textier: Iordache rispitorul

15 noiembrie 2006

Iordache rispitorul

Nu a pretins diplomă de revoluţionar. E un statut pe care i l-a dat publicul.

Mihai Iordache e unul dintre acei rari artişti care creează la fel de intens precât trăiesc. Acest saxofonist dăruit şi-a înfrânt boala cronică de plămâni cu ajutorul instrumentului pe care, iniţial, doctorii i l-au contraindicat. În 38 de ani trăiţi la maximum, Mihai Iordache pare a fi (ră)suflat – dimpotrivă - cu două perechi de plămâni!
Debutează în ’86 alături de Harry Tavitian, într-un spectacol subversiv inspirat de versurile lui Mircea Dinescu - pe atunci interzis. Revoluţia din ’89 îl găseşte în faţa Interului, unde salvează răniţi ducându-i în spinare la Colţea.
În anii ’90 artistul-cetăţean din el ţâşneste impetuos! Înfiinţează Sarmalele Reci (pentru care compune hiturile cele mai răzvrătite), colaborează cu Timpuri Noi şi Ada Milea. Din 2000 încoace, între turnee internaţionale cu Kumm, Mihai se dedică în sfârşit jazzului, muzica sa de suflet... şi de suflu. Colaborează cu artişti novatori precum Vlaicu Golcea, Tom Smith şi Eugene Chadbourne. Perpetuând epoca militantismului “cu libret”, jazzul lui Iordache concentrează spiritul neliniştit al unui artist (continuu) revoluţionar.
Stenic şi proaspăt, al doilea album al lui Iordache - Dissipatin’ - e un natural fruct al colaborării unor muzicieni români ai noului val, azi pe cale să se impună. O atitudine nouă, de prietenie muzicală, uneşte artişti care iubesc jazzul într-atât, încât să-l vrea mereu în viaţă.
Din titlul Dissipatin’ cunoscătorii vor prinde subtila referinţă la Moanin’ - legendar album al jazzului modern. Omagiul cu sens uşor polemic spune mult despre stilul (deci omul) Iordache: cel care se risipeşte, se imprăştie, (ni) se dăruieşte.


Acest articol cu pronunţat caracter biografic a apărut în B24 anul trecut, la puţin timp după lansarea albumului Dissipatin'. Cam în aceeaşi perioadă publicam şi următoarea cronichetă, mai apropiată de critica muzicală pură, în Together, revista de lifestyle editată de Svetlana Cârstean (sorry, no hyphenation):

Dissipatin’ - al doilea album al lui Iordache - este un rotund si natural fruct al colaborarii dintre artistii noului val al jazzului romanesc. O subtila simetrie stilistica opune complementar rigoarea lui Cristi Soleanu rebeliunii lui Mihai Iordache la saxofoane; si seninatatea lui Sorin Romanescu, dezlantuirii lui Eugen Nutescu la chitari - intr-un aranjament in care se simte mana contrabasistului Vlaicu Golcea. Vadim Tichisan, cel mai bun baterist de pe ambele maluri ale Prutului, a imprimat ritmul; Raul Kusak - coloratura armonica de Moog si Hammond; iar Marta Hristea – inspirate partituri vocale.
Dissipatin’ e dedicat tuturor, chiar si celor carora nu le place jazzul. Dar mai ales celor care il iubesc intr-atit, incit sa-l vrea viu si plin de vigoare.

Etichete:

1 Comments:

Anonymous fane said...

cred ca dintotdeauna am gasit ceva impresionant la iordache, dar nu m-as pricepe sa spun ce. o fi holy ghost si in cazul lui, ca tot am primit asta de la un prieten acum citeva ore: http://www.coltranechurch.org/

10:34 a.m.  

Trimiteți un comentariu

<< Home