălurele ale repercusiunii: era vremea primelor procese atentate producătorilor de năravuri, a primelor căinţe venite din partea insider-ilor cu conştiinţa neafumată.
O lovitură mortală (la propriu!), în tabăra concurentă - a fost îmbolnăvirea de cancer pulmonar a cowboy-ului fumător de Marlboro. De atunci încolo, gata cu flăcăruia-n amurg, răsfrîntă pe obrazul celui mai fermecător macho, gata cu licărirea jarului incandescent în timpul primului fum tihnit, de după trecerea canionului, închiderea ţarcului şi strînsul lasso-ului. De atunci încolo aceste ritualuri aveau să fie îndeplinite de cowboy-ul colectiv, fără faţă, fără foc, fără ţigară, ci doar cu silueta ecvestră profilată-n peisaj. Cu timpul, peisajul va exclude complet om şi cal, ca un fel de sublimare voită, plănuită strategic, a mesajului; centrat chipurile pe frumuseţea irespirabilă a ţinutului Marlboro, care ne spunea astfel welcome, înainte de a-şi lua goodbye de la noi peste încă o vreme.

Surogate simbolice ale ţigării
Dar seducătorii de la colţ de drum, cu ţigareta-n colţ de buză, precum motociclistul Lucky Strike, care le topea pe şoferiţe la benzinărie (oops! şi PSI-ul ce zicea?); sau french lover-ul de prin tereasele pariziene, care le momea cu gauloise frumuseţile galice, blonde şi brune „la pachet”!? Unde s-au dus, unde-au apus? Pesemne în hăul iscat de principiul conform căruia se interzice reprezentarea produselor vicioase (pe bază de alcool sau tutun) ca aducătoare de avantaje sexuale. Gata şi cu liotele de prieteni de ambe sexe, în permanentă vilegiatură, dîndu-se cu yahtul ori jucîndu-se cu focul de tabără, îmbrăţişîndu-se, hîrjonindu-se, stricîndu-şi poznaş frezele, trăgîndu-se unii pe alţii de bretele, boţindu-şi unii altora pălăriile, toţi însă la fel de fericiţi, cum numai în reclamele la feluritele ţigări pot fi? Dintr-un prim suflu şi-au pierdut ţigările; în mîinile lor au apărut eşarfe şi fulare în culori heraldice de brand, căni de tablă, sticle de şampanie, hărţi rutiere, parîme, năvoduri şi tot felul de alte surogaturi simbolice ale ţigării. Dintr-un al doilea, au părăsit ecranele şi s-au refugiat în presă, panouri şi afişe de butic, unde-au primit banda, lată cît a zecea parte, cu atenţionarea legală anti-fumat. Ultimii părtaşi ai ultimei ţigări, într-un refugiu de autobuz stingher, au putut fi văzuţi pe tv la Marcă înregistrată şi pe ecran mare la Devoratorii lui Boursicault. Erau suporterii unor echipe adversare care-şi doreau răul unul altuia într-o campanie anti-fumat: cică ţigara s-o împarţi cu duşmanul...
Încet-încet, marile centrale ale tabacului, lideri ai alocării de reclame pe toate suporturile, inovatori în materie de producţie publicitară, cu panourile lor cinetice şi coperţile lor holografice, cu maxi-turneele lor estivale şi mega-raliurile lor exotice; aceşti adevăraţi acari ai trendurilor şi dictatori ai fumurilor mondene - s-au resemnat mai nou să ne tenteze cu ţigări gratuite oferite de blondine abia depăşind pragul majoratului.

Articol care mi-a intrat în Dilema de săptămîna asta, la solicitarea lui Cezar Paul-Bădescu, cunoscut fumător de pipă.

Din ciclul "hai şi noi ca-n UE fără să ştim de ce"

"[...] CNCD si-a depasit competentele definind implicit laicitatea intr-un mod radical, care nu a fost supus, ca in Franta, dezbaterii publice. Profitind de pasivitatea societatii, CNCD a introdus ilicit intr-o recomandare publica o definitie conflictuala a laicitatii, una care are, asa dupa cum se vede deja, toate sansele sa provoace confruntari puternice, [...] plasind laicitatea in relatie antagonica cu religiosul."
Horaţiu Pepine, Împotriva radicalismului antireligios, Cotidianul

Sting - Come Again

Cine mai e lăutar? - Sting!

Ei da: şi Sting e lăutar... dar în sensul iniţial, de interpret la lăută. Ceea ce n-ar fi mare noutate, dacă n-ar fi vorba de cîntece elisabetane, de pe la 1600, pe care Sting le cîntă vocal, acompaniîndu-se de lăută, alături de un tătic al acestui instrument, Edin Karamazov.

În emisiunea asta de pe NBC (hei, TVR-ule, ia uite aici atitudine de show cultural!), moderatoarea prezintă albumul - Songs from the Labyrinth (fanii barocului, mai ales adepţii lui Hocke, au de ce să jubileze...), precum şi pe compozitorul bijuteriilor muzicale (John Dowland) reconstituite de Sting pe acest disc.

Berea în care s-au născut

"În Cameră [...] deputaţii şi-au înecat amarul războiului liberal în bere - votând ştergerea datoriilor micilor producători de bere, la iniţiativa dlui Mocanu (PD), a cărui soţie conduce o asemenea firmă ameţită de datorii în Roşiorii de Vede. Roşiorii din PD nu se mai tem că-i Vede Cel de Sus cum profită de atari discriminări la plata datoriilor şi taxelor."
Tia Şerbănescu, Înlocuitori, Curentul

Vivi vorbi vicii

"Inca ma mai gandesc de ce astfel de lucruri care in alte tari distrug educatia, viata si tineretile copiilor - sunt atat de deschise in Amsterdam si tineretul de acolo pare sa fie ok."
Vivi, Tara lalelelor, sexului sau a ierbii

Zăvoranca în politică, pe urmele Cicciolinei

Asemănări sînt destule:

amîndouă sex-symbol;

amîndouă intrate în politică în culmea gloriei;

amîndouă optînd pentru partide alternative, conduse de un lider carismatic...

Diferenţe?

Una e unguroaică, alta e româncă mare.

Una propovăduieşte iubirea (sub TOATE formele...) între oameni; una e pentru amorul latino şi se declară contra secuilor.

Numai una dintre ele e siliconată.

Numai una se dezbracă integral în public.

Numai una ni se arată complet goală... pe dinăuntru.

Găsiţi mai multe diferenţe - aici.

(Aştept noi entry-uri pe ambele liste.)

