Happy Navidad & Joyeux UE

În zilele în care se celebrează marea Naştere, mica mea familie (şi mai cu seamă soţia mea Alina) se pregăteşte de naşterea celui de al 2-lea copil.
Evenimentele ne-au luat un pic prin surprindere, drept pt. care s-ar putea să jucăm scena ieslei mai devreme decît prevăzut.
Rog să îmi acordaţi un răgaz pînă după Sf. Ioan încolo, cînd voi reveni pe blog - sper, Doamne ajută - cu veşti bune.
Pînă atunci vă fac urările de sarbatori fericite şi vă îndemn către selectul meu blogroll.
Cu bine în UE şi la mulţi ani!

Mi-am petrecut Sfîrşitul Lumii cu Beethoven

(c) Szomor

Acum 17 ani...

Pe 23 decembrie aveam programat un colocviu la socialism politic (în toate facultăţile se făceau obligatoriu bla-bla-logii din asta, care variau pe ani de la economie politică pînă la nu-ş-ce socialism expandat cu perje...), de fapt un examen scris, parţial... dar obligatoriu, dat fiind specificul ideologic (şi culmea! zbirul care ne preda mizeriile astea nu admitea copierea).

De pe 16-17 începînd, pierdeam nopţile pe Europa Liberă, ca să aflu ce se-ntîmplă la Timişoara. Dorinţa mea secretă era să vină revoluţia şi la Bucureşti, ca să scap de examenul ăsta oribil. Nu atît din scîrbă, cît din superstiţie vecină cu magia, m-am ţinut departe de imunda broşură cu Noua Revoluţie Agrară (sau Tezele din Iunie?) pe care o aveam de tocit.

Joi, pe 21, trebuia să merg cu o prietenă la Ateneu să vedem un concert de orgă. Era o fată foarte melomană cu care ieşeam pe atunci... Cînta excelent la pian, totuşi nu dăduse la Conservator, din defetism: alesese chimia. Pe atunci erau şi mai puţine locuri la admitere la Cons şi cum nici nu făcuse liceul de muzică, renunţase. Rămăsese cu un cult al Muzicii, avea-n casă busturi din alea de compozitori din ghips...

Pe atunci spectacolele începeau la 18.00... Nimic anormal, într-o epocă în care muncitorii terminau schimbul 1 la 15:00, iar personalul tesa (funcţionărimea, intelectualii) la 16:00, cel mult 17:00, cînd îi dădea portaru-afară.

Pe la 14:30 eu încă nu ştiam de mitingul lui Ceauşecu etc. Cum aveam bioritmul dereglat de atîtea nopţi de veghe, mă trezisem la prînz şi ieşisem pe Lacul Titan, să mă dezmeticesc aşa, ca un promeneur solitaire. Cînd hop: un prieten, Biţa Grigore, mă întoarce de pe aleea cu stejărei decorativi: - A început! - Fără mişto! - Da, l-au huiduit pe Ceauşescu la Palat...

Ne-am strîns mai mulţi la Biţa acasă şi butonam radioul. El cică avea un radio mai bengos... Parcă mai mult ca oricînd, şi Europa Liberă, şi BBC-ul şi Vocea Americii se auzeau cu un bruiaj asurzitor... Oricum, confuzia şi dezinformarea erau în aer.

Mă pomenesc că trecuse de 5 şi uitasem de rendez-vous! Fug acasă să-mi sun melomana (pe vremea aia n-aveam mobile, copii). Mai ales că biletele erau la ea... Nu răspunde nimeni. O fi plecat! Înfulec ceva şi plec în goană. Metroul - mai liber ca oricînd. Cîte un bătrîn, cîte o mamă strîngîndu-şi copilul mic cu o teamă indicibilă. Straniu, aproape înfricoşător... Noroc că aşa mergea mai repede şi puteam să ajung, dacă nu la timp, măcar la sfertul academic, - speram eu.

Mă dau jos la Romană. Pe peron o văd pe melomana mea, care cobora nervoasă scările. Fusese la Ateneu de la fără un sfert (maniacă!), unde găsise închis, ferecat, suspect. La fel, toate magazinele: Eva, ONT-ul, Leonida... Era indispusă că nişte golani se luaseră de ea. Erau probabil revoluţionari care o chemau să li se alăture.

Pare incredibil, dar fata asta avea o existenţă într-atît de estetică, într-atît era de devotată Muzicii, încît nu-şi dădea seama că se prăbuşeşte regimul sub ochii ei. Nu i-am dezvăluit nimic despre ce (ştiam eu, unul, că) se întîmplă. Am lăsat-o în coconul ei de armonie şi trăire sublimă.

Am condus-o acasă, unde am ascultat-o dezlănţuindu-se asupra claviaturii mai bine de-o oră. Uite aşa mi-am petrecut Sfîrşitul Lumii: am ieşit din ceauşism cu sonate de Beethoven. (Aşa cum intrăm azi în UE pe corul Simfoniei a Noua.)

Ne-am despărţit tîrziu, cu promisiunea de a nu rata următorul concert în oraş. M-am întors acasă la radioul meu, amorţit, anesteziat cu esteză pură. Examenul de socialism îmi fugise din minte ca un elicopter de pe bloc.

Episodul meu bravură avea să înceapă peste încă două zile, cînd am mers cu Iulian Comanescu "să apărăm facultatea de terorişti" şi am sfîrşit prin a scoate, alături alţi cîţiva, unul dintre primele ziare ale Revoluţiei, la o rotativă Gestaetner (am scris corect, Iuli?)...

Dar asta e altă poveste.

P.S. Nu m-am mai întîlnit de atunci cu marea mea melomană. Eu am intrat în altă lume, prea trepidantă, prea alertă... Ne-am mai sunat de complezenţă o vreme. Peste ani am aflat că e fericită alături de un amic de al meu muzician profesionist.

Deferenţa face diferenţa

"Rusia, spre deosebire de Romania si alte tari fost comuniste din Europa de Est, nu va incerca niciodata (cel putin in viitorul apropiat) sa puna in discutie si sa vorbeasca despre comunismul sau ca fiind un sistem ilegitim. Acest lucru nu e posibil din simplu motiv ca el este asumat si integrat deja in propria istorie colectiva si se merge mai degraba pe o linie a concilierii nationale. URSS este, alaturi de Rusia tarista, parte a istoriei ruse, iar Stalin e un erou sau personaj istoric alaturi de Ivan cel Groaznic sau Petru I. Moscova este un oras in care regasesti cel putin in aceeasi masura si elemente ale epocii tariste, si elemente ale epocii comuniste. Steaua sovietica sta nestingherita alaturi de vulturul cu doua capete, iar Mausoleul lui Lenin e langa Kremlinul tarilor. In acelasi timp, sondajele si realitatea rusa ne spun ca nimic din trecut nu se poate repeta, nimic nu mai poate reveni la ceea ce a fost si chiar si cei care isi doresc acest lucru sunt pe cale de disparitie."
Vasile Ernu, Nu vă temeţi tovarăşi, şi Lenin s-a privatizat!

