Tnuva Milk

Ştiu cîteva zeci de publicitari români (toţi geniali) care ar reproşa că "hmmm... prea e la prima mînă".

Related links:
Nou în magazine: lapte matern şi lichid amniotic
Danone interesează

Slogane improbabile: Peugeot

Ori Peugeot, ori pe jos

De ce nu are şanse sloganul ăsta (deşi e bun dpv retoric)?
1) Pt. că are brandname-ul la mijloc, ceea ce e moartea art-directorilor (români... mă rog, nu toţi);
2) Pt. că în năzbîtioasa limbă română, operatorul logic ori... ori... nu exprimă neapărat o alternativă. Dimpotrivă, se poate spune:

Ori Peugeot, ori pe jos - e acelaşi lucru.

Iar după ultimele retrageri de pe piaţă ale 307-lor defecte... pardon, Messieurs...

Românii în reclamele din occident

de Florin Dumitrescu, apărut în Dilema Veche de vineri (185 - 27.08.07)

Cum vînd francezilor o maşină cehească

Era o reclamă acum cîţiva la Skoda Octavia, pentru piaţa franceză.
Vedem maşina în splendoarea ei rulînd pe şosea, printre dealuri înverzite, care unui eventual telespectator român i-ar putea părea familiare. Transilvania cumva? - se poate întreba acesta, văzînd maşina intrată într-un sat pitoresc: casele acelea cu acoperişuri ample, pîrîiaşul acela cu cîrduri de raţe, turla aceea ţuguiată de biserică… Maşina, căreia i se poate vedea numărul de înmatriculare franţuzesc, se comportă admirabil pe şoseaua rurală, pustie, numai pietriş… Face de ruşine o căruţă ancestrală şi suceşte a mirare capetele unor ţărani în costum popular. Dar - ăsta parcă-i portul românesc… Şi fizionomiile acelea parcă sînt ale neamurilor de la ţară… Apoi felul bărbaţilor de a purta clopul pe creştet… Şi felul femeilor de a muşca din capătul basmalei… - Ei, dar poate fi orice ţară din Est! O fi Cehia, tot e vorba de Skoda…
Şovăielile dispar în momentul în care le auzi pe babele din piaţa mare vorbind clar româneşte şi le vezi cum se hlizesc în palmă. Automobilul frînează cu impetuozitate în faţa unui grup răsfirat, dominat de figura încruntată a unui mustăcios între două vîrste. Tăcere. Praful se ridică încet pe lîngă roţi. Suspense. Portiera din dreapta se deschide alene… Grupul se strînge instinctiv în jurul mustăciosului care se încruntă şi mai mult. Prin portiera larg deschisă coboară o tînără femeie într-o rochie simplă şi stilată, contrastantă cu toate fotele şi ştergarele din jur. Chipul îi reflectă bucuria reîntoarcerii. – Maria, strigă deodată mătuşicile mirate şi muşcă şi mai tare din basmale. Fata avansează dezinvoltă către ele şi primeşte în extaz îmbrăţişarea corpurilor feminine gîrbovite, deformate de corvezi. – Maria, Maria, oi vin’t acas’, mamă… - Săru’ mîna... da, m-am întors… Lacrimi, închinăciuni, alte palme la gură, altre basmale molfăite... Dar hop, Maria se desprinde de grămada suspinătoare şi se îndreaptă, superbă dar un pic şovăielnică, către figura paternă a mustăciosului, care priveşte în jos. Înspre maşină – se poate ghici. Din automobil coboară, pe partea şoferului, un tînăr bine făcut şi simpatic, care zîmbeşte rezervat către morocănosul pater patronus. – Tată, el e Julien, spune fata cu o solemnitate care nu-i poate acoperi emoţia de fată îndrăgostită. Julien s-a apropiat, stîngaci, şi s-a oprit la cîţiva paşi de tatăl Mariei, care, taciturn, oscilează cu privirea: de pe maşină pe ginerică şi înapoi...Urmează, fireşte, anticlimaxul, după reţeta îndelung verificată în reclamele din lumea-ntreagă: mustaţa se destinde instantaneu într-un mare zîmbet generos. Urale, fericire, diseară dansăm la căminu’ cultural! Cîteva secvenţe ilustrează cel mai bine deznodămîntul fericit: sînt cele în care îl vedem pe socru bătîndu-l pe spate pe ginere, prieteneşte, lîngă botul maşinii, cu o privire sugestivă, tipică bărbaţilor pasionaţi de automobile.
Acceptarea răpitorului de către familia fetei e îndeplinită. Iar vehiculul acestei pendulări a sentimentelor este Skoda Octavia, maşină de om serios, cu minte la cap. Lungul drum către satul de obîrşie al consoartei e o complexă probă de anduranţă, care culminează cu examenul, mai dur decît orice crash test, din partea socrului. Şi ce era mai nimerit pentru a demonstra mai bine marele caracter al marelui autovehicul? Nimic altceva decît o ciocnire a civilizaţiilor, în care eroul occidental are de înfruntat frusteţea nedisimulată a unei comunităţi patriarhale. Aşa, ca românii ăştia din spot, oameni dintr-o bucată, vai de tine dacă-i superi cu ceva... Dar şi dacă le eşti pe plac, gata, i-ai cucerit: sînt cei mai ospitalieri din lume. Oricum, neam de neamul lor n-a văzut aşa maşină...
Aşa se presupune că gîndeşte franţuzul-tip, căruia îi e adresat spotul. Dacă ar şti el că pe uliţele satelor din Ardeal sînt mai multe maşini germane decît gîşte-n pîrîu... Şi, apropo, dac-ar şti ei că pentru una dintre mărcile auto germane, există un spot aproape identic, destinat pieţei englezeşti, cu acţiune petrecîndu-se în Sicilia: tatăl fetei e un barrone şi poartă în creştet un capone, decorul e mai arid, satul e mai pietros... În rest, aceleaşi basmale, aceleaşi priviri scrutătoare, aceeaşi situaţie de tensiune rezolvată printr-o îmbrăţişare. Acelaşi autovehicul al acceptării. Căci, pentru englezi, italienii meridionali sînt acei inşi simpli, nesofisticaţi, poate cam brutali, dar băieţi bun în fond… ; la fel cum sînt românii pentru francezi; cum sînt balticii lui Andy Kaufman (Latka din Taxi) pentru americani; cum sînt kazahii lui Sacha Baron Cohen (Borat) pentru noi toţi… mai puţin kazahii înşişi. În domenii clişeizante, precum publicitatea, românul e (încă) un fel de kazah, face (încă) figura celebrului huron al lui Rousseau: sălbaticul gentil, aproapele îndepărtat, amintind de ceva uitat de-a lungul veacurilor. Mai puţin inventiv ca indianul care-şi turteşte rabla sub greutatea elefantului pînă arată a Peugeot 206. Dar la fel de naiv şi de sincer în demonstarea, frizînd patetismul, a sentimentelor. E Straniul şi Străinul, cel în care occidentalul sofisticat se oglindeşte pe sine, în căutarea purităţii şi a naturaleţii pierdute.

