Viscol peste trotuare

O campanie de ninsoare salubrizantă susţinută de conştiinţa fiecăruia

Moment de juisare în publicitatea de la noi, prin ’98: spotul Love Plus. Tataie o îmbie pe mamaie la o partidă de sex în lift! Era primul spot românesc la prezervative care ignora ameninţările şi trata plăcerea pură; şi, mai ales, primul spot în care etalarea finală (packshot-ul) prezenta ambalajul rupt, aruncat, uitat. Necum degradare, în cazul zgârciului-în-plic, era o cădere la datorie!
La vreun an, se lansa Bergenbier-ul la cutie. Hop şi spotul cu muncitorii care trag o miuţă pe Quinet cu-o cutie goală de bere: la final nou lansatul can era tablă amorfă...
Deşeurile din reclame nu aduc ultragiu mărcilor: mare parte din reclama cotidiană se face realmente cu deşeuri. Hârtii de-mpachetat zburătăcind pe trotuare; stanioluri agonizând prin rigole şi ganguri; pahare branduite înfipte-n ramuri; spaţii multicolore invadând spaţiul verde - sunt în Bucureşti tot atâtea forme de publicitate. Una făcută de consumatorii înşişi (başca plătitori): o dată verificat, produsul e exhibat, prin bălţata sa coajă consumeristă. Punga de chipsuri de pe trotuar e un testimonial; butelca de plastic de pe carosabil - o recomandare; staniolul din grilaj - un îndemn. Bucureşteanul este un artist al branduirii detritice; merchandiser gestual; consumator compulsiv şi aruncător impulsiv... De fapt, e un nesimţit. (Se exclude, evident, cine se simte.)
Sunt numărate zilele mesh-urilor abuzive de pe clădiri. Obiceiul publicităţii prin aruncare se dezinstalează însă mai greu. O dată încheiat războiul cu primăria şi firmele de media, noul front e igienizarea lui Mitică. Dar cum să-i dai lecţii miticului demitizator? Să-i spui de pildă că, aruncând ţiplă pe jos şi făcând în consecinţă publicitate involuntară, devine o unealtă a marketingului de larg consum...


(c) Ciprian Furtună

Acest articol a apărut în decembrie trecut în B-24, într-o perioadă de ger sec, fără zăpadă, de unde sugestia din titlu. Era perioada campaniei Salvaţi zidurile, care pe Zoltan Andras l-a entuziasmat, dar care pe mine m-a iritat. Mi se părea un caz de entimemă, de argumentaţie falacioasă, chiar impietantă, să spui că eroii decembrişti nu s-au jertfit pentru ca noi să punem mesh-uri publicitare pe ziduri. Mi se părea ca şi cum, la absurd, ai mustra un copil cu argumentul că Iisus nu s-a jertfit pentru ca el să verse ceai pe faţa de masă. Totul grefat pe o ditai confuzia între planul etic şi cel estetic. În plus, ca insider, ştiam că mesh-urile aveau să fie - dacă nu interzise - oricum mult mai strict reglementate. Tetelu, Bucurenci & Co aveau dreptate, dar împingeau într-o uşă deja deschisă... Acum, peste un an, totul mi se pare o haioşenie. Mai ales că buticul lui Tetelu şi-a cenzurat într-un mod destul de graţios numele. A fost în fond un prilej de a-i evoca pe decembrişti într-un mod incitant, viu, cu un pretext polemic menit să ne pună pe gînduri.