Decembrie 1989 - decembrie 2006

(c) Ioana Alexe

(Dacă deja s-au notat coincidenţele astea, sorry. Eu acum m-am prins.)

• Şi atunci au picat la fel zilele în săptămînă: 21 decembrie joia, 22 vinerea... respectiv, pentru timişoreni, 16 sîmbăta şi 17 duminica.
• Şi atunci era o iarnă caldă ca şi acum.
• Şi atunci preşedintele României se răcise faţă de Kremlin.
• În vizita din Iran din 18 decembrie, Ceauşescu a condamnat (pentru ultima oară) capitalismul. În vizita de la Parlament, pe 18 decembrie a.c., Băsescu a condamnat (pentru prima oară) comunismul.

Cu vaca la oraş

(c) Silviu Gheţie

Ne dă carne, lapte, brînză şi ciocolată mov. Celor mai eleganţi dintre noi le dă talpa de la pantofi. Celor mai gurmanzi le dă din cînd în cînd cîte o limbă (cu măsline), iar super-rafinaţilor le rezervă frageda pizdulice... În alte capitale, mai celebre decît a noastră, i se acordă prioritate absolută pe trotuar şi carosabil. În urbea numită după ciobanul Bucur, zeiţa Vacă lasă azi urme ceva mai discrete... Dar semnificative pentru cine ştie să adulmece...

Vaca din raft

Ani de zile ne-a privit de pe cutiile unui producător de lapte UHT. Cam pierdută în ceaţă şi cam tenebroasă. Verde, roşie sau albastră, în funcţie de procentele de grăsime. Pentru copii, acelasi producator propune varianta cu ciocolată, cu o vacuţă mai simpatică pe ambalaj şi un brand uşor diferit. Normal, nu? O vacă serioasă, credibilă, matură, pentru target-ul adult; şi o viţică şturlubatică, ronţăind ciocolată şi împroşcîndu-şi apoi target-ul infantil cu lăptic ciocolatiu din ugeru-i precoce, într-un spot animat gen Cow & Chicken. Marketing bazat, calculat, greu de înfruntat, nu?
... “Mu”. De la o vreme, pe acelaşi raft şi-a făcut loc viţeluşa cu voce de fetiţă care cu mîndrie se autodefineşte ditai vaca, dîndu-se în leagăn pîn-ajunge în pătuţ, unde îl parodiază pe lupul din Scufiţa Roşie. Şi noua vacuţă, al carei nume rimează cu “mulga”, e şi roşie, şi albastră, şi verde, şi de toate culorile cocktail-urilor de supt cu paiul la orice vîrstă.
E o lecţie pe care o poţi învăţa de la Milka, Skinny Cow sau La Vache qui rit. Dar e un adevăr pe care pur şi simplu îl poţi experimenta, departe de biroul cubizat, cu PC network şi aer condiţionat: în vecinătatea vacilor, indiferent de vîrsta biologică, devenim cu toţii mai mici. Mai simpli. Mai tîmpi. (A se citi mai fericiţi.)

... Mai primitivi?
E o vacă pe acoperişul oraşului. Le Bœuf sur le toît în varianta bucureştenească. La fel ca faimoasa locandă pariziană, actuala Lăptărie Enache, amplasată la etajul superior al Teatrului Naţional, poartă amprenta avangardei artistice de acum un veac. Figuri de corifei ai dadaismului şi semizei ai dandysmului te privesc din cadră, alături de vaca saşie din tablă polizată care ţine de emblemă a celui mai faimos club bucureştean de muzica live. Club mai putin fiţos decît omologul său francez, cu care împărtaşeşte memoria lui Tristan Tzara. Redeschiderea fostului cuib al avangardiştilor a avut loc la mijlocul anilor ’90, în plină epoca de revendicări orgolioase a primatului românesc în materie de avangardă. Ca botez al scenei, Lăptăria a avut parte în 1996 de un adevarat spectacol dadaist restituit de Valery Oisteanu, alături de cel care şi-a mutat aici pianul - Johnny Răducanu, legendara verigă cu epoca lui Malagamba.
De atunci încoace – spiritul saşiu al vacii-balansoar (asemenarea cu căluţul de copii e încă o aluzie la Dada...) s-a infiltrat în atmosferă şi se simte la toate performance-urile, de la muzica medievală pînă la cea electronică: inovaţie prin primitivism.
Că apoi Boul de pe acoperiş a devenit un balet al lui Cocteau şi Milhaud, iar Lăptăria lui Enache – o “ciripitura” a lui Mircea Vintilă – ţine de parfumul local. Important e că, şi-ncolo şi-ncoace, acelaşi totem bovin ne veghează.

Iar cînd totemul se înmulţeste...
Devine cireadă. Cum e cea a vacilor din fibră de sticlă de la Cow Parade, devenite suporturi pentru picturi cu tematica europeană (şi în general cosmopolită) ale tinerilor artişti locali. Totem ce poate deveni tabu, în campania anti-vandalizare care, de voie-de nevoie, a însotit campania Vacilor:
“Ai peste 7 ani? Mai mult de 30 de kg? Eventual burtă? Ai mîzgălit, murdărit sau chiar escladat vreuna din văcuţele din Bucureşti? Atunci esti un BOU!”
Judecînd după tocirea picturii, se pare ca mulţi boi - cu aplecări de tauri de montă – au reacţionat în felul lor aparte la arta fără soclu de pe trotuarele Capitalei. E poate singurul prilej de a face rodeo cu un animal mai mult decît dresat.
După care, e de ajuns sa te sui în troleul din staţia de alaturi si cobori la celălalt capat, în vecinatatea unor întinderi verzi pe care nu rareori zareşti vaci în carne şi coarne pascînd, mugind şi mergind agale, aşa...

... ca într-un “Car cu boi” de Grigorescu:
Semn că avem şi noi tradiţie în arta cu tematică bovină. Iar cînd ne gîndim că un Bou de Grigorescu se vinde mai scump decît recent licitatele văcuţe, chiar că te-mpunge taurin un ditai orgoliul protocronist!

Un popor bovin
Azi, cînd e atît de trendy să discutăm despre brand-uri şi branding, să ne amintim că, la origine, brand semnifică nu altceva decît fierul roşu cu care văcarii işi însemnează viţeii, marcîndu-şi astfel proprietatea. De aici pînă la conceptul de marcă aureolată de valori – e un drum interesant de urmărit.
Mai interesant însă este să observăm că poporul cel mai dornic să se afişeze înţolit în brand-uri este poate cel bucureştean. Deducţia e simplă: bucureştenii sînt o cireadă consumistă. Prea se lasă de bunăvoie branduiţi. Stigmatizaţi de fierul înroşit care a înlocuit orizonturile roşii.

Oriunde ai fi dai de urma lor
A vacilor. Aici, în oraşul lui Bucur Ciobanul din legendă şi a lui Mircea Ciobanul din istorie. Oraşul unor celebre târguri şi locaşuri de sacrificiu dedicate vacii: Oborul, Vitanul, Abatorul - devenite toponime, merceonime şi adevărate sinonime ale bucureştenismului. Idem istorica Mînăstire Văcăreşti şi Zona Barbu Văcărescu, cea vînată azi de agenţii imobiliari.
Să dea bizar apelul la reîntoarcerea-n natură al organizatorilor Cow Parade-ului într-un oraş în care se mai simte încă damf de baligă bovină? Şocul vizual şi mentalitar al unei vacuţe pictate din Monte Carlo sau Barcelona să se simtă diminuat în Bucureşti? Să fie acesta perceput ca...