Pentru noi, dantiştii

"PNL a intrat în infern la Casa Dante."
Adrian Ursu, Căpuşarea PNL, Gîndul

Moise zvîrle tăbliţele (fărîme din Catastif)

Pe blogul lui Cătălin Teniţă, unul dintre susţinătorii iconoclastei revendicări a profesorului Moise, am participat la o discuţie pe seama păţaniei.
Redau fragmente din comentariile mele, cu menţiunea că merită citit tot contextul:


(c) Voicu Bojan

Mă bag şi eu, nu neapărat ca să ţin partea cuiva. (Eu unul ţin cu sincretismul, sînt de părere că ochiul lui Allah funcţionează şi ca ochi al lui Iehova, întrucît ambii sînt Unul & Acelaşi; idem, crucea egipteană poate funcţiona ca însemn creştin etc.). În noile/viitoarele legiferări din domeniul "Şcoala vs Biserică" ar fi bine să se ţină seama de istorie, specific naţional, cultură/tradiţie.
În România primele şcoli au fost făcute de popi; chiar aşa li se spune (încă) profilor = dascăli!
(Apropo: ce face d-l prof. Moise de fiecare dată cînd este numit dascăl? Ameninţă cu tribunalul?! Şi de fiecare dată cînd îşi spune numele în faţa unui musulman sau budist, ce face? Îşi cere iertare pentru aşa un nume conotat iudeo-creştineşte?)
Fără popi care să predea, fără şcoli ca aceea în care a învăţat Creangă (la dascălul Vasile al Ilioaiei), noi românii am fi azi o cultură şi mai mică, şi mai provincială, decît sîntem; şi mai mimetică, şi mai lipsită de personalitate, şi mai ahtiată să preia pe negîndite mode şi vînticele de aiurea…
Poate că nu icoana cu Ştefan cel Mare ar merita pusă în clase, ci poza (icon-ul…) lui Antim Ivireanul (mitropolit, sanctificat mai de mult), căruia îi datorăm prima carte în limba română.
OK, avem învăţămînt secularizat, mergem pe teoria evoluţionistă şi toate cele. Dar o formă de respect, de pioşenie laică, de închinare neîncarcată ritualic, dar nici complet iconoclastă, se poate admite, oare? Că vorba aceea: e păcat de Dumnezeu…

La obiecţia dihotomiei Ştiinţă - Religie:
Ştiinţa şi religia au fost în aceeaşi desagă de la început. Modernitatea le-a separat, şi nu sînt eu în măsură să judec dacă a fost bine sau rău că s-a întîmplat aşa. Creştinismul nu e o religie 100% iraţională, cu un caracter numinos atît de pronunţat cum sînt de pildă panteismele sau animismele. Altminteri ar trebui declaraţi eretici alde Toma de Aquino sau William Ockham. Pe de cealaltă parte, mai bine de 80% din scrierile lui Newton au avut caracter teologic/spiritual: un adevărat corp nevăzut al aisbergului. Ultimul trend în studii newtoniene e să cercetezi cum legile mecanicii au fost determinate/prilejuite/ de rugăciune, asceză, frămîntări religioase etc. Tare, huh?

Apropo de Statul laic (secular) etc. încerc să fac un rezumat/o schemă, scuze pentru cei care se vor simţi ... dăscăliţi (apropo de soarta cuvîntului "dascăl"): o dată ce România a admis valori ca democraţia & drepturile omului, a admis dreptul cetăţenilor la practicarea indiferent cărei confesiuni, inclusiv satanism, druidism, voodoo etc. În acest moment, indiferent de alte considerente, cum ar fi tradiţia BOR de cooperare tacită cu Statul etc., este garantat dreptul de a te închina cui vrei tu etc.
Acuma: dacă statul îl prinde pe satanist că face sacrificii umane, se cheamă că dreptul lui la practică religioasă a încălcat dreptul la viaţă al sacrificatului şi, în consecinţă, e vîrît la zdup. Idem dacă vin Mulder & Scully şi demonstrează că practicantul de voodoo produce îmbolnăviri la distanţă prin înţeparea de păpuşele etc. După acest principiu, al lui ‘live & let live’, rămîne să se stabilească dacă, cum şi în ce măsură etalarea în şcoli de obiecte ale unui anumit cult ultragiază alte culte. Simplu, nu?

Eu unul nu dau verdicte. Eu, dacă sînt chitit pe ceva, este să atenţionez pericolul de a prelua şi de data aceasta pe nemestecate legi gata făcute în cadrul UE, din conformism, din lene a gîndirii, din slugărnicie etc.; şi de a evita în acest fel o discuţie serioasă, o cîntarire a prourilor şi contrelor, mai ales într-un domeniu în care specificul românesc e delicat şi problematic.

Designerii români contraatacă The Sun

Arhiva atacurilor româno- şi bulgarofobe din The Sun, cf. www.comanescu.ro

Several negative stories related to Romania and Bulgaria in ‘The Sun’ newspaper, since the beginning of the month (EN):
01 November: Warning over migrant crooks - ‘The Sun’ claims to have a secret Cabinet report that states: ‘Romanian gangs commit 80 to 85 per cent of all cashpoint crime in Britain’
02 November: Mafias ganging up on us in the UK - ‘The Sun’ has saved a prostitute from an organized crime network’s hands
07 November: We must stop EU crime wave - readers comment the November 1st story
16 November: Ex-maid brands Naomi a racist - Gaby Gibson, Naomi Campbell’s maid, accuses the supermodel of hitting her and calling her dumb and pathetic
16 November: Migrants’ AIDS epidemic threat - the story that provoked the Romanian tabloid’s reaction

Şi acum... bwa-ha-ha-ha... replica WDB, în cheie parodică:

via Eugen apud Chestii/Cioace/Şuşanele, care plusează:

"Minibannerul exagerează exagerările promovate de The Sun. Fontul şi culoarea benzii roşii sînt inspirate din imaginea tabloidului britanic.” (Radu Ceucă)

În anii '90 scriam texte pentru Sarmale în aceeaşi manieră, cu aceeaşi intenţie artistică. Era vremea emigraţiei ilegale. Încet-încet, Sarmalele au scos din repertoriu ska-ua Invadatorii ("degeaba nemţii dublează paza frontierelor/ degeaba unii visează la vremea lagărelor/ şi în zadar vienezii îşi păzesc lebedele/ degeaba şi suedezii îşi închid nevestele..." etc.), precum şi bossanova Omul fără nume ("e a cincea zi de coadă / te ştiu toţi din ambasadă / ca pe cîinele din colţ de stradă..." etc., etc.). Cică acum frontierele sînt libere şi cîntecele de bejenie au căzut în desuetudine. Wrong, baby! O să le zic să le repete pentru următorul concert...

