textier: Ciocolatierii de pe Calea Victoriei

26 iulie 2007

Ciocolatierii de pe Calea Victoriei

Editorialul de săptămîna asta din B24 mi-a fost inspirat de o excelentă postare (n)ostalgică a Monicăi, despre ciocolata din alte vremuri. Fiind mai tînără ca mine, Monica n-a prins pesemne ciocolata cu lapte românească, dintre care cea mai bună era una avînd pe ambalaj o ceşcuţă (de lapte) roşie cu buline albe: practic la fel de bună ca aia nemţească (dacă-mi amintesc bine, îi zicea Poiana, motiv pentru care Suchard-ul a preluat după '90 brandname-ul Poiana pentru produsul Figaro, adus şi în România).
Şi încă o menţiune de la moş Florin. Ciocolata chinezească era fină, da Monik, dar după memoria papilelor mele, nu respecta reţeta ciocolatei tradiţionale: avea ceva de soia în ea, probabil ca surogat pentru untul de cacao.
Aş vrea să continuu peste două săptămîni cu un episod despre pralinele Carpaţi. Deocamdată însă...


Ciocolatierii de pe Calea Victoriei

Când aud de Rezistenţă prin Cultură, mă gândesc la ei

Poate că n-au făcut nimic deosebit. Doar n-au luptat în munţi. N-au împărţit manifeste. N-au conspirat din interior... În fond n-au făcut altceva decît să aplice nişte reţete. Numai că, de la o vreme, să respecţi întocmai reţeta era tot mai greu în România foamei şi austerităţii. Frişca naturală devenise marfă de contrabandă. Cacaua ajunsese rară ca praful de stele. Iar untul de caco era de-a dreptul o fantezie exotică! Dacă mai suntem azi în stare să facem deosebirea dintre un profiterol şi un coupe jacques - e datorită lor. Datorită lor mai ştim azi să trăim normal, savurînd o „şocolată" ca bunicii noştri. Erau patru astfel de redute ale normalităţii pe Calea Victoriei, în era comunismului luciu. Era faimoasa Capşă, a cărei cofetărie a dat decenii de-a rînd standardul în materie de bomboane de ciocolată. Era cofetăria Continental, consacrat loc de prime întâlniri. Era Nestorul, cofetărie care ţinea atunci de Ambasador: gloria cofetului interbelic a fost înlocuită mai nou de magazinul Estée Lauder... Şi, vizavi, cofetăria Bucureşti, cea mai nouă şi mai spaţioasă, ctitorie comunistă, da, dar cu o delicioasă umplutură dulce, în buna tradiţie a micului Paris. În aceste sanctuare se conserva secretul ciocolatei „ca pe vremuri". Aici trufele erau întotdeauna proaspete şi cremoase. Aici bomboanele Carpaţi aici erau întotdeauna moi şi crocante la justă egalitate. Unii dintre aceşti maeştri ciocolatieri or fi turnat la Securitate, ca să-şi păzească postul. Alţii or fi fugit în străinătate: cu măiestria lor aveau să cucerească orice confiserie, pasticcerie sau ştrudelerie. Cine mai ţine seamă? Au fost nişte meseriaşi, nu nişte eroi. Dar meseria lor a salvat o parte din memoria noastră. O parte delicioasă.



Etichete: , ,

6 Comments:

Blogger Monica said...

na, cum e sa salivezi dupa ciocolata la ora pranzului? ciocolata nu primeam inainte de masa, am uitat sa precizez;) si imi aduc aminte ca de la cofetaria Bucuresti aducea tata bunatati intr-un cornet imens de hartie, cand venea in Capitala la reciclare...
Noi la Targu Mures nu prea aveam:(

2:18 p.m.  
Blogger textier said...

da, dar cine are dulceata de rubarba?

2:35 p.m.  
Blogger textier said...

sar de la o mincare la alta: aseara au fost sarmalele-n peninsula... n-am stiut sa-ti spun, ca mergea dupa zakuska :)

2:44 p.m.  
Blogger Monica said...

au fost, cum nu...dar uite ca fiind reci s-au servit inainte;)

8:02 p.m.  
Anonymous tzafna said...

Florine, macar pentru decorul verii de afara, cer dreptate pentru cel mai tare profiterol al bucurestilor acelor ani. Cel de la Albina (langa pasajul "telefoanelor", vis a vis de Arhitectura). Si pentru parfait-ul Casatei. Ash fi zis si de inghetzata Lamaitzei, dar cred ca aci sunt subiectiva / nostalgia liceului de peste drum. Si tot din memoria trufelor si cataifelor> cofetaria Boema (virgiliu).

9:52 a.m.  
Blogger textier said...

aferim, ca bine le zici, tzafna:
la albina mincam inghetata de ciocolata cu bucati mari de ciocolata in ea (de obicei, la cofetariile obisnuite avea bucati mari de gheata).
eu cu ai mei faceam parte din acea scoala de gindire pentru care cel mai bun profiterol era cel de la casata, unde trebuia sa asteptam cite 1/4 de ora pe putin pt. fiecare comanda in parte... dar asteptarea era parte din ritual...

10:43 p.m.  

Trimiteți un comentariu

<< Home