O formalitate a integrării...
... asemeni celeilalte, în sensul contrar al siluirii naturii de catre cultură, la care au fost constrînse vacile româneşti prin cercelarea standardizată cu placuţe galbene cu cod de bare?!
Ne-nvaţă Europa ce-s alea vaci? Ne dau birocraţii de Bruxelles revolvere să le “asomăm”? În timp ce artiştii lor faliţi ne instalează machete de vaci pe caldarîm, de parcă n-am şti ce-s alea...
Dar ce bine ne prinde-n grajd cîte-o olandeză de mare productivitate de la ajutoare...
Nu întîmplător...

Însăşi Europa e o vacă
Mai precis, o iubire a lui Zeus metamorfozat în taur alb – după cum ne-a lăsat în scris exilatul de la Tomis. Europa, ca figură mitologică, e o fată călare pe taur. Şi, aşa cum Leda trece metonimic în lebăda jupiteriană care o fecundează, la fel prinţesa feniciană răpită de taurul Olimpului se preschimbă ea însăşi într-o ditai vaca!
Ţărmul pe care s-a produs silita acuplare nemuritor-muritoare i-a luat acesteia numele: Europa. Un continent. Mai nou, o instituţie. O mapă cu dosare. Un acquis.
Rămînînd o himeră care deopotrivă ne atrage şi ne înspăimintă. Şi, din cînd în cînd în istorie, ne mai şi regulează...

(articol apărut acum un an în Re:publik)

Urîri de Sărbători

"Va urez reclame cu logouri avand caciulite rosii de Craciun. Si felicitari care incep cu "Fie ca Noul An sa va aduca..." SMS-uri fericite!"
Blogariu

De la cine a cunoscut "the real thing"

"... comunismul românesc nu e "comunismul", e un comunism (?) second-hand, exact cum Vadim e un Jirinovski mult prea second hand, aşa cum Băsescu e un Putin second-second hand!!"
Mihail Vakulovski

Wise up Doc

"Arhimede a fugit gol si tipand pe strazi ca sa proclame o descoperire si un adevar; in schimb nu stiu ca vreuna din minciunile care au nenorocit lumea asta sa fi fost rostita de oameni in pielea goala. Sau, macar, in pantaloni scurti. Nu, de regula prostiile ticaloase sau criminale sunt spuse de “nume”, de branduri, cu fete lipsite de zambet si discursuri lipsite de umor. Solemnitatea este un joc fara prea multa noima pentru orice om cinstit, in schimb este o necesitate absoluta pentru toti escrocii. Nu, nu afirm ca ziaristi si lideri de opinie ar trebui sa apara in public in costumul lui Adam. Afirm doar ca ar trebui sa dam mai putina importanta costumului, si mai multa persoanei. Haina nu face pe om; solemnitatea nu e seriozitate; iar aparentele nu inseala din alt motiv decat pentru ca lumea le da prea multa importanta."
Doc pe HotNews Blog

Şi Cărtărescu şi-a protejat numele

Radu Şerban şi Nicoleta Dumitru, proprietarii lanţului de librării Cărtureşti, confirmă public ceea ce a circulat ca zvon prin 2000. Se ştie că librăria "princeps" din Quinet s-a numit iniţial... Cărtăreşti. Ce nu se ştie e că într-o zi Mircea Cărtărescu i-a rugat să schimbe brandname-ul, pe motiv de confuzie cu propriul nume. A făcut-o fără citaţie şi fără scandal public. Şi, evident, fără pretenţii despăgubitoare. (Poet, dom'le...)
"[Numele] Cartaresti a fost ales pentru rezonanta sa de „sat al cartii”, „cetate a cartii”. La numai cateva saptamani de la deschidere, am realizat ca publicul nostru a asociat numele librariei cu cel al lui Mircea Cartarescu. Ne-a cautat el insusi pentru a ne ruga sa facem o modificare numelui intrucat primea foarte multe telefoane de „felicitare” pentru libraria proaspat deschisa."
Cariere via Mihaela Berneagă

Mîndruţă îi scrie lui Valentin Ceauşescu...

(c) Bükreş

... în privinţa pretenţiilor acestuia din urmă faţă de operatorul telecom Zapp care chipurile ar fi exploatat abuziv imaginea lui Ceauşescu senior (no hyphenation):

Scrisoare deschisa domnului Valentin Ceausescu

Stimate domn,
am urmarit cu mare atentie spotul Zapp in care tatal dumneavoastra rosteste citeva replici. Dati-mi voie sa va spun ca e prima oara cind il ascult cu adevarat, desi am 40 de ani - deci minim 20 am trait expus la mesajele dumnealui.
Dom’le, nu e rau! Atitudinea corporala e buna, dinamica si frazarea sunt ok. Mesajul e deasemeni puternic si convingator. Pur si simplu ABIA ACUM l-am inteles!…
In aceste conditii, pe bune, aveti de plata la Zapp! Daca nu erau ei, nimeni nu l-ar fi ascultat vreodata pe tatal dumneavoastra, cu atentia pe care o merita.
Traiasca si infloreasca deci!
Cu intreaga pretuire,
Lucian Mindruta,
fost membru UTC, PCR, UTLM, PTAP, ETC

Prezentatorii TVR primesc...

... un "spor de vedeta" de 2.000 RON
HotNews apud Gardianul

Valentin pierde procesul cu congresul

(c) Bükreş

Juniorul pretindea suspendarea campaniei Zapp cu Ceauşescu senior părăsit de congresiştii care ies din sală cu mobilele la ureche, în mod haios anacronic. Numai că între timp campania s-a şi terminat… Prinde orbul, scoate-i ochii!
Înfrîngerea are însă rol de precedent juridic. Pretendenţilor în materie de folosire a imaginii li se mai înfrînează elanul. Din păcate, Gardianul din care preiau ştirea nu prezintă decît “dreptatea” părţii reclamante.
Dar există precedente mai... precedente, în materie de folosire a imaginii lui Ceauşescu în publicitate: relansarea Cavit-ului dupa 2000, precum şi campania Connex din ‘98, special creată pentru Academia Caţavencu, care folosea fotografii ale cuplului Ceauşescu. Acestora, în funcţie de context, li se ataşau bule cu replici legate de GSM, SMS etc. (în aceeaşi logică a anacronismului comic). Campania a adus primul premiu românesc la Portoroz agenţiei D’Arcy. A fost o operă colectivă, “corală”, în care art-directorul (pe atunci) Adrian Boţan “a jucat simultan” cu mai mulţi copywriteri, fiecare completînd cît mai multe bule, la inspiraţie. Cel mai prolific a fost Liviu David. Eu am avut una singură care s-a publicat (şi de care îmi aduc aminte): Nicolae şi Elena Ceauşescu la timona unui iaht, scrutînd zarea. Ea, de colo: - Ce mare e asta, Nicule? El: - Marea Conectare! (ăsta era numele, de asemenea dat de mine, al promoţiei aniversare Connex). Aiureli, onorata instanţă…
O excelentă campanie cu imagini de dictatori (Mao, Hitler) este cea pentru revista Dosarele Istoriei (Graffiti, 2005, multiplu premiată). Sînt figuri intrate în patrimoniul vizual universal fatalmente, prin chiar acţiunea abuzivă a respectivilor.
Cred că e simplu pentru un avocat să demonstreze logic, indiferent de legi şi coduri, că o imagine care ne-a fost zeci de ani băgată pe gît cu forţa, în beneficiul unui grup restrîns, a devenit prin forţa lucrurilor un bun public. Cred că românii sînt dispuşi azi să respecte drama lui Valentin, în măsura în care şi el respectă drama "tutulor" românilor.