Viscol peste trotuare

O campanie de ninsoare salubrizantă susţinută de conştiinţa fiecăruia

Moment de juisare în publicitatea de la noi, prin ’98: spotul Love Plus. Tataie o îmbie pe mamaie la o partidă de sex în lift! Era primul spot românesc la prezervative care ignora ameninţările şi trata plăcerea pură; şi, mai ales, primul spot în care etalarea finală (packshot-ul) prezenta ambalajul rupt, aruncat, uitat. Necum degradare, în cazul zgârciului-în-plic, era o cădere la datorie!
La vreun an, se lansa Bergenbier-ul la cutie. Hop şi spotul cu muncitorii care trag o miuţă pe Quinet cu-o cutie goală de bere: la final nou lansatul can era tablă amorfă...
Deşeurile din reclame nu aduc ultragiu mărcilor: mare parte din reclama cotidiană se face realmente cu deşeuri. Hârtii de-mpachetat zburătăcind pe trotuare; stanioluri agonizând prin rigole şi ganguri; pahare branduite înfipte-n ramuri; spaţii multicolore invadând spaţiul verde - sunt în Bucureşti tot atâtea forme de publicitate. Una făcută de consumatorii înşişi (başca plătitori): o dată verificat, produsul e exhibat, prin bălţata sa coajă consumeristă. Punga de chipsuri de pe trotuar e un testimonial; butelca de plastic de pe carosabil - o recomandare; staniolul din grilaj - un îndemn. Bucureşteanul este un artist al branduirii detritice; merchandiser gestual; consumator compulsiv şi aruncător impulsiv... De fapt, e un nesimţit. (Se exclude, evident, cine se simte.)
Sunt numărate zilele mesh-urilor abuzive de pe clădiri. Obiceiul publicităţii prin aruncare se dezinstalează însă mai greu. O dată încheiat războiul cu primăria şi firmele de media, noul front e igienizarea lui Mitică. Dar cum să-i dai lecţii miticului demitizator? Să-i spui de pildă că, aruncând ţiplă pe jos şi făcând în consecinţă publicitate involuntară, devine o unealtă a marketingului de larg consum...


(c) Ciprian Furtună

Acest articol a apărut în decembrie trecut în B-24, într-o perioadă de ger sec, fără zăpadă, de unde sugestia din titlu. Era perioada campaniei Salvaţi zidurile, care pe Zoltan Andras l-a entuziasmat, dar care pe mine m-a iritat. Mi se părea un caz de entimemă, de argumentaţie falacioasă, chiar impietantă, să spui că eroii decembrişti nu s-au jertfit pentru ca noi să punem mesh-uri publicitare pe ziduri. Mi se părea ca şi cum, la absurd, ai mustra un copil cu argumentul că Iisus nu s-a jertfit pentru ca el să verse ceai pe faţa de masă. Totul grefat pe o ditai confuzia între planul etic şi cel estetic. În plus, ca insider, ştiam că mesh-urile aveau să fie - dacă nu interzise - oricum mult mai strict reglementate. Tetelu, Bucurenci & Co aveau dreptate, dar împingeau într-o uşă deja deschisă... Acum, peste un an, totul mi se pare o haioşenie. Mai ales că buticul lui Tetelu şi-a cenzurat într-un mod destul de graţios numele. A fost în fond un prilej de a-i evoca pe decembrişti într-un mod incitant, viu, cu un pretext polemic menit să ne pună pe gînduri.

Naming, packaging & OSIM-registering în ţara mea

Ghici cine mi-a trimis-o?

De ce vorbeşte stîlcit copilul din reclama la salam...

... care cere "300 de Fox"?
- Pentru că n-a mîncat destul Sssalam sssăsssesssc...

Care vrei să dai jos comunismul - iată cum:

Iordache rispitorul

Nu a pretins diplomă de revoluţionar. E un statut pe care i l-a dat publicul.

Mihai Iordache e unul dintre acei rari artişti care creează la fel de intens precât trăiesc. Acest saxofonist dăruit şi-a înfrânt boala cronică de plămâni cu ajutorul instrumentului pe care, iniţial, doctorii i l-au contraindicat. În 38 de ani trăiţi la maximum, Mihai Iordache pare a fi (ră)suflat – dimpotrivă - cu două perechi de plămâni!
Debutează în ’86 alături de Harry Tavitian, într-un spectacol subversiv inspirat de versurile lui Mircea Dinescu - pe atunci interzis. Revoluţia din ’89 îl găseşte în faţa Interului, unde salvează răniţi ducându-i în spinare la Colţea.
În anii ’90 artistul-cetăţean din el ţâşneste impetuos! Înfiinţează Sarmalele Reci (pentru care compune hiturile cele mai răzvrătite), colaborează cu Timpuri Noi şi Ada Milea. Din 2000 încoace, între turnee internaţionale cu Kumm, Mihai se dedică în sfârşit jazzului, muzica sa de suflet... şi de suflu. Colaborează cu artişti novatori precum Vlaicu Golcea, Tom Smith şi Eugene Chadbourne. Perpetuând epoca militantismului “cu libret”, jazzul lui Iordache concentrează spiritul neliniştit al unui artist (continuu) revoluţionar.
Stenic şi proaspăt, al doilea album al lui Iordache - Dissipatin’ - e un natural fruct al colaborării unor muzicieni români ai noului val, azi pe cale să se impună. O atitudine nouă, de prietenie muzicală, uneşte artişti care iubesc jazzul într-atât, încât să-l vrea mereu în viaţă.
Din titlul Dissipatin’ cunoscătorii vor prinde subtila referinţă la Moanin’ - legendar album al jazzului modern. Omagiul cu sens uşor polemic spune mult despre stilul (deci omul) Iordache: cel care se risipeşte, se imprăştie, (ni) se dăruieşte.