Altă prezenţă românească în publicitatea occidentală?

Să omitem cazurile istorice: regina Maria, apărută acum un secol într-un celebru testimomial de presă pentru săpunul Palmolive; şi Vlad Ţepeş care, pe cît se pare, şi-a făurit atît de bine propaganda de înspăimîntare a militarilor turci, încît a generat în veacuri legenda lui Dracula. Să ne mărginim la timpurile moderne.
Şi atunci, o avem pe Nadia Comăneci, cu primul 10 din istoria gimnasticii, într-un spot comandat de Adidas, ca ilustrare a sloganului “impossible is nothing”.
Şi cam atît… dacă ne mărginim la campaniile notabile, ale marilor anunţători internaţionali. O imagine schematică se poate deduce şi din atîta material: în publicitatea occidentală, românii sînt reprezentaţi fie ca păstrători ai datinei, fie ca geniali abolitori de limite. Ce anume poate uni cele două perspective? O încercare de studiu mentalitar ar putea sesiza în superba şi focoasa Maria, cea cucerită de cavalerul motorizat, o Nadie anonimă. Iar în tatăl-staroste – un soi de Ceauşescu mai mic. Ceauşescu şi Nadia: nu rareori noi, românii, ne-am descoperit încadraţi de către occidentali între aceste limite ale imaginarului cvasi-mitic. În fond, Nadia a trebuit să fugă la propriu de pînda “tătucului”, ca să se realizeze şi profesional, şi familial. Maria cea din spot face la fel. Doar că se întoarce acasă, adusă pe cai metalizaţi de către Făt-Şarmant, ca să pună împreună capăt războiului rece din familie. Trăsături groase, personaje polarizate, bîlci. Şi asta în condiţiile în care Dracula lipseşte din ecuaţie…
De fapt, nici n-ar avea ce căuta. În raport cu Dracula (ca mit occidental neoromantic), noi, românii, sîntem acei ţărani speriaţi din zona Bîrgaielor, care îl previn pe călătorul vestic şi civilizator să nu se ducă la castel, că “e primejdie mare” (din nou, vocea tradiţiei, vocea respectului faţă de datini).

Dacă Borat era ziarist, omologii lui români sînt specialişti în branding de ţară

Iată că, mai nou, urmaşii lor vor să vorbească lumii, prin intermediul reclamelor, despre ei înşişi. Şi iată-i răzgîndiţi, ademenind dimpotrivă turiştii occidentali către oricare castel, de la Bran în nord, care ar fi putut fi al lui Dracula. Iată-i strigîndu-şi tainele, dezvăluindu-şi misterele şi exhibîndu-şi bizareriile - asupra cărora, pînă nu de mult, păstrau o superstiţioasă tăcere. Cimitirul Vesel, mînăstirile din nordul Moldovei, Sfinxul din Bucegi, Branul, Sighişoara - aduc o aură de ocultism peisajului ONT-istic standard (Litoral, Deltă, Carpaţi), în care protagonistă era natura. Diriguitorii ministeriali ai turismului românesc trimit noi buzdugane mediatice către “acel Apus”. De la un guvern la altul s-a schimbat de fiecare dată mesajul, s-a făcut tabula rasa, s-a neglijat ideea de continuitate şi consecvenţă a comunicării… Dar, dintr-o fericită întîmplare, s-au spus cam aceleaşi lucruri.
Cînd cu eclipsa din ’99, o lumină aurorală dezvăluia România ca un tărîm de poveste, cu multă vîlvă ademenitoare; Dracula se iţea părelnic într-o galerie de personaje din epoca poştalioanelor… Au urmat, în zorii mileniului, două campanii care au avut ambiţia să spună lucruri diferite, dar cu material peisagistic şi stil de montaj destul de asemănătoare. Într-una, România era “mereu surprinzătoare”, întrucît descopereai în ea o lume întreagă: cică nu e Scoţia, deşi are Ardealul plin de castele; nu e Elveţia, deşi are munţi pitoreşti etc. În cea de a doua campanie, România este, cu falsă modestie, “simply surprising”, într-atît realitatea de la faţa locului te copleşeşte şi te trimite în plină metafizică: Delta, mînăstrile, Branul, Sfinxul – ar fi, mai mult decît simple “vederi”, capodopere ale naturii şi miracole ale culturii. Nici recenta campanie de milioane de euro, cea supusă anchetei de fraudă deodată cu schimbarea de guvern, nu se abate mult de la traseu: frumuseţile patriei sînt prezentate de Păsărilă, Dracula etc., în postură de ghizi…
Peisaje încîntătoare, muzică din nai şi cuvinte grave supraimprimate diafan: la vederea acestor montaje de sunet şi lumină, turiştii străini ar trebui să fie cel puţin atraşi; şi poate că fiecare echipă ministerială în parte s-a mîndrit, la vremea ei, cu destui vizitatori, dacă nu chiar năvalitori…
Oamenii locului lipsesc, e drept, din aceste spoturi. Băştinaşii pot fi bănuiţi în spatele camerelor şi în birourile de unde se decid campaniile. E o absenţă copleşitoare.
Românii ăştia sînt mîndri de ţărişoara lor şi invitaţia de a le-o vizita are acel ton patetic şi suferincios, cu care prin ’90 cerşeau ajutoare. Acelaşi of-of, acelaşi măi-măi, “aceeaşi jale-n case”. Străinul trebuie să simtă imperios datoria sacră de a vizita acest buric al pămîntului. Sejurul său dedicat anual relaxării va fi menit de această dată împărtăşirii frustrărilor unui popor chinuit de obsesii abisale.

