Budweiser: Unii cu hameiul, alţii cu… "mălaiul"

Articol apărut în Adevărul de azi, în noua mea rubrică, găzduită în pagina de media realizată de Petre Barbu:

Glorii de galantar
Budweiser: Unii cu hameiul, alţii cu… “mălaiul”

de Florin Dumitrescu

De cîteva zile un clip filmat de amatori face turul online al companiilor şi campusurilor. E o parodie a simpaticei reclame la Budweiser, de data asta în varianta cu moldoveni.

Cu ce se amuză miile de participanţii la această campanie virală spontană (pe cît se pare, dezinteresată comercial)? Ce îi determină să trimită „haioşenia” mai departe amicilor, în stil arborescent? Bunăoară faptul că, în loc să strige, ca în spotul american, wassup (în argoul populaţiei de culoare what’s up? – ce mai faci?), moldovenii din aşa-zisa „caterincă” strigă şi faşi; în loc să vadă meciul la televizor, contemplă mioritic stelele; şi în loc să folosească telefoane, interfoane şi alte derivaţii cu sau fără fir, precum afro-americanii dezabuzaţi din reclama originală, moldovenii îşi urlă unul altuia de-a dreptul, prin eterul patriei... O diferenţă încă şi mai mare este aceea că, dacă eroii iniţiali beau o bere reală, căreia îi spun Bud (prescurtare-alintare a lui Budweiser), românaşii se prefac că beau o licoare fictivă, Budăi... De la realizatorii cvasi-folclorici ai „caterincii”, pînă la cel mai recent destinatar al ei, românii care se bucură de varianta naţională a reclamei de peste mări au apreciat-o la vremea ei şi pe aceasta, fără a-i cîntări miza concretă, mercantilă. Ce pare să fi contat mai mult este dorinţa de a fi şi noi, moldo-vlahii, acolo, în şirul de pastişe declanşat de spotul Wassup iniţial: cu japonezi, cu băbuţe, cu yuppioţi, cu papagali vorbitori şi chiar cu extratereştri! Acest home-video moldav poate avea cel mult scopul prezentarii unui nou grup umoristic... Nicio clipă internauţii români, care rîd de replica „beau un Budăi”, nu s-au gîndit că...
Există Budweiser şi aici, în România (ca să nu zic Europa central-orientală)! E vorba de Budvar-ul cehesc, disponibil în marile magazine şi e vorba într-adevăr de cu totul altă băutură, în pofida numelui asemănător, cvasi-identic (Budvar fiind prescurtarea de la Budejovicky Pivovar – Berăria din Budweis).
Cu totul altceva pretindeau, acum un veac şi jumătate, imigranţii germani în SUA Carl Conrad şi Adolphus Busch, atunci cînd au hotărît să producă şi în Lumea Nouă berea din Budweis-ul natal (numele nemţesc al oraşului Budejovice, aflat azi în Cehia), după exact aceeaşi reţetă pe care şi-o transmit generaţiile de berari budweis-eni încă din secolul al XIII-lea, cînd au primit de la regele Otakar II încuviinţarea de a produce bere. Peste veacuri, berarii imigranţi i-au zis licorii nou produse tot Budweiser (bere de Budweis), tocmai ca să marcheze pretinsa continuare a tradiţiei! Astfel, în timp ce în bătrîna Europă se producea mai mult sau mai puţin artizanal celebrul lager* cunoscut şi recunoscut ca „bere de Budweis” în vreo 40 de berării din partea locului, întreprinzătorii Conrad şi Busch s-au gîndit să se adapteze legislaţiei din patria adoptivă şi să înregistreze marca Budweiser (lucru de neconceput în vechiul continent, unde e de ajuns să fii din Faenza, ca să produci faianţă; să fii din Champagne ca să faci şampanie; sau să fii din Pleşcoi ca să prepari cîrnaţi de Pleşcoi). Aşa se face că Budweiser este marcă înregistrată din 1878, cînd deja se declară „King of Beer”.
În 1911, producătorul american Anheuser-Busch, deja un gigant al pieţei la acea vreme, şi berarii cehi de la Budweiser Budvar (denumire de origine standardizată în 1895) semnează un pact de neagresiune, prin care îşi împart ariile de influenţă şi se învoiesc să folosească denumirea comercială Budweiser fiecare pe piaţa alocată sieşi. Prohibiţia din America anilor ’30, anti-germanismul din timpul şi din preajma celui de-al Doilea Război Mondial şi, mai nou, lupta globală a producătorilor şi brand-urilor au făcut vechea înţelegere caducă. Azi Budweiser-ul american şi Budweiser Budvar se află în litigiu comercial. Victoriile juridice, de o parte şi de alta, sînt provizorii şi neconcludente. În fapt se află în luptă două principii diferite: pe de o parte cel tradiţional, al denumirii geografice; şi pe de altă parte cel modern, industrial, al mărcii înregistrate.
Aşa că azi avem o excelentă bere cehească, în al cărui nume se difuzează o excelentă publicitate americănească. Ironia face ca berile din spatele acestor etichete asemănătoare să aibă gust destul de diferit. Varianta americană reprezintă un produs fasonat după gustul amestecat al americanilor, de toate rasele şi culturile. E ca o pizza americană cu mălai! E ca un şniţel cu Coca-Cola!! E inovaţie vîndută ca tradiţie!!! De fapt, nu mai e un Budweiser ca atare - e un Bud: mai uşor de pronunţat, mai uşor de băut,… mai uşor în general. Şi la cît de simpatică e reclama – cum poţi să îi ţii ranchiună?