Acest articol cu pronunţat caracter biografic a apărut în B24 anul trecut, la puţin timp după lansarea albumului Dissipatin'. Cam în aceeaşi perioadă publicam şi următoarea cronichetă, mai apropiată de critica muzicală pură, în Together, revista de lifestyle editată de Svetlana Cârstean (sorry, no hyphenation):

Dissipatin’ - al doilea album al lui Iordache - este un rotund si natural fruct al colaborarii dintre artistii noului val al jazzului romanesc. O subtila simetrie stilistica opune complementar rigoarea lui Cristi Soleanu rebeliunii lui Mihai Iordache la saxofoane; si seninatatea lui Sorin Romanescu, dezlantuirii lui Eugen Nutescu la chitari - intr-un aranjament in care se simte mana contrabasistului Vlaicu Golcea. Vadim Tichisan, cel mai bun baterist de pe ambele maluri ale Prutului, a imprimat ritmul; Raul Kusak - coloratura armonica de Moog si Hammond; iar Marta Hristea – inspirate partituri vocale.
Dissipatin’ e dedicat tuturor, chiar si celor carora nu le place jazzul. Dar mai ales celor care il iubesc intr-atit, incit sa-l vrea viu si plin de vigoare.

Noua trupă a lui Zoltan de la Sarmalele Reci

... se numeşte (quiz cu 3 variante, ca la examenul de "sală"):

1) Şpriţurile calde;
2) Gulaşul românesc;
3) Jazzappella.

Bine, hai să vă dau un indiciu: e vorba de un grup vocal în manieră a cappella (gen Neri per Caso, Flying Pickets sau Rockapella).

Bine, fie, încă un pont! Posterul designat de Leti Moldovan:

(La întrebarea "cine a dat sloganul" mă supăr dacă nu ghiciţi).

PR-iştii, HR-iştii şi BTL-iştii s-au prins: sînt vizate evenimentele speciale, petrecerile corporatiste etc.

Interesaţii de cîntări de Crăciun (Jazzappella şi/sau Sarmalele Reci) să îndrăznească la zoltanandras@dnt.ro

Naming în ţara mea: Chist TV

Nu, nu e un post de nişă pentru chirurgi, ginecologi sau oncologi.
E ceea ce se aude cînd vrei să spui Kiss TV, numele televiziunii-surori, nou lansate, a lui Kiss FM. Chiar pe frecvenţa Kiss FM-ului am auzit anunţul în care o antrenantă voce masculină pronunţa nefericita alăturare de cuvinte. Cu atît mai flagrant, cu cît postul TV, care se vrea tineresc, hedonist şi MTV-istic, se foloseşte de faima Cîrcotaşilor, duet de enterteineri cunoscut tocmai pentru exigenţa faţă de astfel de scăpări... ce-i drept, ale altora...

Vlad Nancă îi dă lui Scornelius husa anti-ţeapă

http://atelier.liternet.ro/articol.php?art=3986

Încă din vara lui 2005, Vlad Nancă a găsit o modalitate de a înlocui, prin "muşamalizare", Ţeapa lui Ghilduş: un mare con roşu, de tip jalon de circulaţie. Ironic pe termen scurt, la adresa Puterii girofarice de orice coloratură politică; dar şi pios-simbolic, pe termen lung, dincolo de conjuncturi şi cojuraţii: centrul Pieţei Revoluţiei e văzut ca epicentru al noii Românii, ca bornă originară, Kilometru Zero al unei noi istorii. O istorie a demnităţii, pe care o trăim cu întreruperi, cu sincope şi cu... sule în coastă, precum această bizară Ţeapă a lui Ghilduş, semn al unor vremuri bizare, cu ţepe de milioane (în toate sensurile) şi politicieni care îşi permit (încă) să sfideze cu aroganţă gustul public, opinia cetăţeanului, bunul simţ comun.

Poate că jalonul lui Vlad va înlocui într-o zi imunda Ţeapă. Bucureştiul nostru ar putea intra în rîndul oraşelor, din Europa şi din lume, ambientate de artişti precum Christo. Poate va fi altă operă, a altui artist. Importantă este dezbaterea, problematizarea, propunerea de alternative. E ceea ce încearcă Scornelius să facă, sub forma unui concurs cu premii. E importantă şi viziunea ta, cititorule. Poate nu te interesează premiul (care, mă rog, nu-i nici el de colo...); dar poate totuşi te interesează faţa şi sufletul capitalei tale.

(c) Vlad Nancă

Moş Ene moare fericit

Morphine - Buena


Mark Sandman (Morphine), 1952 - 1999

Mark Sandman este un soi de John Lennon inversat. Amîndoi - nişte răstigniţi de microfon. Unul a murit pe scenă, în plin concert. Celălalt a murit în faţa casei, după ce lansase un album. Unul a murit de prea multă muzică. Celălalt - de prea multă faimă. Unul a murit de muncă în supradoză. Celălalt - de mîna unui fan supradozat cu mitul său copleşitor. Unul a cîntat despre moarte. Celălalt a exaltat viaţa. Unul a meditat despre cum putem învinge marea durere a vieţii. Celălalt a militat pentru pace şi non-violenţă. Unul a cîntat „Murder for the Money” şi a murit de atac de cord. Celălalt - cică „I Don’t Want to Be a Soldier, I Don’t Want to Die”... şi a murit de gloanţe. Unul a făcut poezie din muzică. Celălalt a făcut poezia să cînte. Ca un soi de complementaritate a sorţii, rockerul american a murit în turneu în Europa, iar părintele britanic al pop-rock-ului a murit în America, tărîmul libertăţii pe care a cîntat-o pindaric.