Direcţia 5 - Anii

Îmi pare bine că mi s-a dat ocazia să fac textul ăsta.
Compozitorul Marian Ionescu mi-a zis: hai să fie un cîntec mai meditativ, nu de dragoste.
Atît aşteptam... Cred că publicul Direcţiei 5 are nevoie de o perioadă de retenţie amoroasă.

Sarmalele Reci - Telefonul nu mai sună

Dedicaţie lui Umriss şi oricui îi place.
Cîntec şi filmare din 1999.
Clip de promovare a Răpirii din serai, album scos la MediaPro.
Scenariu: Radu Nicolae. Regie: Bogdan Albu. Imagine: Viorel Sergovici.
Cel mai difuzat clip al anului (cu precădere pe ProTV), graţie (şi) sponsorului Stollwerk.
Producătorii voiau clip pentru cîntecul Blonda din blocul meu, pe motiv că ilustrează mai bine profilul punk-rock, atribuit pe atunci trupei. Ciocolatierii nemţi au făcut însă altă alegere...
În clip mai apar, pe lîngă Zoltan Andras (voce, clape) şi Emil Viciu (chitară), şi membrii de atunci ai trupei: Mihai Iordache, Adrian Borţun şi Andrei Bărbulescu. (Ultimii doi repetau pe ascuns cu Dan Teodorescu, pentru lansarea Taxi-ului. Destul de păgubos pentru un ansamblu de muzicieni care nu e tocmai Filarmonica de Stat, să-l poţi căpuşa cît vrei... Doar un mini-turneu în Anglia al "fraierilor" de la Sarmalele Reci i-a mai motivat un pic pe cei care aveau să devină 1/2 din Taxi.)
În clip mai apar şi doi membri ai ansamblului de corzi, dintre care violonista Xenia Grigore a rămas o colaboratoare preţioasă a Sarmalelor.
Cîntecul a fost preluat, printre alţii, de Alexandru Andrieş (în albumul Cîntece de-a gata), regretata Laura Stoica şi Loredana Groza (ultima, în duet cu Zoltan).
Am muncit la textul ăsta cel mai mult. Muzica e a lui Zoltan. Am finisat ultima variantă a versurilor noaptea (aproape dimineaţa), cu cîteva ore înainte de imprimarea vocii, dictîndu-i-o lui Zoli la telefon (şi aşteptîndu-mă să mai aibă obiecţii... slavă Cerului, de data aceea n-a avut). Bravura e a lui, care, după o noapte extenuantă, a tras la studio o mare voce...
Ultimele negocieri s-au purtat la chiar ultimele versuri, unde sînt evocate cele 5 simţuri (care concură la recuperarea cvasi-fizică a iubitei,... expresie a forţei dragostei etc.):

Ţi-aminteşti îmbrăţişarea
glasul, gustul şi parfumul,
închizi ochii şi-ţi apare EA...

Textul conţine un dezacord la refren: "erai doar tu şi ea". Corect ar fi fost "eraŢI doar tu şi ea", dar ar fi sunat rău, supărător, chiar nefiresc. Aşa că mi-am asumat această licenţă...
(textul cîntecului e postat pe YouTube şi pe sarmalelereci.ro )

Danone interesează

Am fost nedrept cu Tnuva, s-o atac chiar aşa, abia lansată, tocmai în zilele cînd Danone Delicios declanşase ditai scandalul dioxinei.
(Şi bîrficios, şi răutăcios.)
Noroc cu Doru Demolatoru care mă salvează în materie de echidistanţă lactată, lansînd o nouă probă: parodierea reclamei la Danone Delicios (şi gustos, şi... he-he-he... "sănătos")!

(c) dossiers du net

E 412 dioxin guar gum danone danone delicios nutriday

Nou în magazine: lapte matern şi lichid amniotic

Nu s-a potolit bine scandalul iscat de Tom Cruise atunci cînd şi-a declarat public pofta de a mînca placentă de nou-născut, că hop şi această reclamă bizară care marchează lansarea Tnuva în România. Interpretul "vampirului la interviu" are de ce să rînjească gurmand către ţara lui Dracula. Aici oricînd poate găsi placentuţă fragedă, cordonaş proaspăt şi alte delicatese obstetrice, la preţul unui mixed grill în sînge...
În realitate, sub marca Tnuva putem găsi proaspete la raft: iaurt, sana, smîntînă... Toate din lapte de vacă. Ceea ce e totuşi destul de clar exprimat de voice-over atunci cînd pomeneşte de ochii aceia maaari... care îl iau în primire pe sugaaar...
Fără să vrea, spotul acesta aburitor dă apă la moară vegetarienilor radicali, care susţin că laptele de vacă este bun exclusiv pentru viţei; oamenilor fiindu-le destinat, la vîrsta adecvată, laptele de mamă.
Un moment trist şi pentru cuvîntul "dragoste", care se demonetizează încă şi mai mult, atunci cînd, din vrăjeală în vrăjeală, este pomenit "gustul dragostei", ca o metonimie alambicată pentru "lapte". Cică "primul lucru pe care ţi-l aminteşti e gustul dragostei"... Bine, dar... Nu trebuie să fii expert în psihologia copilului; e de ajuns să fii părinte (să faci parte, cum ar veni, din target-ul reclamei), ca să ştii că dragostea e un afect pe care copilul îl va dobîndi abia peste cîţiva anişori...
Dar nu, cu siguranţă e ceva gîndit... ceva foarte strategic... şi nu m-am prins eu... Prindeţi-vă voi ceilalţi.

tom cruise placenta scientology amniotic fluid dracula vampire strange bizarre commercial tnuva

Slogane improbabile: Bake Rolls

Bake Rolls. Crocanţi-s posmagii?