(Iniţial postat pe HotNews Blog)

Rachid Taha - Rock El Casbah

De dragul clash-ului dintre stiluri postez acest "rock oriental". Rachid Taha, un maestru al acestui gen de fuziune, a dat iz magrebian clash-icului Rock The Casbah. Anume pentru această cîntare l-a invitat pe Mick Jones, care îi redă backing-vocalul tipic de Clash. Mick (a cărui dantură încălecată o întrece chiar şi pe a lui Hugh Grant!) era vocea subţire, dulce (nu rareori ironică) a Clash-ilor. Vocea aspră, rugoasă şi vehementă îi aparţinea regretatului Joe Strummer, pe care Rachid îl înlocuieşte cu succes.
Casba-ua originală a apărut pe antologicul album Combat Rock din '82 (unde, că veni vorba de colaborări, Allen Ginsberg şi-a imprimat vocea într-un cîntec-recitativ).
Rachid Taha a cîntat în România acum 2 ani, în cvasi-anonimat, la o francofonea de-aia în piaţa publică, gen Fête de la Musique... Bineînţeles, am aflat de cîntare cu mult timp după aceea...

După Odă Americii, avertisment României

"Sunteţi tineri şi nu aveţi experienţă profesională [...] sunteţi părtaşi la această situaţie de circ, de confuzie care este pe piaţă. Goana după audienţă v-a făcut pe toţi dependenţi de Gigi Becali. Sunteţi toţi servitori la curtea lui Becali […] L-aţi invitat şi v-aţi distrat toţi pe seama lui Becali, cântându-i în strună, fără să puteţi să-i dovediţi că este un paranoic, că e o mare minciună, că toată povestea bogăţiei lui ascunde foarte multe lucruri dubioase şi că toate promisiunile lui sunt gogoriţe [...] l-aţi lăsat să devină un mit naţional şi [...] speranţa românilor. [...] în special televiziunile, ProTV fiind campion în cazul Becali şi apoi B1TV, OTV şi aici ai făcut asta [Mădălin Ionescu, Naţional TV], dintr-o disperare de audienţă, ceea ce înseamnă un mare atentat la încrederea românilor”.
Cornel Nistorescu, live la Naţional TV, apud ContraSENS

Nistorescu despre Becali:
http://www.youtube.com/watch?v=alb_kX8PmIU&mode=related&search=
Becali despre Nistorescu:
http://www.youtube.com/watch?v=FVUdjJX507M&mode=related&search=

Ce e mai kinky decît pedo- şi zoofilia?

Se pare că Dumitru Gorzo a fost invitat vineri în Frame, la lansarea cărţii lui Andrei Gheorghe, absolut din greşeală. Supunîndu-se legilor lui Murphy, vreo asistentă surmenată care trebuia să-l invite pe Gorzo (Andrei) filmologul, "coleg" de B-24 cu Gheorghe, s-a oprit pe lista de contacte la... Gorzo (Dumitru) pictorul. Tema invitaţilor era să citească o schiţă din carte fiecare - de la politicieni ca Ponta şi Boureanu la scriitori ca B. Ghiu şi T. Octavian, trecînd prin planete ca Moldova şi comete ca Nicola (ei da: am fost şi eu acolo, la capitolul florini, alături de Piersic jr). Gorzo (pictorul) neştiind consemnul, nu şi-a pregătit textul de lecturat. Atunci, fie din spirit de bravadă ("hai să fiu eu mai alternativ decît Gheorghe"), fie din cine ştie ce frustrări inavuabile s-a apucat să relateze "cum f... ciobanii oile" - unei asistenţe, din care nu lipseau doamnele respectabile (Corina Drăgotescu sau doamna Andrei Gheorghe...) şi minorii (fetiţa lui Andrei Gheorghe)... Pasămite o parodie a subtitlului Banalitatea s-a născut la oraş al cărţii: tot astfel, a pretextat Gorzo, se poate spune că "genialitatea s-a născut la sat" şi, cum procedeul zoofil al ciobanilor ar putea fi un exemplu de geniu rural aplicat... iată-ne iniţiaţi fără voie în tenebroasele secrete ale stînelor! Culmea e că pastişa lui Gorzo se aplica unui titlu pastişat la rîndul lui după Blaga, cel care credea "că eternitatea s-a născut la sat"... P(r)ostmodernism, frate! La încheiere vorbitorul nu a ratat o aluzie "haioasă" la savoarea brînzei telemea...
Asistenţa l-a ascultat cu deplină răceală. Următorul invitat la microfon, Florinel Piersic, a încercat să detensioneze atmosfera cu o glumă de circumstanţă...
Acuma da: ştiu şi admit că pentru artişti telurici şi glandulari precum Dumitru Gorzo, frustrările cu cît sînt mai maladive cu atît sînt mai creative etc. Ştiu şi nu contest faptul că, în arta sa, Gorzo îşi exhibă cu forţă şi grandilocvenţă himerele cele mai stranii şi că sînt oameni care îi apreciază rezultatele. Ba chiar sînt dispuşi să le şi agaţe pe perete! Ştiu şi încerc să accept faptul că post-hedonismul actual cere transgresarea a noi şi noi limite, într-o logică (ilogică?) a purificării prin perversiune extremă. Etc.
Dar vineri seară am fost acolo şi am experimentat, alături de ceilalţi, un mare sentiment de nepăsare (spre plictis...), în faţa performance-ului gorzoid care îmbina exhibiţionismul verbal cu zoofilia prin evocare şi cu pedofilia prin proximitate. Şi - excepţiile fiind deja amintite - nu eram tocmai un public de fete mari: era acolo Chişu care ho-ho-ho... ; erau - vorba aceea- persoane liberale, ca alde V. Ernu şi J.L. Sterian; erau tineri critici literari, precum Alex Matei şi Sanda Tivadar, updataţi la tendinţele cele mai decadente din literatura occidentală. Dacă a plutit printre noi o senzaţie peniiibilă, aceea nu a fost pudoare, ci plictiseala de a fi martori la încă o căzneală alternativă transgresivă cu fiţe culturale-n ea.
Per total a fost însă o seară agreabilă, plină de spirit autentic, marca Gheorghe.
M-ar consola să ştiu totuşi că măcar el, Gorzo the great Gonzo, s-a excitat atunci, acolo. Un lucru a reuşit, oricum: a f... un cal în p...