Cînd Mark Sandman, liderul trupei Morphine, a căzut pe spate după al doilea cîntec, spectatorii italieni au crezut că face un happening sau vreuna din acele glume tari în care se specializase. Numai ce se spusese o glumă în italiană şi anunţase că urmează “una canzone molto sexy”, că Sandman s-a prăbuşit pe scîndura scenei. Părea că vrea să ia o postură dramatică. De fapt, încremenise în postura definitivă, statuară, emblematică pentru o viaţă, greu separabilă de cariera muzicală, marcate şi una şi alta de frămîntări, căutări şi dramatism. Era în 1999. Mark Sandman nu împlinise 47 de ani. De cîţiva ani renunţase la droguri, pentru a se dedica muncii în exces.
Morphine, trupă înfiinţată de Sandman în 1990, este un exemplu tipic de “misiune imposibilă” în muzică. Din acelaşi ambient artistic cu mai comercialii Presidents of the USA, Morphine era un “power trio” format din tobe, saxofon bariton şi basul lui Sandman, cel care îşi acompania astfel vocea tenebroasă (amintind de Nick Cave şi uneori de Tom Waits). O combinaţie sfidînd normele de funcţionare ale jazz-ului şi rock-ului de manual: absenţa unui instrument armonic (chitară sau clapă), care să medieze între bas şi saxofon, determină pe de o parte o austeritate dark, seducătoare prin mister, a sound-ului (catalogat ca low rock sau punk-blues) şi, pe de altă parte, îi stimulează pe muzicieni să caute soluţii dintre cele mai creative. Ca un cui suplimentar în talpă, Sandman a optat pentru o chitară bas cu două corzi, aşa-zisul low guitar al rapsozilor country & western. Pe această bază orchestrală minimalistă, Sandman şi ai săi au făcut... biciul să pocnească! Virtuozul Dana Colley şi-a perfecţionat la saxofon un stil asemănător cu al lui Jimi Hendrix la chitară, optînd nu rareori pentru suflatul laolaltă în bariton şi tenor (în maniera lui Roland Kirk). La rudimentarul său instrument cu două corzi, Sandman adaugă uneori şi o a treia coardă de bas, ba chiar - la ocazii - trei corzi suplimentare de chitară, adoptînd acordaje diverse şi cîntînd cel mai frecvent într-un glissando de acorduri (cu bottleneck).
Acest proiect muzical, pe care Sandman îl numea la început, cu un oarecare scepticism, “a baritone experience”, l-a implicat pe acest perfecţionist al sunetului pînă la sacrificiul efectiv. Şi nu fără efect: Morphine a intrat în istorie ca una dintre cele mai inovative aventuri muzicale ale rock-ului modern, comparabilă poate doar cu Police sau Miles Davis (căruia Sandman i-a şi compus un requiem).
Cunoscuţi la noi mai mult de muzicieni şi de melomanii care pot trăi şi fără MTV-isme şi alte showbizlîcuri, Sandman & Co ne-au lăsat un mesaj dens, care se se lasă încă descifrat, cu de fiecare dată alte plăceri.
Drog recomandat pentru alinarea durerilor, morfina e destinată îndeobşte bolnavilor în stadiu terminal pentru care durerea devine insuportabilă. Ca drog muzical, Morphine este prizată de cei care caută - vorba titlului de album – Cure for the Pain. Un paradis artificial care pe Mark Sandman l-a ţinut în viaţă, motivîndu-i căutarea disperată şi îndrăzneaţă a unei cvadraturi a cercului în materie de muzică. Viaţa şi opera acestui Orfeu cu nume de Morfeu (Sandman, traductibil cu Moş Ene, e numele spiriduşului care ne adoarme presărînd nisip între gene) ilustrează muzical, poetic şi existenţial epoca post-hedonistă pe care o trăim. Patimile lui Sandman traduc artistic, în esenţă şi în figură analogică, tendinţa contemporaneităţii super-îmbuibate de a afla suprema plăcere, sinonimă fericirii, în contenirea chinului. Şi – orice rocker sau jazzman ne-o poate confirma – murind pe scenă, Sandman a murit fericit.

Articol publicat anul trecut în RE:PUBLIK.
După ce l-am scris, am primit încurajări să fac cronică muzicală (wăleou, maestreee)...

E urîtă andropauza, mon legionnaire...

Catherine Ringer (Les Rita Mitsouko) vs Gainsbourg


Catherine Ringer de la Rita Mitsouko a apărut în filme porno la juneţea ei, înainte să ajungă cîntăreaţă alternativă. Era specialistă în pipe (apropo, ştiţi care e sensul "tare" al tabloului lui Magritte, hein? - haideţi, surrealistologii, naumofilii - o ştiaţi pe asta?)... Gagica îşi asumă trecutul tumultuos cu demnitate şi conştiinţă profesională. O adevărată preoteasă a Isidei! Şi, în definitiv, era o manifestare artistică, necum prostituţie.
Sîntem în anii '80, Gainsbourg e un papă al chanson-ului problematic. Les Rita sînt nouvelle vague. În emisiunea asta cu divan şi polemici, ţarul Serghei o face putain şi salope pe biata fată care îşi ia porţia de pipe în direct, în public, în aplauzele platoului de broscari libidinoşi. Punct nevralgic al dezbaterilor despre libertinaj şi expresie artistică, această păţanie televizuală ar putea deschide calea unor discuţii sincere şi dezinhibate despre condiţia artistei (la feminin!), a femeii în showbiz.
Ia uite cine vorbeşte, i se putea replica lui Gainsbourg: că ce-o fi comis el, altceva decît pornoşaguri, pe cînd gîfîia cu nevastă-sa cum că "je vais et je viens entre tes reins", pentru uzul onaniştilor fără frontiere... Şi acel "Sea Sex and Sun", a cărui libidinoşenie e salvată in extremis de umor... Da, ştiu, a fost mare! Dar tocmai de aceea...
Parcă ponografia asumată e mai onorabilă...

Les Rita en Roumanie? Doar pe blogul meu...

Rita Mitsouko - Marcia Baila


Sugestie pentru un party optzecist. Acest cîntec care scoală şi morţii este - poate tocmai de aceea - despre moarte. O elegie. O jelanie. Un cenotaf pentru Marcia Moreto, dansatoarea argentiniană (celebră la ea acasă) cu care rita-miţuceii au colaborat la Paris, la spectacolele lor de debut. Evident, dacă scrii pentru muzica uşoară românească un vers precum "C'est la mort qui t'a assassinée", zic şmecherii prin ziare că eşti analfabet, ilogic, stupid...
Clipul? Foarte frenchy, într-adevăr. Şi foarte coregrafic, ţinînd seama de subiect, voyons... Nu e - se pare - doar un anume regizor sau un anume scenograf care bagă de-astea, e o întreagă şcoală franţuzească (eu unul îl bănuiesc pe Séguéla ca chef-d'école) şi care şi-a prelungit tentaculele pînă şi-n publicitatea românească, în anumite spoturi la Dialog ('98... '99...) făcute la Saatchi pe vremea lui Olivier Grateau... cu tineri la mare... o mare din valuri de carton, evident, cu o filmare de studio foarte ostentativ marcată... palmieri de carton... de-astea...
Rita Mitsouko în România? Ar umple o Lăptărie? Sau poate un Prometheus cu palmieri de carton? Aide-mémoire, messieurs-dames: mîine seară, chez Prométhée, y a Les Choux Farcis Froids!