Panoul secuilor: zici că-i făcut de români

Să montezi pe un stîlp o poză cu doi stîlpi (sau trei, dacă numeri ambele canaturi ale uşii celei mici din cadrul porţii celei mari).
Să pui, în faţa unui cîmp înverzit şi a unui deal, o poză cu acelaşi cîmp înverzit şi acelaşi deal. Mai bine zis: să astupi vederea peisajului cu poza de carton a respectivului peisaj!
Să adaugi o inscripţie de bun venit pe panou... OK, dar unde? În acel loc unde îndeobşte meşteşugarii încrustează inscripţii în lemnul porţii? Nu (respectiv nem): o pui dedsubt, sub poartă... Pe acea fîşie unde, în panourile cu ţigări, stă scris avertismentul anti-tutun...
Ce oameni sînt ăştia, care compun mesaje atît de complicate, atît de straniu exprimate? Ei bine, nu sînt români! Deşi logica alambicată şi dificultatea de a comunica simplu şi firesc îi apropie de glorioasa naţie care a participat la dezordinea mondială cu mesaje de tipul "V-am prins vrăjitoarelor"...
E o etnie care trăieşte în România şi poate că asta explică totul. O fi de vină aerul pe care îl respirăm deopotrivă noi şi ei...
Dacă există secui care au impresia că acest panou marchează vreo diferenţiere faţă de ce e prin jur, să se resemneze. Dacă există români care se sperie că astfel fandacsia separatismului e gata, să se calmeze. O fi scriind acolo Ţinutul Secuilor, dar se citeşte "România".

tinutul secuiesc tinutul secuilor covasna harghita szekelyfold

Reclame estone nu tocmai naive din anii '80

Dacă joci fazan pe ţări, ce zici la litera E? Păi Egipt, Estonia... Şi gata: odată numite aceste două ţări, poţi ajunge într-un tărîm feeric: cel al reclamelor estone din anii '80, regizate de Harry Egipt.
Domnul Egipt din Estonia e un mic erou al bloggerilor baltici, care văd azi în el un atentator subversiv la rigoarea (dacă nu chiar rînduiala) sovietică. Spoturile lui, demne azi de un bîlci al curiozităţilor de tip Devoratori, conţineau muzică, dans, antren, mult fason occidental... şi uneori evidente sugestii erotice (care în cazul îngheţatei Pinguin frizează pe alocuri pedofilia). Dacă n-o fi tăiat el craca regimului comunist, tot a apucat să îi rîcîie, cît de puţin, scoarţa...

Comentariul de pe YouTube prezintă, dimpotrivă, ipoteza supapei de control: într-o epocă în care mai toţi estonii prindeau televiziuni finlandeze şi, deci, riscau să fie ademeniţi de nălucile capitalismului, o alternativă locală merita tolerată, chiar stimulată. Şi iată cum, cu voie de la partid, se mai făcea cîte una, cîte alta...

Related links:
Îngheţata - aliment erotic
Cum să obţii hormonii fericirii

harry egipt estonia estonian soviet ostalgie east europe adeater publivores commercial vintage 80's eighties sexy fellatio eros erotica pedo pedofilia naive

Starostele Condeielor: Al. Condeescu (1950 - 2007)

Regret că n-am profitat îndeajuns de amiciţia luminoasă pe care mi-a oferit-o Alexandru Condeescu. În anii '90, ne-a adus împreună Saviana Stănescu, cea care pe atunci încă îşi gesta viitoarea carieră de star al dramaturgiei americane (e curios cum marii prieteni ai lui Alex s-au numit Stănescu, fără a fi înrudiţi între ei: primul fusese Nichita).
Pe vremea aceea eram foarte entuziast apropo de menirea culturii de masă, a subculturilor etc. în transformarea şi primenirea Culturii (cu C mare). Eram un radical care jubila constatînd declinul unor instituţii pe care le proclamasem putrefacte: Literatura, Cartea, Autorul, Critica (toate cu majuscule, fireşte)... Alex, ca director la Muzeul Literaturii, n-avea nicidecum ideile unui conservator sau ale unui reacţionar. Nu e sigur că-l scandalizam, cel mult îl intrigam...
Alex nu m-a contrazis niciodată, ci a avut perspicacitatea şi răbdarea unui Socrate de a-mi pune anume acele întrebări în stare să-mi clatine certitudinile. Nu apăra vreo poziţie, nici nu se afla la vreun pol fundamental opus faţă de al meu. Nu era defel un nostalgic al umanioarelor vetuste, al acelui peisaj arcadian, cu Auctorele cocoţat pe soclu şi obligatoria exegeză tămîietoare răsfirată la picioare. Implicarea sa în contemporaneitate îi e atestată de munca depusă în înnoirea muzeului şi a instituţiilor conexe pe care a întreprins-o în cei 17 ani de directorat.
Acest curator-şef al Condeielor Româneşti a transformat MLR-ul dintr-un cavou exquis într-un loc viu, deschis către promovarea literaturii noi, dar şi receptarea într-o manieră proaspătă a clasicilor. A prilejuit trend-uri fără să fie un monden (dimpotrivă). A generat forme care continuă să genereze fond.

Misterele Bucureştilor: azi, Staţia Ero(r)ilor

foto: Alex Gâlmeanu

Una dintre anomaliile tipic bucureştene, la care merită să ne gîndim în aşteptarea metroului:
Staţia Eroilor are două peroane. Unul larg, frumos luminat, cu multă marmură-n el, care dă la două linii de metrou. Şi altul îngust, întunecos şi igrasios, care dă la o singură linie.
Acuma: să întrebăm un ne-bucureştean care anume dintre peroane duce către două direcţii diferite (Industriilor şi Gara de Nord), fiind haltă pentru două rînduri de călători; şi care peron anume duce către o singură direcţie. Un om normal va răspunde că peronul dublu e pentru două direcţii şi peronul simplu - pentru o singură direcţie. Logic.
Numai că puţine lucruri în Bucureşti sînt cu adevărat logice. În nici un caz staţia Eroilor, unde peronul simplu geme de călători care schimbă trenul fie înspre Gară, fie înspre Industriilor; iar peronul dublu, larg şi spaţios, deserveşte, cu ale sale două linii, o singură direcţie...
Şi iată cum, în acest Caracal mai mare, una dintre cele mai importante staţii de metrou, nod de linii şi direcţii, a ieşit complet anapoda! OK, e în apropierea Dîmboviţei; cu siguranţă că au fost probleme de proiectare; toată consideraţia pentru cei care, la vremea lor, au scotocit după soluţii. Mai ales că era şi presiunea politică a regimului, a lui Ceauşescu personal. Dar e clar că acea staţie a fost gîndită cu mai mult respect pentru maşini decît pentru oameni. Garniturile de metrou se lăfăie, pasagerii se-nghesuie. Viaţa cotidiană a multora dintre noi se calchiază după logica aparte a acestor spaţii care ne domină şi ne dirijează parcursul.