Tabacioc este? - No more!

Îl ştiţi pe sărmanul poştaş din reclamele acelea guvernamentale, care le explică "tîrlanilor" că există viaţă şi după euro-aderare? Mulţi îl urăsc... Eu unul încep să-l simpat(et)izez...

M-am amăgit că pot tempera cu mica mea intervenţie furia comentatorilor într-o chestiune delicată semnalată de Iulian Comanescu. Într-unul dintre drumurile sale cu trenul, cunoscutul consultant media află într-un mod cam brutal că fumatul e interzis pe CFR, pe motiv de "directive europene"... O nouă dispută se iscă: între fu şi nefu (... mători, fireşte, dar parc-ar fi, zău, altceva). Şi cum mărturia unuia care s-a lăsat de fu (... mat, deocamdată...), dar care a rămas atent la cultura viciilor (în suma lor constantă), risca să se piardă ca o şoaptă între răgete, o adă-postez aici:

(c) Alex Robciuc

Fumatul in RO are un specific aparte. Fumăm mai mult ca alte naţii. Se fumează mult de nervi, aşa, anti-stress. Ţigara e pt. mulţi români un prieten, un suport moral, un paratrăznet al surmenajului. A fost zeci de ani un viciu tolerat, încurajat, apoi impulsionat prin publicitate. Înainte de '90 au existat instituţii-templu ale fumatului: armata, şcoala (în fiecare pauză la facultăţi se fuma compulsiv… poate şi azi), stadionul etc. Există asocieri “culturale” ale ţigării: seminţele, cafeaua, alcoolul… În anii '90 s-a pompat în tinerele generaţii publicitate tutungerească în stil barbar. Fumează multe femei, mulţi minori. Am văzut ţărani săraci (români, nu rromi) dîndu-le copiilor de 3 ani chiştocul să-l termine, aşa, ca anestezic, ca drog uşor care să-i ţină potoliţi. Poate că în 10 ani de-acu-ncolo o s-o rărim cu fumatul în toată UE, iar ţigara o să ajungă un obiect de huzur precum pipa sau trabucul. Dar pînă atunci societatea (să nu zic statul) poate fi mai îngăduitoare faţă de victimele istorice ale acestui nărav indus tot prin intermediul instituţiile sale. Ca nefumător, am trăit în anii '90, chiar şi 2000-01, experienţe triste în birouri îmbîcsite cu tabagişti agresivi şi dispreţuitori faţă de minoritatea lipsită de umor a “abstinenţilor”. Tocmai de aceea, pt. că laolaltă cu fumatul pasiv am înghiţit şi destule afronturi ofensatoare, tocmai pt. că ştiu ce înseamna atitudinea intolerantă faţă de cel aflat la capătul celălalt al ţigării, nu vreau să păcătuim azi în acelaşi fel (dar cu un discurs contrar), faţă de concetăţenii fumători. Chiar dacă o facem în numele sănătăţii, al civilizaţiei, al valorilor europene…

Aici Europa liberă la cuget

"Am citit citeva cunoscute povesti rescrise conform normelor PC [political correctness] si mintea mi-a zburat la Orwell. Aflu ca tot mai multi americani renunta la bradul de Craciun din fata casei ca nu cumva sa-i lezeze pe unii dintre vecinii lor. Prezenta sau scoaterea icoanelor din scolile romanesti este o chestiune delicata ce trimite la traditii, dar si la modernitatea lumii unde traim. Problema ar trebui rezolvata, ca in Germania sau Italia, lasind autoritatile locale sa decida - fara nevricale si anateme stupide. E posibil ca aceasta intaritata polemica sa se fi nascut si din iritarea provocata de excesiva implicare a Bisericii Ortodoxe Romane in spatiul public. Soboare de preoti au ajuns sa sfinteasca tot ce li se cere, inclusiv bocanci de fotbal sau birturi. Dreapta cumpana si respectul pentru cei din jur sint singura cheie pentru a dezlega „dilema“ icoanelor din scoli."
Radu Călin Cristea, Jos Mihai Viteazul!, Cotidianul

Profeţiile lui Comanescu

"Presa era pe vremuri cîinele de pază al democraţiei. Acum însă ea încetează a lătra şi începe să miorlăie îmbietor: consumă. Consumă-mă pe mine şi ceea ce îţi spun eu să consumi. Ia un sîn dezgolit, o glumă, ba chiar şi o reclamă. De aceea, în curînd, păianjenul Văduva neagră nu va mai ataca litoralul românesc, iar Regele nu ne va mai cere bani pentru Castelul Peleş. Munţii din Buzău n-o s-o mai ia la văile lor de cîte ori a plouat puţin, iar sîngele se va zvînta din ştirile de ora 5. Însă patronii de gazete nu pricep asta, iar Cristian Tudor Popescu încearcă să definească statutul profesiei de ziarist, acum, că ziariştii nu mai există."
Iulian Comanescu, Cîinele care miorlăie nu moare de drum lung, Dilema

Harry Tavitian & Orient Express la TV

Harry Tavitian ne semnalează transmiterea la TV (premieră şi reluări) a unei recente cîntări cu Orient Express (feat. Nightlosers & Iordache), precum şi (wow!) adresa blogului personal. Maestre...

(c) www.badorgood.com

"Miercuri 13 dec, ora 19 pe TVR Cultural, puteti vedea (si auzi!) formatia Orient Express: Harry Tavitian (pian), Hanno Hoefer (chitara), Mihai Iordache (sax), Jimi El Lako (vioara), Octavian Barila Andreescu (bas) si Mario Florescu (baterie).
Inregistrare din concert (Constanta, club Phoenix, 24 nov 2006). Emisiunea "Identităţi" e produsa de Redactia TVR pentru minoritati.
Reluarile emisiunii vor fi noaptea, la 04.10 si a doua zi (14 dec) dimineata, la ora 09.05.
http://www.tvr.ro/tv/tvr-cultural/programtv.php
La adresele de mai jos puteti vedea fotografii din concertele din strainatate ale Orient Express-ului, unde, la muzicienii de mai sus, s-au alaturat Edi Neumann (Londra) – saxofon tenor si Zsolt Meier (München) – saxofon alto; invitat, acordeonistul David Yengibaryan de la Budapesta.
Festivalul din Cormòns - Italia: http://italia.allaboutjazz.com/php/article.php?id=975
Viena – clubul Porgy & Bess: http://www.masis.at/gallery/index.php?twg_album=002_Ueber_Armenier%2F003_Artists%2FHarry+Tavitian
Nou!! http://blog.360.yahoo.com/blog-gzGG0oIzdLQD79EA6qmCHeKGyEA-?cq=1 - blog Harry Tavitian
Va dorim un sfarsit de an cu pace si bucurie sufleteasca!!"