Leapşa online cu cărţi de hîrtie

(c) Vidu

M-a taguit Mişa Vakulovski, care şi el şi-a luat-o de la Luciat, care şi ea... Fiecare trebuie să pomenim 5 cărţi pe care le-am lua cu noi pe o insulă pustie, în caz de exil subit. Şi să ne argumentăm alegerea.
Cărţile trebuie să fie de hîrtie, că altfel aş opta pentru ultimele 5 tiuk!uri. Dar aşa...
Ah! Şi încă o constrîngere: Luciat şi-a rezervat pentru ea Biblia, Quijotele, Republica şi fluviul lui Proust.
Noroc că mi-au rămas destule:

1) Ca să mă consolez cu starea de izolat/insulat, l-aş lua pe Robinson, de fapt pe Vineri, căci prefer varianta lui Tournier;

2) Ca să mă cufund în lectură pînă uit de mine complet (şi ca să-mi ţină şi de Scripturi), aş căra şi o Comedie a lui Dante bine garnisită cu interpretări şi comentarii;

3) Metamorfozele lui Ovidiu, ca să m-ajute să îmi populez insula cu nimfe, lari şi alţi prieteni imaginari;

4) Pentru la culcare, Basmele lui Andersen: sublimarea duioasă a suferinţelor Lebădoiului danez, singuratic printre semeni, m-ar putea conforta în pustietate;

5) Ceva de rîs, dar de rîs din ăla straşnic, urieşesc, că tot nu m-aude nimeni să spună "ia uite-l şi pe tîmpitu-ăsta, cum rîde de unul singur": integrala Rabelais (5 cărţi, la rîndul lor, într-una), cu traducerea-n franceză modernă pe contrapagină şi garnisită cu note şi comentarii (şi eventual şi studiul lui Bahtin în addendum, dacă există aşa o ediţie... pentru uriaşi).

Au suivant! Se pregătesc să răspundă, dacă binevoiesc:

Carmen 'let me see...' http://www.justfingerprints.blogspot.com/

Scrintin http://scrintin.wordpress.com/

Cătălin Teniţă http://www.catastif.com/

Weekend sarmalist: Prometheus & Utopia

Vineri 10 noiembrie, 21:00, Sarmalele Reci în Prometheus, Piaţa Naţiunii 3-5 (lîngă Radio Guerrilla).
Sleiţii revin după juma' de an în clubul însetaţilor de cultură, de data asta cu un sarma-recital 100% electric. Destul de distins ca să îţi inviţi şeful (sau viitoarea soacră), dar destul de informal ca să te simţi în largul tău.
Intrare liberă dar... atenţie: se rezervă loc dinainte, la 3366638 şi 3366678.



Sîmbătă 11 noiembrie, 21:00, un come-back ceva mai din scurt: Sarmalele Reci în Utopia, Calea Victoriei 16 - 18, pasajul Macca - Vilacrosse (0744 323 712).
Zoltan & Co cîntă pentru a doua oară în recent deschisul club, după epocalul concert din august, la care au fost prezenţi şi cîţiva prieteni bloggeri. Specificul "metalifer" al localului s-a potrivit dorinţei Sarmalelor de a o da mai dur. Folclorul fanilor a fost de neoprit: Sleiţii au fost numiţi "cea mai manelistă trupă de punk-rock", precum şi "cea mai punkistă trupă de manele"! Toate categorisirile, etichetările şi catalogările s-au contopit într-un extaziant Şpriţ de vară, varianta maraton. Fusion, frate!

Fake-uri, parodii sau panarame?

Ştiţi concertele-salată, gratis pentru spectatori dar cu playback-uri bine plătite, ale unor Cream, Blondy şi A.S.I.A.?

Cum ar fi un concert care i-ar aduna pe adevăraţii Cream, Blondie şi Asia?
Ultimii, e drept, au cântat în România prin ’90. E vorba de Asia formată din 2 ex-Yes, un ex-Roxy Music plus Carl Palmer, cel care s-a-ntors la Sala Palatului astă-iarnă. Ordean şi Ionescu, muzicienii-manageri ai fetelor cu nume de continent (scris însă ca acronim), or fi mers la ambele concerte cu bilet ale bateristului de la Asia, Atomic Rooster şi EL&P. Cu siguranţă, ambii păpuşari de vedete îndrăgesc Asia originală. Să fie oare un un gest de reverenţă acela de a le boteza pe cele 4 fete cu codiţe-n sus cu numele unor veterani ai rockului? Sau doar haz de necaz? “Dacă tot facem un girls band de strânsură, măcar să ne distrăm ca rockerii...” Între timp, A.S.I.A. din România a adunat fani pe ambele maluri ale Atlanticului (nu degeaba textierul Olaraşu rima Asia cu America). Căci aşa comerciale şi standardizate, “asiaticele” par privighetori faţă de...
Cream: 3 dansatoare dintre care una pare a cânta (sau o cântăreaţă care dansează între două dansatoare tăcute). Dar Cream este (şi) celebra trupă din anii ’60 a lui Eric Clapton! Când Călinescu le-a invitat pe “cremoase” la un playback TV, trupa live a lui Ochescu le-a tras cortina cu un “Sunshine Of Your Love” pentru zâmbetul melomanilor... sau de ruşinea lui Clapton & Co?
Blondy: duet tematic chemat să playbackuiască pe motiv că “ar placea bărbaţilor”. Dar Blondie este primul grup al lui Deborah Harry: blondă, frumoasă şi cântareaţă veritabilă, trecând de-a lungul deceniilor de la punk-rock la jazz. Inimitabilă în “The Tide Is High”. Un cântec despre vară, mare şi iubire. Unul adevărat.


(c) Silviu Gheţie

Această pungă de plastic a apărut într-un B24 din vara anului trecut, cînd grupusculele feminine de dance aveau o activitate sufocantă.
Între timp, m-am gîndit şi la un joc al me-too-brand-urilor din domeniu: să născocim nume de trupuliţe după nume de trupe celebre, pe cît posibil de rock clasic. Cea mai tare mi s-a părut ideea unui duo sau trio numit Zyzy Top (musai să aibă 2 de ygrec), numit aşa pentru că fetele vor purta în partea de sus cîte un top sclipicios. Iar Zyzy Topless va fi o idee de afaceri: topul de pe zîzyci va cădea pe mulţi-mulţi bani pentru o exclusivitate într-o publicaţie glossy pentru bărbaţi etc.

Video: Sarmalele Reci live la RFI

Fragmentul de sarma-recital, filmat de un binevoitor de dincolo de ochiul de ciclop, conţine două cîntece diferite ca registru, ambele de pe albumul din 2001: Maniac şi Trenul tău. Sunetul e OK, deşi Zoltan s-a dumirit greu că microfonul de voce e unidirecţional (fără îndoială, un mixaj ulterior a dres diferenţa de nivel: radio internaţional, musiu)...

