Anchetă asupra unui tînăr care a făcut de toate...

... dar nimic rău
Aseară am fost într-un local din blocul de pe Calea Victoriei în care a locuit Florian Pittiş. Nu rareori era văzut coborînd din acel bloc, cu ţigara într-o mînă şi cu scrumiera în cealaltă. Se plimba agale, fuma şi scutura atent în scrumelniţă.
Să faci asta în anii '80 nu era semn de ecologism, ci un soi de nesupunere dandy. Iar Florian Pittiş era un dandy, era un cochet... Atenţia aproape obsesivă acordată părului (avea gesturi aproape coregrafice de ţesălare a coamei atent îngrijite, avea cîntece despre plete etc.), platoşa de blugi cu care se acoperea pînă şi în zilele toride - pot părea nişte ciudate vanităţi exterioare; dar multă vreme, în care pînă şi înfăţişarea ne era normată şi controlată de partidul-stat, aceste bizarerii de afişare publică au constituit afronturi, declaraţii de independenţă, mici revoluţii personale. Poate că în asta a constat magnetismul exercitat asupra tinerilor de-a lungul multor decenii de către Florian Pittiş, dincolo de mode şi contramode: această exhibare vehementă, oarecum teribilistă, această alintare-provocare, tipic juvenile. Young at heart, aş zice, dar ştiu că maestrul nu gusta genul acela muzical... aşa că revizuiesc: Forever Young (neapărat cu Dylan).
Inevitabil discuţia a alunecat asupra unor detalii intime, despre care "vorbeşte lumea" şi pe care Florian Pittiş le ţinea secrete... Pe atît de secrete, pe cît de făţişă îi era aderenţa la alte minorităţi, precum cea flower power...
Şi atunci am simţit nevoia pioasă de a-l pomeni cu ceva demn, de a spune "ceva de bine" despre cel care ne era vecin şi în acele clipe, la un etaj de (încă şi mai) sus... Şi am zis atunci (şi reiau acum) că:
Florian Pittiş a avut o intuiţie perfectă atunci cînd, după '90, a simţit că teatrul în România cam bălteşte; şi a hotărît "s-o dea pe muzică" definitiv: fie ca textier, fie ca recitator în spectacolele cu folkişti, fie chiar avîntîndu-se tot mai mult ca solist vocal... A întreprins acest taking-off (ca să evoc un film cu hippioţi care îi plăcea) cam în acelaşi timp cu Ştefan Bănică jr., mai tînărul său coleg de la Bulandra, în capul unei coloane de "actori răspopiţi" care îi cuprinde pe Chirilă jr., pe Helciug, pe Ada Milea etc. Sînt oameni pe care azi îi ştim mai întîi de cîntăreţi, deşi excelenţi actori "la bază".
De ce a făcut Florian Pittiş acest pas? Ar fi putut să rămînă un societar onorabil al teatrului, ar fi putut să pună-n scenă piese în regie proprie, în manieră pop art, precum Cîinele grădinarului sau Cum se numeau cei patru Beatles. Succes avea. Şi-a dorit însă mai mult. Nu neapărat mai mulţi bani, cum tinde să gîndească românache disperat (deşi n-ar trebui să ne ferim să spunem şi că Florian Pittiş avea fler şi calităţi de manager cultural nu îndeajuns fructificate)... E vorba în primul rînd de provocare profesională, de neastîmpăr artistic, de creativitate. E vorba de aspiraţii pe care un gen artistic îmbîcsit (cel puţin la noi) nu i le mai puteau satisface. Şi pe care i le satisfăcea pe deplin scena muzicală, tot mai activă, tot mai vitală. E drept, el strălucise ca interpret vocal încă din anii '70, cînd cu show-urile TV ale lui Bocăneţ. Şi varianta sa la Ballad of John & Yoko, "Mi-am dorit o maşină (şi iat-acuma o a-am...)" din reclama şaptezecistă la automobilele Dacia a rămas ca o amintire pregnantă a unuia dintre cele mai bune momente ale publicităţii noastre anterevoluţionare. Nu mai zic că în ultimii ani ajunsese voice-over-ul cel mai dorit din publicitatea românească...