Jazzappella vineri în Art Jazz Club

Eşti sau nu iconoclast de-al lui Emil Moise, ţi s-o fi acrit şi ţie de aceleaşi tămîielnice "lerui-ler-daţi-mi-şi-mie-o-buca'-de-pîine-florile-dalbe", an de an, de Crăciun...

Regăseşte spiritul Crăciunului într-o interpretare fresh:

15 decembrie - Vineri seara, 21:30, la Art Jazz Club
Jazzappella - octetul a cappella al lui Zoltan Andras - cîntă colinde în maniera jazzy.

(O să fie şi un cîntec al lui Zoltan pe versurile mele, Să ningă iar.)

Costi predă telecomanda politicienilor

"Cei care chiar cred ca natia poate fi salvata de politicieni sint votanti periculos de inocenti. Politicienii care reusesc sa-si mai potoleasca din aspiratii si credinte sint pina la urma cei mai buni. Daca Iliescu si ai lui n-ar fi vrut sa salveze natia dupa cum i-a dus capul si educatia de partid, Basescu ar fi jonglat deja cu telecomanda printre canalele Uniunii Europene. Politicienii care vor sa salveze tara, poporul si alte blabla-uri asemenea sint nocivi. Rolul politic suprem intr-o democratie este, pina la urma, apararea democratiei insesi. Pentru ca, in rest, poporul se descurca."
Costi Rogozanu, Băsescu se uită la tv. Huo!, Cotidianul

Sarmalele Reci - "Adrian Băsescu"

Iată ce mergea la radiouri anul trecut pe vremea asta. Îi datorez ideea prietenului Theo Dumbravă care, cu încă un an în urmă, a strigat în concert la Lăptărie, în aplauzele de după "Adrian Minune preşedinte", nu altceva decît "Adrian Băsescu preşedinte!". Băsescu era încă favorizat de public, Năstase era out (mai ales pentru "jumătatea de Românie" amatoare de Sarmale Reci). Dar tocmai izbucnise afacerea Mihăileanu... 2005-ul ne-a adus argumente în plus pentru care Sleiţii şi cu mine să dedicăm un "rock oriental" tuturor maneliştilor din politică. Care par să fie... fără număr!!!

You're our Hera!

„Nu credeti totusi ca momentul Mos Nicolae, momentul Mos Craciun ar trebui sa insemne un pic altceva decat goana asta bezmetica, cu cardul de credit intr-o mana si cu alta mana pe claxon? [...] Atunci cand primiti lista cu dorintele copiilor vostri mai adaugati una: Sa stau mai mult cu mami si cu tati!”
Calin Hera, Cel mai bun Scooby Doo eşti chiar tu, EvZ

Dom' ministru hăcuie la hackeri

"Hackerii nu sunt nişte haiduci moderni! Ei nu iau de la bogaţi şi dau la săraci. Sunt nişte băieţi care acumulează frustrări pentru că ceilalţi nu le recunosc inteligenţa şi eşuează în infracţionalitate. Dar atâta timp cât opinia publică îi va privi cu simpatie, ca o dovadă vie a faptului că românul e deştept şi, din toată sărăcia, le-o trage îngâmfaţilor de americani sau bogătanilor de la bănci, vom produce hackeri pe bandă rulantă. Şi le vom distruge vieţile, dar vor fi trei zile celebri."
Ionuţ Popescu, Hackerul, un fel de haiduc?, Capital

În Capitalul de azi, despre publicitatea băncilor

... i-am răspuns Iuliei Bunea, alături de lume "bunea", printre care Şerban Alexandrescu (care îşi savurează succesul cu Piticii):
http://www.capital.ro/index.php?section=articole&screen=index&id=100288
Iar acum... Exclusiv! Senzaţionescu! Răspunsurile mele integrale la întrebările Capitalului:

1) In prezent, bancile au conturate o identitate de brand?
- Foarte schematic spus, in anii 90 bancile faceau mai ales publicitate de imagine, cu caracter corporatist (in care se comunica soliditate, seriozitate, forta financiara); iar dupa 2000 accentul cade mai ales pe publicitatea de retail (in care se comunica accesibilitate, solicitudine, deschidere). Cel putin doua fenomene majore au intervenit, deranjand aceasta schema: o data, seria de crahuri de tip FNI, BTR, Bancorex etc., care au decredibilizat companiile cu profil finaciar (inclusiv firmele de asigurare, fondurile de investitii etc.), cu tot cu comunicarea lor comerciala, fata de care a crescut mult circumspectia opiniei publice; si a doua oara, seria de mari vanzari, privatizari, regrupari de capital, care s-a resimtit si la nivel de branding, identitate de brand, pozitionare etc. Multe brand-uri traditionale au disparut ca atare, au aparut altele noi, mostenind ceva de la cele vechi, au aparut brand-urile internationale, cu faima lor. Exista actualmente o paleta interesanta de brand-uri bancare, la care imaginea comunicata industrial coexista cu folclorul zvonistic. Desi cronologic am intrat in etapa comunicarii de retail, etapa consolidarii brand-urilor inca nu s-a incheiat.

2) Cum comentati, in general, nivelul creativ din prezent al productiilor publicitare pentru banci (spoturi TV, radio si machete publicitare)?
- Actualmente se comunica in principal retail, deci credite, carduri, forme de economisire etc. Comunicarea vizeaza clientii “multi si marunti”: micii intreprinzatori si pesoanele fizice. Tonul e mai cald, mai prietenos, se vede tendinta de simplificare a mesajului, de abordare a problemelor dintr-un punct de vedere mai profan, mai nespecializat, precum si tendinta de a inova intregul business, in sensul deschiderii catre public. Se deschid nu doar noi filiale sau bancomate, ci si puncte de operatiuni rapide, cafenele bancare, se vorbeste chiar de “magazine de credite”! Sunt vizate nu doar familiile tinere (cu precadere pentru creditele imobiliare), ci si varstnicii. Bancile sunt printre putinii advertiseri romani care targeteaza persoanele de varsta a doua si a treia si care, in reclamele propriu-zise, prezinta imagini demne, necaricaturizate, ale batranilor. In general, campaniile de retail tin seama si de “unda purtatoare” din comunicarea de imagine, o integreaza si o continua in mod subtil. Exista insa si advertiseri care spun, de pilda: ah, trebuie sa se inteleaga clar ce e cu creditul asta al nostru... si se pomenesc cu o publicitatea foarte asemanatoare cu a concurentei, care a lansat un credit similar... De aici confuzia intre produse si, mai rau, intre bancile ca atare. Tentatia e sa arati eternii oameni fericiti; sau scene complicate, anecdotice, cu multe personaje, adevarate tablouri de Bruegel! Exista un spot cu nu mai putin de sase personaje! care tot ezita sa arunce o minge de baschet la cos: abia dupa mai multe vizionari atente iti dai seama ca sunt trei adolescenti care se fac mari intre timp etc. Asta in timp ce alta banca are un panou stradal cu vreo cinci functionare care joaca baschet la birou: trebuie sa tragi masina pe dreapta si sa-l privesti pe-ndelete ca sa intelegi ce vrea sa zica... Dar astea-s exceptii, mai degraba bizarerii.

