Lemetru

Cînd eram mic, în anii '60-'70, pe malul drept al Dîmboviţei, pe Văcăreşti, cam pe unde e acum staţia Timpuri Noi, era o clădire impunătoare, în stil franţuzesc, care domina intersecţia. De la etajul casei noastre din Foişorului, situată mai în deal de splai, se vedea clădirea cu turla dolofană şi vîrful uşor îndoit (mamaia mi-a spus că de la un trăznet, după care ani de zile mi-am închipuit paratrăznetele sub formă de turle cu vîrf).
Clădirea aceea şi, prin extensie, tot locul acela din dreptul podului Timpuri Noi se numeau Lemetru. De fapt, podul se numea şi el Lemetru. Magazinele comuniste din preajmă se numeau la fel: era o galanterie Lemetru, o papetărie Lemetru (de unde mi-au luat Albă-ca-Zăpada-n bucăţi) şi mai sus o cofetărie Lemetru (unde aveau miere în iepuraşi de plastic... nu, nu erau ursuleţi ca azi... nu ştiu de ce). Şi mai ales o terasă ţeapănă cu mici şi pastramă la grătar! Oamenii pomeneau de Lemetru, cum vorbesc azi de Timpuri Noi: - Mă duc pînă la Lemetru să-mi iau 2 metri de stofă etc.
Cînd am crescut mai mare şi-am prins niţică franceză, mamaia mi-a spus ce era cu Lemetrul ăsta: era un francez Lemaître care îşi făcuse o făbricuţă acolo, în clădirea aceea cu turlă. Cum ar veni, un investitor străin... Au venit comuniştii, l-au naţionalizat, l-au izgonit şi au trîntit vizavi ditai uzina Timpuri Noi. Dar lumea a continuat să spună, ca pe vremuri, Lemetru, numele românizat al lui Lemaître.
Comunismul a învins atunci cînd, cu buldozere şi propagandă, s-a ras Lemetrul şi a rămas toponimul Timpuri Noi: o staţie de metrou cu peroane strîmte, o fantomă de uzină căpuşată, o trupă de rock cu intenţie ironică ("drumul spre lumină trece prin uzină... dragostea te-aşteptă cu basma curată lîngă laminor"), un film-avertisment cu Charlie Chaplin crushed între angrenaje. Lemetrul a rămas doar în amintirea cîtorva bucureşteni, ca un Penny Lane inaccesibil.

Foto: pod pe Dîmboviţa în interbelic, Now&Then