Cine are cultură se-ntoarce altfel la natură

Cele două spoturi la Mulino Bianco sînt din 1994: important pentru cine le apreciază postproducţia extraordinară, chiar şi pentru zilele noastre. Regizorul e indian. Cine are Italia-n cap (aşa, ca mine) va recunoaşte locuri speciale din Veneţia, respectiv Florenţa. Grîul e verde şi năpădit de maci în Florenţa şi e copt auriu în Veneţia, ceea ce îi face pe pictorii peisagişti s-o dea ca Van Gogh (rafinament, frate)...
Sensurile evocate sînt cvasi-infinite, pentru că tematica (reîntoarcerea la natură, nostalgia, edenul etc.) e puternică şi multi-cuprinzătoare.
Tema invaziei vegetaţiei în oraş tot de acolo derivă, în fond. Sacagiii de la Dorna au început să se apropie de căldura şi emoţia campaniei Mulino Bianco, abia cînd au renunţat la abordarea acvatică, "lacustră", antipatică mai ales pe timp de iarnă (brrr...), şi au năpădit (şi ei!) spaţiul citadin cu iarbă şi flori.

Fette Biscottate - Mulino Bianco

Plum Cake - Mulino Bianco

Reminder sarmalist: astă-seară live în RFI

La 19:00, Sarmalele Reci cîntă live în cadrul Săptămînii Muzicii Româneşti la RFI.
Featuring Vlady de la Raza, a cărui creastă de irochez evocă originile punk ale Sleiţilor.
Zoltan vine cu Roland-ul, dar îşi ia şi acordeonul, aşa, de-un just in case...
Cine vrea să asculte: pe 93,5 FM.
Cine vrea să şi vadă: rezervare la telefon şi ţuşti în studio!

În foto: Emil şi Zoltan alături de basistul Vlady într-un antologic Şpriţ de vară din Utopia.

Mâzgăleala şi nuiaua

Fă ceva cu Ţeapa lor!


via Metropotam

Cine mâzgăleşte ziduri ia nuiele pe spate. Aşa spunea legea nescrisă a obştilor. Vandalismul era în mod tradiţional pedepsit cu băţul, la locul faptei. Mai puţin aspru decât alte delicte, dar ruşinos şi, pe moment, foarte dureros. Legătura dintre zid şi nuia scapă logicii noastre de azi. Ne e însă lesne să observăm că, de la graffitiurile revoluţionare din ’89, mâzgăleala murală are alt statut: are glorie, are legitimitate istorică şi, mai nou, are şi fason estetic urban. Tot mai multe instituţii bucureştene comandă graffitiuri şi stenciluri, fie cu scop funcţional, pentru rezolvarea unor probleme de amenajare (ziduri oarbe etc.), fie ca fresce cu intenţie artistică de sine stătătoare. Dar forţa, impactul, vigoarea graffitiştilor rezidă în caracterul originar - de infracţiune, de ultraj - al artei lor. E gena de vandalism, de agresare a bunului-simţ comunitar - cea care ne provoacă, ne intrigă şi ne stimulează gândirea. E moştenirea culturală a nuielii cea care încă ne face să ne raportăm etic la această formă de artă mereu proaspătă (deşi muralismul are peste 20.000 de ani). Mereu la graniţa dintre angajament şi estetism, graffito-stenciliştii ne zugrăvesc frământările; ne exprimă şi ne reprezintă ca locuitori problematici ai unei urbe “sucite”.
La polul opus, Ţeapa lui Ghilduş este un vandalism pe banii noştri; este o infracţiune infinit mai mare decât “mâzgălelile” lui Ciubi, Sinboy, Irlo sau Nancă. Este o mare nuia peste privirile contemporanilor şi o mâzgăleală blasfemică pe memoria eroilor.
De curând, bucureşteanul anonim a sfidat paza non-stop a “ansamblului” şi şi-a scrijelit mânia pe suprafaţa marmoreană a Ţepei. Să nu ne oprim aici, concetăţeni: să milităm pentru demolarea definitivă Ţepei Ruşinii. Să aplicăm o nuia civică peste posterioarele dolofane din fotolii.


(c) Bucurenci

Acest articol, apărut în B24-ul de azi, a respectat rigorile de spaţiu ale editorialelor din "cel mai tare ghid". Mi-ar fi plăcut să accentuez continuitatea dintre protestul mîzgălit, scrijelit, al revoluţionarilor decembrişti şi "vandalizarea legitimă", prin mîzgălire şi scrijelire, a pseudo-monumentului dintre Palate, realizată de bucureşteanul anonim. Ca şi cum mîna eroului decembrist generic s-ar fi răzvrătit, ar fi ţîşnit din pămînt şi ar fi zgîriat, cu un cui de coşciug, un strigăt de protest la adresa neo-ceauşiştilor de la putere, care îi batjocoresc memoria. La care se adaugă evident, variaţiunile artistice (şi deopotrivă eficiente comunicaţional) propuse de neo-muralismul urban. Şi faţă de care se situează antagonic şi blasfemic dizgraţioasa mostră de artă oficială întruchipată de Ţepuşa lui Ghilduş (da: mostră e înrudit etimologic cu monstru).
Mai e doar un mic pas logic de făcut pînă la propunerea, de bun-simţ tipic bucureştenesc, de a îi lăsa - dacă nu chiar de a-i comandita - pe tinerii promotori ai urban art-ului să realizeze ei adevărata, legitima, indiscutabila operă publică dedicată eroilor din Decembrie '89.

La mai multe cincinale, LiterNet!

LiterNet a împlinit primul cincinal. La mulţi ani! La mai mulţi liternauţi fericiţi!
Un mare bravo echipei lui Răzvan Penescu, zis şi PeNETscu, pentru cei 5 ani de acribie şi tenacitate, de discernămînt şi excelenţă, în contextul unei culturi îmbătrînite, pentru care Net-ul este încă o opţiune vizionară. La 5 ani, LiterNet este o ispravă culturală de anvergură, bazată pe voluntariat şi pasiune.
Personal îi sînt recunoscător lui Răzvan, pentru că m-a tras de păr atunci cînd era să mă înec în depresie. Dacă azi îmi dă mîna să fac pe opinionistul relaxat, e şi datorită încrederii sale, arătată atunci cînd aveam mai mare nevoie.
La mulţi ani, Penescu & Co!

La reclame, Hagi-Mutu 4-1, chiar mai mult...

