Cu fi-miu de Ziua Naţională

Toată săptămîna trecută i-au învăţat la grădiniţă despre România, 1 Decembrie şi Tricolor. La cei 6 ani jumate ai lui, fi-miu ştie Imnul (poate mai bine decît mine), cu toţi cu barbarii şi tiranii...

Vineri a vrut la defilare. Am plecat pe la 11:30. Scurtînd-o pe Avrig, vedem în capăt, pe Chiristigii, gloată cu steaguri şi baloane colorate, în timp ce la radio "corespondenţii noştri" transmiteau despre ce minunat a organizat primăria sectorului 2 parada din Parcul Obor. Ăsta mic în spate sărea ca pe arcuri (şi nu erau suspensiile...), ăia la radio că ah, că vai - ce să fac: am căutat loc de parcare şi jos.
Buluc, ţoape, tineret "folcloric" şi mulţi - dar muuulţi - beţivi, gata mucificaţi. Toţi, cu tricoloru-nfipt în toate orificiile libere (sîntem dezinhibaţi, monşer - sîntem europeni, ţaţo), convergeau spre cîteva corturi militare. Mare zvon de fanfară, dar... de la difuzoare. Toată muzica armatei din ţara noastră era probabil mobilizată să prezinte onorul la preşedinte (să mai prind pe vreunul că spune bancuri cu albanezi)...
Hai şi noi, să luăm steguleţ. Ăsta mic - fuga spre epicentrul steguleţelor şi baloanelor. Deşi colcăiala viruşilor aproape că se vedea macroscopic, n-am putut să-l reţin. Au reuşit însă 3 (trei!) (III) (1+1+1) jandarmi care, vigilenţi, au imobilizat cu maximă operativitate suspectul minor recalcitrant care atenta la ordinea şi disciplina din jurul marmitelor cu fasole + ciolan... Căci asta se afla anume la capătul imenselor cozi... alături de ţuica fiartă (pe care, sub formă de aburi, am împărtăşit-o cu turmentaţii de serviciu). - Alo, buîiatu', nu e voie, treci la rînd! - Nu vrea decît un steguleţ copilul... (eu de colo). - Pentru steguleţ trebuia să veniţi de dimineaţă - glăsui autoritatea. Of, dacă nu i-aş şti pe zbirii ăştia care se răţoiesc la un preşcolar, dar se-nmoaie scurt la prima privire mai cruntă a vreunui interlop...
Înapoi spre parcare, aşadar. Pavel lăsase buziţă. Eu fierbeam. Nu ştiam dacă e o concluzie bună sau rea a unei săptămîni în care fragedul vlăstar se pregătise pentru Marea Zi, dar tare-mi venea să zic ceva neprotocolar despre ţărişoară, aşa, de ziua ei... Dar poate că era vina mea. Poate că trebuia să cumpăr drapel de la papetărie, aşa cum ar fi făcut un cetăţean american sau european soto. Asta e România, copilul meu - era cît pe ce să-i zic - cu tot cu aiuritu' de taică-tu-n ea...
Noroc că, în parcare, chiar în dreptul maşinii, departe de hărmălaia festivă din parc, o doamnă jandarm i-a întins lui Pavel al meu un frumos steguleţ tricolor ca la carte. Atunci a răsărit soarele! Atunci i-am spus, aşa, ca de la tată la fiu: uite, asta e România! (Dac-o ţine minte bine. Dacă nu, poate mai bine.)
Dacă n-ar fi trăită, ai zice că e proză tezistă. Dar e adevărată. Şi cine e păţit ştie: cu organizarea sîntem vai de noi... Noroc că e mereu cîte o doamnă drăguţă ("ah, femeia română... ") care-ţi sare-n ajutor, acolo unde mai mulţi ţugurlani cu funcţii şi ranguri te-ncurcă (şi zi mersi dacă nu te fură).
După aia am mers la Arcul de Triumf (şi chiar am trecut cu fi-miu pe sub Arc, ceea ce n-am mai pupat eu din pionierie... şi ah, n-aveam aparat foto la mine), dar deja numai contează pentru mica mea proză cu teză...