Moş Ene moare fericit

Morphine - Buena


Mark Sandman (Morphine), 1952 - 1999

Mark Sandman este un soi de John Lennon inversat. Amîndoi - nişte răstigniţi de microfon. Unul a murit pe scenă, în plin concert. Celălalt a murit în faţa casei, după ce lansase un album. Unul a murit de prea multă muzică. Celălalt - de prea multă faimă. Unul a murit de muncă în supradoză. Celălalt - de mîna unui fan supradozat cu mitul său copleşitor. Unul a cîntat despre moarte. Celălalt a exaltat viaţa. Unul a meditat despre cum putem învinge marea durere a vieţii. Celălalt a militat pentru pace şi non-violenţă. Unul a cîntat „Murder for the Money” şi a murit de atac de cord. Celălalt - cică „I Don’t Want to Be a Soldier, I Don’t Want to Die”... şi a murit de gloanţe. Unul a făcut poezie din muzică. Celălalt a făcut poezia să cînte. Ca un soi de complementaritate a sorţii, rockerul american a murit în turneu în Europa, iar părintele britanic al pop-rock-ului a murit în America, tărîmul libertăţii pe care a cîntat-o pindaric.

Cînd Mark Sandman, liderul trupei Morphine, a căzut pe spate după al doilea cîntec, spectatorii italieni au crezut că face un happening sau vreuna din acele glume tari în care se specializase. Numai ce se spusese o glumă în italiană şi anunţase că urmează “una canzone molto sexy”, că Sandman s-a prăbuşit pe scîndura scenei. Părea că vrea să ia o postură dramatică. De fapt, încremenise în postura definitivă, statuară, emblematică pentru o viaţă, greu separabilă de cariera muzicală, marcate şi una şi alta de frămîntări, căutări şi dramatism. Era în 1999. Mark Sandman nu împlinise 47 de ani. De cîţiva ani renunţase la droguri, pentru a se dedica muncii în exces.
Morphine, trupă înfiinţată de Sandman în 1990, este un exemplu tipic de “misiune imposibilă” în muzică. Din acelaşi ambient artistic cu mai comercialii Presidents of the USA, Morphine era un “power trio” format din tobe, saxofon bariton şi basul lui Sandman, cel care îşi acompania astfel vocea tenebroasă (amintind de Nick Cave şi uneori de Tom Waits). O combinaţie sfidînd normele de funcţionare ale jazz-ului şi rock-ului de manual: absenţa unui instrument armonic (chitară sau clapă), care să medieze între bas şi saxofon, determină pe de o parte o austeritate dark, seducătoare prin mister, a sound-ului (catalogat ca low rock sau punk-blues) şi, pe de altă parte, îi stimulează pe muzicieni să caute soluţii dintre cele mai creative. Ca un cui suplimentar în talpă, Sandman a optat pentru o chitară bas cu două corzi, aşa-zisul low guitar al rapsozilor country & western. Pe această bază orchestrală minimalistă, Sandman şi ai săi au făcut... biciul să pocnească! Virtuozul Dana Colley şi-a perfecţionat la saxofon un stil asemănător cu al lui Jimi Hendrix la chitară, optînd nu rareori pentru suflatul laolaltă în bariton şi tenor (în maniera lui Roland Kirk). La rudimentarul său instrument cu două corzi, Sandman adaugă uneori şi o a treia coardă de bas, ba chiar - la ocazii - trei corzi suplimentare de chitară, adoptînd acordaje diverse şi cîntînd cel mai frecvent într-un glissando de acorduri (cu bottleneck).
Acest proiect muzical, pe care Sandman îl numea la început, cu un oarecare scepticism, “a baritone experience”, l-a implicat pe acest perfecţionist al sunetului pînă la sacrificiul efectiv. Şi nu fără efect: Morphine a intrat în istorie ca una dintre cele mai inovative aventuri muzicale ale rock-ului modern, comparabilă poate doar cu Police sau Miles Davis (căruia Sandman i-a şi compus un requiem).
Cunoscuţi la noi mai mult de muzicieni şi de melomanii care pot trăi şi fără MTV-isme şi alte showbizlîcuri, Sandman & Co ne-au lăsat un mesaj dens, care se se lasă încă descifrat, cu de fiecare dată alte plăceri.
Drog recomandat pentru alinarea durerilor, morfina e destinată îndeobşte bolnavilor în stadiu terminal pentru care durerea devine insuportabilă. Ca drog muzical, Morphine este prizată de cei care caută - vorba titlului de album – Cure for the Pain. Un paradis artificial care pe Mark Sandman l-a ţinut în viaţă, motivîndu-i căutarea disperată şi îndrăzneaţă a unei cvadraturi a cercului în materie de muzică. Viaţa şi opera acestui Orfeu cu nume de Morfeu (Sandman, traductibil cu Moş Ene, e numele spiriduşului care ne adoarme presărînd nisip între gene) ilustrează muzical, poetic şi existenţial epoca post-hedonistă pe care o trăim. Patimile lui Sandman traduc artistic, în esenţă şi în figură analogică, tendinţa contemporaneităţii super-îmbuibate de a afla suprema plăcere, sinonimă fericirii, în contenirea chinului. Şi – orice rocker sau jazzman ne-o poate confirma – murind pe scenă, Sandman a murit fericit.

Articol publicat anul trecut în RE:PUBLIK.
După ce l-am scris, am primit încurajări să fac cronică muzicală (wăleou, maestreee)...