De curînd Anca Rancea de la IQads comenta ultima ispravă publicitară a lui Hagi într-un mod care m-a lăsat (vorba aceea) perplex. Cică primul spot românesc cu endorser sportiv ar fi fost cel al lui Mutu, pentru Pepsi; şi cică Hagi i-ar fi un epigon stîngaci care mai are de-nvăţat...
Wrong baby: cînd Mutu debuta pe gazonul din Craiova, Hagi era la a doua sa campanie (inclusiv pe TV). Aşa cum socoteam mai în amonte, scorul e acum 4-1 pentru Hagi. Poate chiar 5-1, dacă punem şi Gala Hagi. Un comentator plusează la un 6-1, dar eu unul nu pot confirma cu certitudine...
Adică noi, la sfîrşitul anilor '90, ne chinuiam să scormonim după izvoare istorice ale publicităţii româneşti (o preţioasă revistă ilustrată din anii '30, de la bunica mea, a rămas la Marian Petcu, care mi-a făcut onoarea să-şi ilustreze cartea cu excelente ad-uri din ea, numai grafică în tuş... dom' profesor, dacă nu vă mai trebuie, mi-o puteţi returna...); iar copiii ăştia de azi dau din ei cu nonşalanţă sloganuri precum "Altă viaţă!" (ieri la Titan Ice, azi la Scandic...) sau spoturi cu oameni rămaşi cu liguriţa-n gură (ieri la Danone, azi la nu'ş' ce Bulione care... de ce oare nu capătă awareness?).
Repetăm greşelile, eterna reîntoarcere nu-i doar un mit, progresul i-o himeră. Sfîrşitul istoriei a-nceput atunci cînd am încetat să mai învăţăm din ea.
Dacă mai contează pentru cineva, iată ce scriam în 2000 pentru Observator Cultural, apropo de primele spoturi ale lui Hagi. E primul din seria de două articole pe această temă. Atenţie, o dau cam metafizic. Doar e fotbal, coane Dinule (şi nu la Noica mă refer:))...
Şi... sorry, n-are "şîţe":

Hagiologii (I)

Pe de o parte, un joc e mai mult decit un joc. Este istorie concentrata; este actiunea destinului la dimensiunea perceptiei noastre; este morala transpusa in coregrafie. De ce ne miram ca microbistii romani fac atita metafizica pe urma ispravilor nationalei? Membrii ei sint mai mult decit niste sportivi cu pasaport romanesc; ei ne sint ambasadori, campioni, esantioane reprezentative. Ei sint totuna cu noi, in chintesenta sinecdotica si echipament Adidas. Destinul „Romaniei“ la Europene este o figura analogica pentru destinul Romaniei in Europa. Politica alegorica comuta in alegorie politica aproape de la sine: nedreptatea aroganta a marilor puteri, impilarea arbitrajelor partinitoare, Vestul potrivnic Estului, restul lumii potrivnic noua – bieti ciobanasi condamnati de invidia cosmica… Si chiar asa este: nu pentru ca asa se poate interpreta, ci pentru ca asa s-a stiut de la inceput. Toti au lasat-o sa se inteleaga: antrenorul Jenei, jucatorii, heraldul lor cvasi-oficial Topescu (el insusi erou de legenda)… Or, observatorii culturali stiu bine: prejudecata naste realitate. „Restul il facem noi“, ori de cite ori umplem strazile in extaz sau ne impaturim resemnati steagurile.Pe de alta parte, totusi, un joc e doar un joc. Daca n-ar exista in el delectarea, dramul de placere pura si inutila, n-ar merita atita suferinta. Daca sportivii nu si-ar impune performanta supraomeneasca a gratiei, a plutirii, pregatirea n-ar cere eforturi atit de ascetice, atit de inumane. Multimea tinjeste sa intrevada in salturile atletului ceva ingeresc... Si iata cum miza etica e completata de gratuitatea estetica: premiem marcarea golurilor, dar iubim jocul „frumos“ (ei, da! preferabil e sa-mpaci ambele exigente).Intr-o astfel de strimtoare dilematica, dintre sportul hedonic si sportul politic, se gaseste prins de la o vreme cel mai bun fotbalist roman, Gheorghe Hagi, a carui glorioasa cariera s-a incheiat nu tocmai triumfal... E capcana acelor confruntari paradoxale, pe care tendinta de a le stinge mai dihai le aprinde (tipice pentru tot ce-i mitizat si demitizat in tara lui Mitica). Dar ce mai stim despre Hagi, in afara episoadelor de 90 de minute de la Euro 2000 si a infinitelor telenovele gazetaresti de pe laturi? Un studiu calitativ de piata executat anul trecut de IRSOP il da pe Hagi de departe cel mai iubit dintre romani. De ajuns ca sa-l autorizeze pe acesta sa le recomande romanilor, mai ales celor de sex masculin, ce ulei sa-si toarne-n motor sau cu ce aparat sa-si rada barba (sau, mai nou, si teasta…). La fel ca marii sportivi ai lumii, Hagi incaseaza sute de „batrine“ nu doar din industria sportiva, ci si din cea publicitara. La fel ca marii sportivi ai lumii, Hagi poate face reclama si altor produse decit cele direct legate de sport, cit timp consumatorii vad in el un sfetnic demn de incredere, un model de urmat, un prieten. Insa, la fel ca in cazul altor mari campioni, credibilitatea devine responsabilitate tot acolo, in arena. De acord, Hagi si-a aminat retragerea de la nationala de dragul nostru, de dragul tarii intregi, care il voia la Euro 2000. Dar aminarea i-a permis si sa semneze cel putin doua contracte extra-sportive „de mare performanta“, menite tocmai sa exploateze evolutia sa in Benelux. Iar pretul acestui incrincenat si controversat final de cariera include, printre altele, si cifrele cu pricina…

Sarmalele Reci din nou live la RFI

Vineri seara, vorba cîntecului de acum 10 ani, Sarmalele Reci sînt din nou invitate să performeze live în cadrul tradiţionalei Săptămîni a Muzicii Româneşti de la RFI.
Aşadar vineri 3 noiembrie, de la 19:oo la 20:00 se cîntă şi se aude live pe 93,5 FM. Amatorii de sarma-recitaluri sînt invitaţi să participe în direct în studio (şi, pentru cine amănuntul ăsta contează, intrarea e moca)... Rezervări la numărul de telefon 318 40 40. (Vezi harta alăturată.)
Mihai Dinu şi echipa RFI sînt vechi prieteni şi sfătuitori de taină ai Sarmalelor. Nu în ultimul rînd, se cuvin pomeniţi rafinaţii ascultătorii RFI, care i-au încurajat pe Zoltan & Co de-a lungul anilor, încă de la primele live-uri în studio (în plină modă unplegged) şi premiul de Trupa Anului acordat Sarmalelor în '95. Anul trecut Zoltan a făcut show acompaniîndu-se cu acordeonul. Oare ce surprize ne rezervă Sleiţii anul ăsta?