Nume de ciocolaterie în RO

După modelul din Chocolat (cu Binoche şi Depp)


propun

Ciocolateria "Mai ia"

(zic şi eu...)

Alexandru Andrieş - Sînt Gigi

Moment poetic

florilegiu

Publicitate pe lumea cealaltă

www.publicitatepelumeacealalta.ro

Seria lumilor matriceale continuă. De data asta avem de a face cu un medium care, dacă tot comunică îndeobşte cu spiritele, poate să facă şi publicitate targetată pe lumea celor drepţi.
Omul îşi prezintă mecanismul ca un adevărat marketer: reclama respectivă atinge miliarde de suflete ale defuncţilor; care se vor (cum altfel?!) reîncarna; deci vor reveni în lumea noastră, cu mesajul publicitar gata inoculat. Asta cică ar avantaja mărcile locale, care astfel pot căpăta anvergură internaţională. Pentru că, desigur...

"[...] spiritele care se reincarneaza in lumea noastra se pot naste in oricare tara [...] "

Cu alte cuvinte, îţi faci reclamă în lumea de dincolo, ca să ajungi în pieţele externe de dincoace:

"[...] Asta inseamna ca produsul dumneavastra nu mai are decat sa se lanseze international si va avea deja un numar de consumatori [...]"

Tare, nu? Şi, la o adică, se poate rezolva şi problema distribuţiei. Simplu: prin teleportare. Sau prin telekinezie. (Dar asta prea e aşa, la prima mînă...)

(Mulţumesc Leti)

Bomboanele de ciocolată Carpaţi

Studiu de făcut caz

Multă vreme am detestat denumirea naţional-comunistă a pralinelor Carpaţi, cele care se găseau la cofetăriile bune din centru, chiar şi-n plină austeritate optzecistă. Aceste capodopere baroce de ciocolată fină, deopotrivă moi şi crocante, dulci şi amare, ar fi meritat un nume mai exotic şi mai sonor decît banalul "Carpaţi". Pe vremea aceea se mai numeau Carpaţi cel puţin un camion, o ţigaretă cu sau fără filtru şi vreo duzină de uzine... Tot ce se iţea mai “de vîrf” în industria vremii era pasibil să primească numele munţilor patriei. Dar să botezi cea mai delicioasă bomboană de ciocolată din tîrg (în afară poate doar de trufă...) cu acest nume plicticos de conformist mi se părea o greşeală de gust care se resimţea în gustul propriu-zis al cofetului.
Abia de curînd am înţeles subtilitatea acestui toponim devenit “cioconim”. Revelaţia mi-a venit de la batonul de Toblerone. Celebra ciocolată elveţiană face parte din obiectele cu design unic în lume. Forma sa este atît de specială încît, mai nou, obiectele în formă de prismă triunghiulară sînt denumite în jargon toblerone, aşa, ca substantiv comun. Dar ciocolata Toblerone, o dată despachetată, ne dezvăluie o altă surpriză: forma ei nudă este, de fapt, cea a unui lanţ muntos stilizat, fiecare prismuliţă reprezentînd un vîrf. Iar ansamblul simbolizează munţii Matterhorn, cei mai celebri dintre Alpi, cu aura lor de sănătate şi lăptozitate. Munţişori de ciocolată – iată metafora pe care n-o înţelesesem pînă atunci şi care mi se desluşea, precum un pisc ciocolatiu. Ce altceva sînt ciocolăţelele Carpaţi decît nişte miniaturale masive muntoase, cu steiuri şi rîpe de nucă şi fructe confiate? Spre deosebire de rigoarea helvetică a “munţilor” Toblerone, Carpaţii de ciocolată ni se arată mai accidentaţi, mai dezordonaţi, mai surprinzători. Mai aşa, ca noi...

apărut azi în B24FUN

Despre pasta de dinţi toxică "made in China"

Dedicată Monichii, o nostalgică a ciocolatei Goodbye Mao:

Toxică la maxim e
Maxam paxta dentară,
curăţenii maxime
xinezii-n ea mixară.

(ştirea)

paste de dinti chinezesti chinezeasca spearmint maxam dietilen glycol

Anchetă asupra unui tînăr care a făcut de toate...