3) Considerati ca pentru banci, campaniile de promovare trebuie sa aiba o anumita sobrietate (chiar o anumita morga specifica sistemului bancar) sau pot fi si socante?
- Poate ca nu suntem obisnuiti sa vedem in reclamele bancilor purcei, pitici de gradina, desene animate, sportivi celebri, jocuri si jucarii... Dar pot fi gasite explicatii, pentru care sobrietatea de odinioara a lasat loc caracterului prietenos in comunicarea bancilor: orientarea spre retail, implicand simplificarea, sintetizarea si “imblanzirea” mesajului; diferentierea pe o piata din ce in ce mai aglomerata, pandita de clisee. Nu in ultimul rand, se vede clar cum unele banci foarte serioase, percepute chiar ca inaccesibile, fac eforturi sa se repozitioneze mai nou ca giganti prietenosi.

Lemetru

Cînd eram mic, în anii '60-'70, pe malul drept al Dîmboviţei, pe Văcăreşti, cam pe unde e acum staţia Timpuri Noi, era o clădire impunătoare, în stil franţuzesc, care domina intersecţia. De la etajul casei noastre din Foişorului, situată mai în deal de splai, se vedea clădirea cu turla dolofană şi vîrful uşor îndoit (mamaia mi-a spus că de la un trăznet, după care ani de zile mi-am închipuit paratrăznetele sub formă de turle cu vîrf).
Clădirea aceea şi, prin extensie, tot locul acela din dreptul podului Timpuri Noi se numeau Lemetru. De fapt, podul se numea şi el Lemetru. Magazinele comuniste din preajmă se numeau la fel: era o galanterie Lemetru, o papetărie Lemetru (de unde mi-au luat Albă-ca-Zăpada-n bucăţi) şi mai sus o cofetărie Lemetru (unde aveau miere în iepuraşi de plastic... nu, nu erau ursuleţi ca azi... nu ştiu de ce). Şi mai ales o terasă ţeapănă cu mici şi pastramă la grătar! Oamenii pomeneau de Lemetru, cum vorbesc azi de Timpuri Noi: - Mă duc pînă la Lemetru să-mi iau 2 metri de stofă etc.
Cînd am crescut mai mare şi-am prins niţică franceză, mamaia mi-a spus ce era cu Lemetrul ăsta: era un francez Lemaître care îşi făcuse o făbricuţă acolo, în clădirea aceea cu turlă. Cum ar veni, un investitor străin... Au venit comuniştii, l-au naţionalizat, l-au izgonit şi au trîntit vizavi ditai uzina Timpuri Noi. Dar lumea a continuat să spună, ca pe vremuri, Lemetru, numele românizat al lui Lemaître.
Comunismul a învins atunci cînd, cu buldozere şi propagandă, s-a ras Lemetrul şi a rămas toponimul Timpuri Noi: o staţie de metrou cu peroane strîmte, o fantomă de uzină căpuşată, o trupă de rock cu intenţie ironică ("drumul spre lumină trece prin uzină... dragostea te-aşteptă cu basma curată lîngă laminor"), un film-avertisment cu Charlie Chaplin crushed între angrenaje. Lemetrul a rămas doar în amintirea cîtorva bucureşteni, ca un Penny Lane inaccesibil.

Foto: pod pe Dîmboviţa în interbelic, Now&Then

Ioniţă "Academic" în vervă de zile naţionale

"Avantaje ar fi nenumarate. In primul rand, spre deosebire de 1 Decembrie, nu ar mai cadea in post.
Inaltele fete bisericesti, nelipsite la astfel de sarbatori seculare, nu cumva sa le dea prefectul lipsa la apel, ar fi scutite de povara festivismului intr-un moment inadecvat (pe care o poarta, e drept, cu remarcabila seninatate) si ar putea gusta din tuiculita fara dileme de constiinta.
Doi, poate ca s-ar risipi si aerul de nationalism de baraca, circa ‘70-’80, cu oameni cenusii si zgribuliti veniti sa vada ce o mai pica, cantina calicilor scoasa in piata publica si politicieni cu discursuri crancene ca la 1916, ca sa ne aparam identitatea, de zici ca maine intram in Primul Razboi Mondial, nu in UE.
Totul pe un fundal meschin de periferie balcanica, gen Kusturica, unde in spatele tarafului cu cocarde se vad maidanele pline de PET-uri si pungi goale de chips. In luna mai cel putin se imprastie poporul prin padure, iar frunzisul ascunde gunoaiele."
Sorin Ioniţă, Hai să mutăm chermeza naţională în mai, EvZ

Johnny dă lecţii de manele neo-maneliştilor

Un "la mulţi ani cu sănătate" lui Johnny Răducanu, care a împlinit zilele astea 75 de ani.
Mai degrabă din coincidenţă, Metropotam publică un interviu luat acestui Ray Brown al României de către Letiţia, o fată entuziastă care îl face pe Johnny "cîntăreţ" (ceea ce în jargonul de jazz înseamnă vocalist, singer)... Abundînd în superlative, şapoul le ascunde - hélas - pe cele mai meritate de către "stăpînul ritmurilor": cele referitoare la activitatea sa de contrabasist şi de compozitor/aranjor/inegalabil valorificator al folclorului românesc. Noroc că maestrul, aflat în mare vervă, răspunde şi la întrebările care nu i-au fost puse. Cum ar fi cea despre manele. Manele adevărate, tradiţionale vs. neo-manele contemporane, "de plastic". Maestre...

"Astia [neo-maneliştii] habar n-au sa cante manele. Iar romancele alea care dau din buric [...] sunt mai rau ca niste c...e. Nici macar nu danseaza in ritmul muzicii.
Textele le fac vulgare, ce-i oftatul ala de doi bani, gen aoleeeu mama?; iar ei sunt niste mediocri si daca se cred grozavi, le dau eu, Johnny Raducanu, lectii de manele. Nu pe vorbe. Ma trag de la Dunare unde s-a vorbit turceste si stiu ce sunt alea. Manele adevarate am cantat si eu. Merita sa fie injurati pentru mutilarea folclorului romanesc. Oricum, folclorul romanesc n-o sa-l miste nimeni si nimic. [...] Astia mutileaza tot. Unde s-au pomenit manele cu chitara bas si cu baterii. Ii fac de c...t pe toti. Ca ei nu au curajul sa se lege de mine. Si eu sunt tigan. [...] Manelele sunt frumoase, cu conditia sa le dai valoare artistica. Ele sunt o specie inrudita cu hora noastra romaneasca. Si Romica Puceanu a cantat manele, dar o facea ca lumea. Detinea arta sunetelor, avea feeling, spunea ceva. Astia nu spun nimic. Sunt de o vulgaritate rara. [...] Asta e o molima. Iar poporul roman e contaminat."