Dacă aş insista încă un pic asupra marii sale voci (Teleenciclopedia, Moment poetic, God's Voice în reclamele la Camay, Rompetrol etc.), bogată în armonice precum e vinul bun bogat în arome, e pentru a evidenţia un fapt extraordinar: Florian Pittiş a debutat ca un excelent mim, ca un emul al lui Marcel Marceau, regele pantomimei moderne. A excelat de la început ca un performer al expresiei corporale/nonverbale. Dacă a excelat totodată şi pe cealaltă axă a performanţei actoriceşti, cea vocală/verbală, asta dovedeşte că a fost un perfecţionist şi un artist total.
Într-o polemică recentă cu Tudor Ţepeneag, o schijă a ricoşat înspre cel pe care Ţepeneag jr. îl alinta "Moţu"... Poziţia mea de atunci cu privire la Radio 3 net a fost una cel puţin sceptică. Laolaltă cu alţii, am reproşat conducerii SRR că a desfiinţat un post în FM şi AM, dedicat tineretului (Radio România Tineret, fost Radio 3), pentru a înfiinţa un... site! Argumentul meu era unul de etică a guvernării: statul are datoria să asigure un post muzical pe unde hertziene şi tinerilor din Apuseni, şi celor din Deltă, şi celor din cătunele pierdute ale Carpaţilor Orientali. Dacă, între timp, a ajuns Europa FM să emită şi în aceste cotloane, cu atît mai bine. Dar meritul unui privat evidenţiază ruşinea statului! Dimpotrivă, e mai firesc ca privaţii să fondeze staţii care transmit pe net (ceea ce se şi întîmplă în ritm progresiv), în timp ce statul, ca stăpîn al frecvenţelor, e dator să asigure emisii chiar şi pentru tinerii ciobani care încă nu merg cu laptopu-n vîrf de munte...
Azi, cînd toată naţiunea îl priveghează pe Florian Pittiş şi îi elogiază viziunea de a înfiinţa un radio pe net, ar merita poate să deplîngem maniera în care acest "pas revoluţionar" a fost făcut: prin desfiinţarea unui post pe unde radio. Cu toţii ştim că Florian Pittiş nu a vrut aceasta. Cu toţii ştim că un spirit altruist şi progresist ca al său ar fi văzut radionet-ul ca un post nr. 4, care nu ar fi trebuit să substituie Radioul 3. Cu toţii ştim că, prin acest pas înapoi, s-au redus nişte cheltuieli, în condiţiile în care SRR-ul a rămas un la fel de mare cheltuitor de fonduri publice. Dacă Florian Pittiş a fost într-adevăr un vizionar, un entuziast care a anticipat viitorul radioului (şi radioul viitorului), e păcat că această viziune s-a concretizat tocmai într-o conjunctură dubioasă. Şi e păcat, mare păcat, că mulţi dintre cei care îl jelesc azi mai dihai l-au folosit drept paravan pentru şmenuri şi căpătuială. Că l-au plasat pe acest copil mare, cu pletele lui dalbe şi badge-urile lui pacifiste, în poziţia unui scut pentru malversaţiunile lor cabalistice.
Florian Pittiş ar fi putut fi un bun Hamlet. Să ni-l închipuim numai: cu ochii aceia, cu glasul acela, cu statura aceea... Dar nu a fost să fie. El era alternativ... era PREA alternativ. Pe el îl distribuiau (la Buftea sau la TVR) în roluri de bişniţar, de "parazit", de chiulangiu. În Veronica, evident, el era Greierele! Roluri minore, pe care însă publicul le adora, ca pe nişte mici raze de soare în scenariile alea cu sinopsisuri de la partid... În piesele din dramaturgia clasică, el era bufonul, nebunul, marginalul... Dar Florian Pittiş a prins şi un rol principal la Bulandra (înainte de seria spectacolelor pop art cu muzică şi proiecţii pe care şi le regiza singur): anume în Anchetă asupra unui tînăr care n-a făcut nimic (emblematic titlu...), o piesă despre inadaptare; o piesă tezistă, da, dar aşa erau pe atunci toate piesele din repertoriul contemporan.
În toate aceste roluri, mari şi mici, Florian Pittiş ne-a făcut cu ochiul complice şi ne-a transmis maximum de mesaj subversiv posibil în marea piesă de pe marea scenă a ţării: ne-a învăţat să gîndim alternativ, să aspirăm către alte zări, să căutăm şi altceva decît ni se dă...
florian pittis marceau dandy dandyism