... dar nimic rău
Aseară am fost într-un local din blocul de pe Calea Victoriei în care a locuit Florian Pittiş. Nu rareori era văzut coborînd din acel bloc, cu ţigara într-o mînă şi cu scrumiera în cealaltă. Se plimba agale, fuma şi scutura atent în scrumelniţă.
Să faci asta în anii '80 nu era semn de ecologism, ci un soi de nesupunere dandy. Iar Florian Pittiş era un dandy, era un cochet... Atenţia aproape obsesivă acordată părului (avea gesturi aproape coregrafice de ţesălare a coamei atent îngrijite, avea cîntece despre plete etc.), platoşa de blugi cu care se acoperea pînă şi în zilele toride - pot părea nişte ciudate vanităţi exterioare; dar multă vreme, în care pînă şi înfăţişarea ne era normată şi controlată de partidul-stat, aceste bizarerii de afişare publică au constituit afronturi, declaraţii de independenţă, mici revoluţii personale. Poate că în asta a constat magnetismul exercitat asupra tinerilor de-a lungul multor decenii de către Florian Pittiş, dincolo de mode şi contramode: această exhibare vehementă, oarecum teribilistă, această alintare-provocare, tipic juvenile. Young at heart, aş zice, dar ştiu că maestrul nu gusta genul acela muzical... aşa că revizuiesc: Forever Young (neapărat cu Dylan).
Inevitabil discuţia a alunecat asupra unor detalii intime, despre care "vorbeşte lumea" şi pe care Florian Pittiş le ţinea secrete... Pe atît de secrete, pe cît de făţişă îi era aderenţa la alte minorităţi, precum cea flower power...
Şi atunci am simţit nevoia pioasă de a-l pomeni cu ceva demn, de a spune "ceva de bine" despre cel care ne era vecin şi în acele clipe, la un etaj de (încă şi mai) sus... Şi am zis atunci (şi reiau acum) că:
Florian Pittiş a avut o intuiţie perfectă atunci cînd, după '90, a simţit că teatrul în România cam bălteşte; şi a hotărît "s-o dea pe muzică" definitiv: fie ca textier, fie ca recitator în spectacolele cu folkişti, fie chiar avîntîndu-se tot mai mult ca solist vocal... A întreprins acest taking-off (ca să evoc un film cu hippioţi care îi plăcea) cam în acelaşi timp cu Ştefan Bănică jr., mai tînărul său coleg de la Bulandra, în capul unei coloane de "actori răspopiţi" care îi cuprinde pe Chirilă jr., pe Helciug, pe Ada Milea etc. Sînt oameni pe care azi îi ştim mai întîi de cîntăreţi, deşi excelenţi actori "la bază".
De ce a făcut Florian Pittiş acest pas? Ar fi putut să rămînă un societar onorabil al teatrului, ar fi putut să pună-n scenă piese în regie proprie, în manieră pop art, precum Cîinele grădinarului sau Cum se numeau cei patru Beatles. Succes avea. Şi-a dorit însă mai mult. Nu neapărat mai mulţi bani, cum tinde să gîndească românache disperat (deşi n-ar trebui să ne ferim să spunem şi că Florian Pittiş avea fler şi calităţi de manager cultural nu îndeajuns fructificate)... E vorba în primul rînd de provocare profesională, de neastîmpăr artistic, de creativitate. E vorba de aspiraţii pe care un gen artistic îmbîcsit (cel puţin la noi) nu i le mai puteau satisface. Şi pe care i le satisfăcea pe deplin scena muzicală, tot mai activă, tot mai vitală. E drept, el strălucise ca interpret vocal încă din anii '70, cînd cu show-urile TV ale lui Bocăneţ. Şi varianta sa la Ballad of John & Yoko, "Mi-am dorit o maşină (şi iat-acuma o a-am...)" din reclama şaptezecistă la automobilele Dacia a rămas ca o amintire pregnantă a unuia dintre cele mai bune momente ale publicităţii noastre anterevoluţionare. Nu mai zic că în ultimii ani ajunsese voice-over-ul cel mai dorit din publicitatea românească...
Dacă aş insista încă un pic asupra marii sale voci (Teleenciclopedia, Moment poetic, God's Voice în reclamele la Camay, Rompetrol etc.), bogată în armonice precum e vinul bun bogat în arome, e pentru a evidenţia un fapt extraordinar: Florian Pittiş a debutat ca un excelent mim, ca un emul al lui Marcel Marceau, regele pantomimei moderne. A excelat de la început ca un performer al expresiei corporale/nonverbale. Dacă a excelat totodată şi pe cealaltă axă a performanţei actoriceşti, cea vocală/verbală, asta dovedeşte că a fost un perfecţionist şi un artist total.
Într-o polemică recentă cu Tudor Ţepeneag, o schijă a ricoşat înspre cel pe care Ţepeneag jr. îl alinta "Moţu"... Poziţia mea de atunci cu privire la Radio 3 net a fost una cel puţin sceptică. Laolaltă cu alţii, am reproşat conducerii SRR că a desfiinţat un post în FM şi AM, dedicat tineretului (Radio România Tineret, fost Radio 3), pentru a înfiinţa un... site! Argumentul meu era unul de etică a guvernării: statul are datoria să asigure un post muzical pe unde hertziene şi tinerilor din Apuseni, şi celor din Deltă, şi celor din cătunele pierdute ale Carpaţilor Orientali. Dacă, între timp, a ajuns Europa FM să emită şi în aceste cotloane, cu atît mai bine. Dar meritul unui privat evidenţiază ruşinea statului! Dimpotrivă, e mai firesc ca privaţii să fondeze staţii care transmit pe net (ceea ce se şi întîmplă în ritm progresiv), în timp ce statul, ca stăpîn al frecvenţelor, e dator să asigure emisii chiar şi pentru tinerii ciobani care încă nu merg cu laptopu-n vîrf de munte...
Azi, cînd toată naţiunea îl priveghează pe Florian Pittiş şi îi elogiază viziunea de a înfiinţa un radio pe net, ar merita poate să deplîngem maniera în care acest "pas revoluţionar" a fost făcut: prin desfiinţarea unui post pe unde radio. Cu toţii ştim că Florian Pittiş nu a vrut aceasta. Cu toţii ştim că un spirit altruist şi progresist ca al său ar fi văzut radionet-ul ca un post nr. 4, care nu ar fi trebuit să substituie Radioul 3. Cu toţii ştim că, prin acest pas înapoi, s-au redus nişte cheltuieli, în condiţiile în care SRR-ul a rămas un la fel de mare cheltuitor de fonduri publice. Dacă Florian Pittiş a fost într-adevăr un vizionar, un entuziast care a anticipat viitorul radioului (şi radioul viitorului), e păcat că această viziune s-a concretizat tocmai într-o conjunctură dubioasă. Şi e păcat, mare păcat, că mulţi dintre cei care îl jelesc azi mai dihai l-au folosit drept paravan pentru şmenuri şi căpătuială. Că l-au plasat pe acest copil mare, cu pletele lui dalbe şi badge-urile lui pacifiste, în poziţia unui scut pentru malversaţiunile lor cabalistice.
Florian Pittiş ar fi putut fi un bun Hamlet. Să ni-l închipuim numai: cu ochii aceia, cu glasul acela, cu statura aceea... Dar nu a fost să fie. El era alternativ... era PREA alternativ. Pe el îl distribuiau (la Buftea sau la TVR) în roluri de bişniţar, de "parazit", de chiulangiu. În Veronica, evident, el era Greierele! Roluri minore, pe care însă publicul le adora, ca pe nişte mici raze de soare în scenariile alea cu sinopsisuri de la partid... În piesele din dramaturgia clasică, el era bufonul, nebunul, marginalul... Dar Florian Pittiş a prins şi un rol principal la Bulandra (înainte de seria spectacolelor pop art cu muzică şi proiecţii pe care şi le regiza singur): anume în Anchetă asupra unui tînăr care n-a făcut nimic (emblematic titlu...), o piesă despre inadaptare; o piesă tezistă, da, dar aşa erau pe atunci toate piesele din repertoriul contemporan.
În toate aceste roluri, mari şi mici, Florian Pittiş ne-a făcut cu ochiul complice şi ne-a transmis maximum de mesaj subversiv posibil în marea piesă de pe marea scenă a ţării: ne-a învăţat să gîndim alternativ, să aspirăm către alte zări, să căutăm şi altceva decît ni se dă...
florian pittis marceau dandy dandyism

Mama mă-si (sau telescopul Svetlanei)

M-am tot ţinut să nu pomenesc vreun autor din ultimul Tiuk, cel cu topicul maternităţii...
Dar...
Nu mă pot abţine de la discriminare şi redau un pasaj din Svetlana Cârstean: mîngîierea propriei burţi de gravidă o duce cu gîndul telescopic la burta proprei mame...