Cu ce tag mai... Ieşi: o carte de recomandat

Mihaela Berneagă îmi dă leapşa conform unui nou tag care vine, precum crivăţul şi gripa, dinspre Iaşi: să recomand o carte aşa, mai de căpătîi. M-am gîndit la un opuscul care pe mine m-a destupat mult la cap şi care cred că o să-i ajute şi ei, avînd în vedere interesele sale multiple, de la politică pînă la semiotica publicităţii (şi ţinînd cont că Madame e pe french connection): Sloganul de Olivier Reboul. Nu ştiu dacă există vreun exemplar în RO, eu am xeroxat traducerea italienească, ce-i drept într-o perioadă în care nu exista Internet, Amazon şi shopping la Paris. Reboul e un prof de retorică şi filozofia limbajului care ştie multe şi, mai ales, ştie să le spună. Orice carte a lui e utilă. Dacă asta e prea inaccesibilă, haide, vin cu un best seller în domeniu: Mitologiile lui Barthes, care cu siguranţă că îi ajută pe cei care, precum Mihaela, se avîntă cu studiile pe tărîmul retoricii vizuale. Alminteri, se ştie: Aristotel rules, Freud runs (lasă-i pe fraieri să creadă contrariul) şi oricum Jakobson helps.
Dar oare ce ne recomandă un prof de jurnalism? Brăduţ Ulmanu, recepţie? Ceva de încălzire pentru bloggerimea română, te ruggăm...

Braşoave, dom' profesor...

"Cînd eram lector mi-au zis, şi colegii, şi studenţii, că-s unicul prof din universitate care nu ia mită. Oare asta ce să însemne, băi?"
Mihail Vakulovski

Cu fi-miu de Ziua Naţională

Toată săptămîna trecută i-au învăţat la grădiniţă despre România, 1 Decembrie şi Tricolor. La cei 6 ani jumate ai lui, fi-miu ştie Imnul (poate mai bine decît mine), cu toţi cu barbarii şi tiranii...

Vineri a vrut la defilare. Am plecat pe la 11:30. Scurtînd-o pe Avrig, vedem în capăt, pe Chiristigii, gloată cu steaguri şi baloane colorate, în timp ce la radio "corespondenţii noştri" transmiteau despre ce minunat a organizat primăria sectorului 2 parada din Parcul Obor. Ăsta mic în spate sărea ca pe arcuri (şi nu erau suspensiile...), ăia la radio că ah, că vai - ce să fac: am căutat loc de parcare şi jos.
Buluc, ţoape, tineret "folcloric" şi mulţi - dar muuulţi - beţivi, gata mucificaţi. Toţi, cu tricoloru-nfipt în toate orificiile libere (sîntem dezinhibaţi, monşer - sîntem europeni, ţaţo), convergeau spre cîteva corturi militare. Mare zvon de fanfară, dar... de la difuzoare. Toată muzica armatei din ţara noastră era probabil mobilizată să prezinte onorul la preşedinte (să mai prind pe vreunul că spune bancuri cu albanezi)...
Hai şi noi, să luăm steguleţ. Ăsta mic - fuga spre epicentrul steguleţelor şi baloanelor. Deşi colcăiala viruşilor aproape că se vedea macroscopic, n-am putut să-l reţin. Au reuşit însă 3 (trei!) (III) (1+1+1) jandarmi care, vigilenţi, au imobilizat cu maximă operativitate suspectul minor recalcitrant care atenta la ordinea şi disciplina din jurul marmitelor cu fasole + ciolan... Căci asta se afla anume la capătul imenselor cozi... alături de ţuica fiartă (pe care, sub formă de aburi, am împărtăşit-o cu turmentaţii de serviciu). - Alo, buîiatu', nu e voie, treci la rînd! - Nu vrea decît un steguleţ copilul... (eu de colo). - Pentru steguleţ trebuia să veniţi de dimineaţă - glăsui autoritatea. Of, dacă nu i-aş şti pe zbirii ăştia care se răţoiesc la un preşcolar, dar se-nmoaie scurt la prima privire mai cruntă a vreunui interlop...
Înapoi spre parcare, aşadar. Pavel lăsase buziţă. Eu fierbeam. Nu ştiam dacă e o concluzie bună sau rea a unei săptămîni în care fragedul vlăstar se pregătise pentru Marea Zi, dar tare-mi venea să zic ceva neprotocolar despre ţărişoară, aşa, de ziua ei... Dar poate că era vina mea. Poate că trebuia să cumpăr drapel de la papetărie, aşa cum ar fi făcut un cetăţean american sau european soto. Asta e România, copilul meu - era cît pe ce să-i zic - cu tot cu aiuritu' de taică-tu-n ea...
Noroc că, în parcare, chiar în dreptul maşinii, departe de hărmălaia festivă din parc, o doamnă jandarm i-a întins lui Pavel al meu un frumos steguleţ tricolor ca la carte. Atunci a răsărit soarele! Atunci i-am spus, aşa, ca de la tată la fiu: uite, asta e România! (Dac-o ţine minte bine. Dacă nu, poate mai bine.)
Dacă n-ar fi trăită, ai zice că e proză tezistă. Dar e adevărată. Şi cine e păţit ştie: cu organizarea sîntem vai de noi... Noroc că e mereu cîte o doamnă drăguţă ("ah, femeia română... ") care-ţi sare-n ajutor, acolo unde mai mulţi ţugurlani cu funcţii şi ranguri te-ncurcă (şi zi mersi dacă nu te fură).
După aia am mers la Arcul de Triumf (şi chiar am trecut cu fi-miu pe sub Arc, ceea ce n-am mai pupat eu din pionierie... şi ah, n-aveam aparat foto la mine), dar deja numai contează pentru mica mea proză cu teză...

Tag încrucişat cu cartea pe frunte

Am primit cvasi-simultan o leapşă de la 2 amici: Ilie Catrinoiu şi Adrian Ciubotaru.

E un "virus" nou, pornit de la Cristina Bazavan (căreia îi datorez o cinste-n Trafalgar). Se joacă pe o singură carte (ca jocul de 1 la whist) şi, din cîte am văzut, sînt de obicei cărţi cam teoretice, de la eseu în sus... Promit să citesc Condiţia umană propusă de Atitudinal (da, recunosc, n-am băgat Malraux pîn-acum, şi plînge traducerea de la RAO în bibliotecă), precum şi Istoria culturală a penisului avansată de Sunhunter (you nasty philosopher)...

Nu e bibliografie obligatorie: e chestie de obraz...

Şi acum ultima "teoretică" care mi-a căzut în mînă (în sensul că nu e ficţiune): Midnight Killer de Andrei Gheorghe. Bwa-ha-ha-ha...

Şi cui să i-o pasez? Lui Scrintin, că ştiu că o să-i placă.

Hai şi lui Comanescu, care e un exeget al lui Gheorghe (poate singurul).

Hai şi un eşantion din carte, aşa, să vă fac poftă:

"Puţină lume a ţinut la mine aşa cum ai ţinut tu şi cu puţină lume am fost atît de liber cum am fost cu tine. Refuzai să termini facultatea pentru că la tine în ţară era război şi nu voiai să mergi în armată. Ţi-ai luat licenţa în clipa în care războiul s-a încheiat. Şi ultima ta scrisoare a fost înaintea invadării Kuwaitului.
Gassan Hassan Abdul Hadi al Timimi, prietenul meu irakian, mi-e atît de dor de tine."