[...] Ma gindesc la burta mea mare, de femeie gravida. Pe ea imi odihneam miinile, cu ea impingeam oamenii in tramvaie, imi faceam loc, gauream aerul, eram parca mai puternica decit el sau el era poate resemnat si elastic. Ma gindesc la burta mamei mele pe care niciodata n-am vazut-o, nici intr-o poza. Burta ei, cu mine in ea, ramine un secret vesnic. Si cind imi amintesc de ele, burta mea si burta ei devin doua camere identice, umbroase, cu storurile trase, unde se poate dormi pina tirziu. Doua camere carora le stii fiecare pata de pe tavan, fiecare bubulita din var, fiecare desen pe care dungile subtiri de lumina il proiecteaza de-a lungul mobilelor, peretilor si peste corpul tau. [...]

Să fie vreo 10 ani de cînd am auzit-o prima dată pe Sveti citind din ciclul Floarea de menghină, la cenaclul lui Cărtărescu. Textul mi-a mers la suflet. Am înduplecat-o să-mi dea una dintre puţinele dactilocopii. Ajunse acasă, poemele "de menghină" au magnetizat-o şi pe soţia (pe atunci logodnica) mea, care altminteri îi trăda cu greu pe autorii ei francezi...
Peste vreun an-doi dau de Svetlana într-o revistă glossy pt. femei, cu un adorabil eseuaş despre... buric! (Tocmai se lansase moda feminină care lasă buricul descoperit.) Erau rînduri scrise cu o graţie şi o senzualitate care m-au excitat la maximum (nu numai spiritual)!
Azi, cînd vorbim mai mult despre ce ne fac copiii decît despre ce mai scriem (ştiind că ei, copiii, sînt adevăratele creaţii ale noastre; că genesis-ul bate poesis-ul), dau de acest poem despre burţi: burta mamei şi a fiicei ca două camere incluse una-n alta etc. Şi am o senzaţie de undă concentrică: de la buric la burtă... de aici la burta mamei... şi de aici la întregul univers care ne generează şi ne înghite pe noi toţi (dar deja asta e interpretarea mea gongorică)...
NB! Svetlana zice burtă, nu pîntece. Ceea ce e foarte poetic.

Tiuk! 16 a ieşit din maternitate...

... la propriu!
Grupajul tematic al revistei e dedicat mamei (Paşii mamelor noastre).
Aşadar
www.tiuk.reea.net
Mulţi autori din mai toate stilurile şi mai toate generaţiile despre eterna Genitrix.
Nu pomenesc vreunul, ca să nu nedreptăţesc alţi zece mai dihai.
Aş spune doar că, la încurajarea editorului Mihail Vakulovski, am şi eu contribuţiile mele, o dată ca textier şi încă o dată ca "poet cult"...

Rezistenţa prin ciocolată

În urma ultimului meu articol din B24, am primit acest ecou de la domnul Radu Nicolescu, care întregeşte cu forţa mărturiei directe ceea ce eu doar am trasat la nivel de impresii, amintiri şi senzaţii:

Buna ziua domnule Florin Dumitrescu,

O mare bucurie mi-ati produs citind editorialul dvs. din B-24-Fun “Ciocolatierii de pe Calea Victoriei“.

Ca un fost lucrator in turismul Bucurestiului anilor ’80 si ceva din ’90 [am lucrat la Hotelul Bucuresti de la deschiderea sa in 1982 (8 decembrie – sef al serviciului comercial) si apoi ca director general intre 1991 si 1993], va pot preciza cine erau autorii minunatiilor din ciocolata si nu numai, despre care povestiti cu atita placere.
Maestrul cofetar era dl. Florea BUSCA (s-a pensionat de mult timp), ajutat de doi tineri “locotenenti”- Costel Ungureanu si Cornel Ciulei - cel din urma are o cofetarie cu laborator propriu undeva prin Berceni. Echipa celor trei asi in ale cofetariei a fost adusa "cu forta” de peste drum de la Athenee Palace la momentul deschiderii Cofetariei Bucuresti al hotelului cu acelasi nume.

Daca alte amanunte, mai mult sau mai putin “dulci” (aici cele “picante” nu-si au locul) au oarece interes pentru dvs., va stau la dispozitie cu amintirile mele legate de aprovizionarea cu frisca naturala, ciocolata “cuvertura”, faina trei nule si alte materii prime…retetele impuse de Ordinele neghioabe ale ministrilor Turismului sau Comertului…

Cu stima,
Radu Nicolescu

Mihail Vakulovski mă scoate la cafenea

Mişa Vakulovski mi-a oferit prilejul să mă dau mare om de litere (şi sunete) în acest interviu, apărut azi în cotidianul FLUX din Rep. Moldova.

CAFENEAUA FLUX
„La origini muzica şi poezia erau totuna”
Interviu cu Florin DUMITRESCU, realizat de Mihail VAKULOVSKI

- Florin, tu ai scris toate textele pentru formaţia rock SARMALELE RECI, cum se simte un poet între muzicieni? Ce-ai împrumuta de la ei pentru lumea literară, să zic aşa?
- Mi-am făcut ucenicia cu Timpuri Noi, m-au consacrat Sarmalele Reci şi colaborez de ani buni şi cu Direcţia 5. De la toţi am învăţat armonia, în sensul larg al cuvântului. Muzicienii trăiesc în lumea sunetelor care e mai sublimată, mai estetică decât lumea noastră. Lucrând cu ei, şlefuind alături de ei ba o vocală, ba un diftong, ba o consoană lichidă sau un accent, m-am contaminat cu starea lor de graţie, cu înţelepciunea superioară a sunetelor, care domină şi prilejuiesc sensurile. Această experienţă nemijlocită, laolaltă cu studiile filologice, mi-au deschis mintea şi ca textier, şi ca „poet cult”. Am învăţat că la origini muzica şi poezia erau totuna; mi-am făurit o artă poetică a muzicalităţii, a cântului care supravieţuieşte în vers, a magiei care este sursa şi scopul acestui mănunchi comun care este muzica-poezia-rostirea-dansul-divinaţia-cunoaşterea... Nu sunt un extatic al sincretismelor culturale, dar văd în ele de multe ori o recuperare a ritualurilor de altădată, care aveau şi alte sensuri decât cel pur estetic sau pur hedonic.
Parcă în lumea literară sunt mai multe gelozii decât în breasla muzicienilor/muzicanţilor. Se pare că armonia aceea de care ziceam funcţionează şi la nivel interuman. Muzicienii se mai invidiază între ei, dar parcă nu aşa ca literaţii. Parcă se respectă mai mult şi, de la simplu lăutar la mare maestru, sunt mai deschişi către colaborări, către experimente. Vorba lăutarului: decât să ne certăm, mai bine un cântec vesel să cântăm! Poate că noi, oamenii de litere, ar trebui să îi imităm şi să colaborăm mai mult, să ne cunoaştem nu doar din lecturi, ci şi din proiecte comune.

- Ai fost vreodată în Basarabia? Cum ţi se pare lumea literară basarabeană (întrebare valabilă şi dacă n-ai ajuns încă în partea cealaltă a Prutului)?
- N-am apucat să ajung în Basarabia... încă. Bunica mea (mama lui tata) era din Cernăuţi. O parte din familia ei a plecat în R.S.S. Moldovenească. Când eram mic, tata s-a trezit o dată cu o scrisoare de la verişorii lui dintr-un sat basarabean. Puseseră înăuntru poze cu toţii, copiii, toate neamurile... Le-am răspuns şi noi, ne-am mai trimis urări de Crăciun dar, după ce a murit tata, le-am pierdut urma. Aş vrea acum să dau de ei... Ca să fac o alegorie, asta e situaţia noastră acum, la nivel de naţie: avem aceiaşi părinţi, aceeaşi sorginte, dar ne-am înstrăinat de-a lungul deceniilor şi acum bâjbâim fără să ne regăsim.
Literaţii moldoveni au avut mereu o forţă şi un patos care nouă meridionalilor ne cam lipseşte; basarabenii în mod special au venit cu multă vână: uite un B.P. Haşdeu, care la vremea lui a fecundat realmente cultura română. Sau A.E. Baconski; sau E. Brumaru, care e încă foarte activ şi foarte influent în zilele noastre. Numai faptul că tinerii filologi bucureşteni fac mese rotunde la Cărtureşti sub egida versului „Eminescu să ne judece” - vorbeşte despre influenţa, poate neconştientizată (dar cu atât mai importantă), a unui poet precum G. Vieru, altminteri considerat desuet de către „ai noştri juni”. Iar noua generaţie „Basa”, valul care ne surprinde în ultimii ani, ne deschide o lume nouă, proaspătă, neştiută. (Nu dau nume, ca să nu omit pe vreunul sau altul...) E de fapt aceeaşi lume românească, văzută cu alţi ochi, mai curaţi (întrucât mai spălaţi de lacrimi).

- Ai iniţiat un proiect utilitar despre personalităţi mitice pentru români. La ce rezultate ai ajuns?
- Hahaha. Contez pe inteligenţa cititorilor noştri şi sper că vor lua ideea de utilitarism ca pe o glumă. Anul trecut pe vremea asta am iniţiat pe LiterNet un concurs (Câştigă cu Scornelius) prin care îi îndemnam pe oameni să spună ce produs de larg consum s-ar putea numi Eminescu. Nicio clipă nu am avut intenţia de a lansa atari obiecte pe piaţă. Am avut o participare foarte bună la concurs, dar am scandalizat şi mulţi concetăţeni „responsabili”, care se temeau că, astfel, piaţa românească va fi inundată de prezervative cu numele şi chipul lui Eminescu pe ambalaj! (Căci da: cei mai mulţi repondenţi au propus prezervativele Eminescu; pe locul doi, la ceva distanţă, a ieşit ceaiul de tei Eminescu; şi cu mult în urmă - vinul, rachiul, apa minerală Eminescu). Repet: nu am avut intenţii practice, mercantile. Prin concursul ăsta am vrut să sondez pur şi simplu raportarea oamenilor (a tineretului mai ales) la un anumit tabu al literaturii naţionale, al culturii naţionale, al fiinţei naţionale - cum se zice... Am vrut să văd dacă putem fi îndeajuns de relaxaţi precum italienii care au un ulei de măsline Dante sau englezii care au sculele de pescuit Shakespeare... Rezultatele frizează schizofrenia! Pe de o parte, mulţi tineri de pe internet au văzut în asta prilejul de a se răfui cu Eminescu cel nesuferit, cel predat la şcoală cu sila, cel din referate inepte şi comentarii pline de stereoptipii absurde. Pe de altă parte, am desoperit, în reacţiile din presă, mulţi oameni speriaţi literalmente că li se periclitează una dintre certitudinile absolute, că li se dărâmă unul dintre miturile fondatoare ale românismului etc. Sunt oameni care nu prea l-au citit la viaţa lor pe Eminescu, dar care se încred în fantasma sa ca într-o icoană făcătoare de minuni. Într-o primă fază m-a speriat virulenţa atacurilor din presă, de pe forumuri; şi am vrut să contraatac denunţându-le ipocrizia şi naţionalismul de faţadă. Apoi însă am ajuns să-i înţeleg şi să mă îngrijorez pentru ei. Concursul se voia mai puţin un manifest şi mai mult un prilej de studiu sociologic. Au existat şi câţiva, puţini, care ne-au dat răspunsuri isteţe, percutante, care surprindeau şi criticau cu umor cultul personalităţii lui Eminescu, cel atât de venerat, dar atît de puţin citit de români. Pe aceştia i-am premiat, pentru portanţa etică a răspunsurilor lor.

- Munca ta de zi cu zi e publicitatea. Ce slogan ai alege pentru prietenia/frăţia româno-română?
- Aş spune ceva tot de sarmale sau de mâncare în general... „Hai să ne-nfăşurăm sarmalele”. Hai să le punem în aceeaşi oală, ca să iasă totul mai gustos. Sau, pur şi simplu, le-aş zice şi unora şi altora, încercând să cuprind în această sintagmă simplă cât mai multe sensuri, „Hai acasă”.