* Mulţumiri lui Călin care mi-a amintit că Budweiser-ul cehesc e lager, nu pilsen.

bud budweiser wassup spoof viral budai shi fashi trademark geographical indication

La ce se mai stă la coadă?

La ziarul gratuit Compact.
Am văzut dimineaţa zecile de pensionari care aşteaptă liniştiţi în faţa gheretei RATB şi care, o dată depus vraful de Compacte, dau năvală... Foame de informare? Nostalgia cozilor de odinioară? Prilej de socializare, de noi împrieteniri?
Şi cînd te gîndeşti că Sam Negrea i-a făcut Compactului, pe cînd era la DDB, un spot de lansare pe bază de blowjob... Şi se mai şi distribuise pe el însuşi în rolul fericitului barman care dă informaţii clientelor contra (respectivului) cost... Aşa, compact, compact, daaa...

compact free newspaper ddb needham bucharest commercial ad blowjob oral sex fellatio bartender machism

Ferrarelle TV Commercial

Related links:
Nou în magazine: lapte matern...
Tnuva Milk

Vorbesc în Cotidianul dsp. showbiz & reclame

Cosmin Popan, mediolologul Cotidianului, mi-a pus cîteva întrebări despre starurile muzicale care apar în reclamele româneşti. Răspunsurile mele, laolaltă cu ale lui Adi Boţan (McCann), Andrei Filip (Kemper) etc., au participat la realizarea amplului articol al lui Cosmin, Brandurile româneşti nu au artişti pe măsură.
Răspunsurile mele redate integral - în exclusivitate aici:

Cosmin Popan: Ce aduc în plus pentru un brand vedetele din muzică faţă de alte vedete?
Florin Dumitrescu: De cele mai multe ori aduc muzica. Publicitatea mizează mult pe muzică, iar advertiserii români sînt campioni la folosit muzică deja compusă. Şi cum, de multe ori, e convenabil să cumperi şi vedeta la pachet cu hitul... de ce nu?
De multe ori, ce-i drept, sînt folosite vedete pentru potenţialul lor de imagine şi atît. Acum cîţiva ani, Star Chips a făcut o campanie interesantă cu cîntăreţi în vogă (3 Sud Est, Voltaj etc.), în care se făcea o interesantă metaforă între cartofi şi muzicieni, la modul ca "numai cartofii cei mai buni devin Star Chips" (aşa cum numai cîntăreţii cei mai buni devin staruri). E asemănător oarecum cu ceea ce se petrece cu starurile din sport, atunci cînd fac reclama la altceva decît articole sportive: testimonialul lor tot aduce vorba de performanţă, de "alegerea campionilor" etc. Ei bine, starurile muzicale, chiar dacă nu cînta în reclame, tot amintesc într-un fel de "minunata lume a muzicii". Sau de arealul lor specific, cum e cazul Sofiei Vicoveanca, care a apărut într-o promoţie la un ulei, într-un decor foarte rustic.

CP: Cum ajută această asociere unor branduri care se adresează unui target mult mai select?
FD: În anii '90, într-un spot pentru Hopfen König, apărea Johnny Răducanu cîntînd la pian într-un colţ al barului. Era un rol secundar: la un moment dat dădea o replică "hîtră" şi revenea la claviatură. Nu se poate spune că imaginea brand-ului se răsfrîngea în imaginea maestrului. Cred că marii anunţători de la noi ezită încă să îţi asocieze brand-urile cu jazzul sau cu muzica clasică. Rarele excepţii vorbesc de la sine: Mariana Nicolesco şi Gheorghe Zamfir au acceptat să faca promo pentru Mari Români (maestrul naist a binevoit să şi scapere cîteva note prin tuburile fauneşti). Interesant e însă că genericul propriu-zis al emisiunii a fost încredinţat Paraziţilor, care, prin comparaţie, sînt mai degrabă nişte recitatori...

CP: Atît critica muzicală, cît şi publicul acuză adesea lipsa de prestigiu a acestor vedete muzicale. Cît de mare este riscul asumat de brandurile care îşi asociază imaginea cu ele?
FD: În România prestigiul muzical nu prea contează. Iar criticii, cel puţin în domeniul mainstream-ului, sînt de obicei nişte entuziaşti, nişte fani care s-au apucat să se exprime în scris. Cronicile lor nu sună foarte diferit de ce poţi auzi trăncănindu-se îndeobşte pe la o bere, cînd vine vorba de "trupa aia, cum îi zice" sau "piesa aia, frate, cu videoclipu' ăla"...
Pe de alta parte, se ştie că showbiz-ul românesc funcţionează pe bază de succese sezoniere, rapide (ca sa nu zic tunuri). De aceea cred ca asocierea imaginii brand-urilor mari cu cea a unor "staruri de-o vară" are un caracter superficial şi un rol mai degrabă tactic decît strategic.

Miossec - Brûle

Tout luit tout brille mais rien ne brûle
Tout brille tout scintille mais rien ne se consume
C'est comme ça c'est ainsi tout s'envie
Tout a un prix tout se calcule
Tout brille tout scintille mais rien ne brûle
Même l'amour a un prix même le désir se calcule
Même quand on sait jouer des poings
Et beaucoup moins des virgules
Tu ne m'as peut-être pas compris tant pis je récapitule
Tout brille tout scintille même au crépuscule
Même l'envie parfois s'envie ça en devient ridicule
Bien sûr on peut en rire tout a un prix
Tout se ternit tout se dissimule
Tout brille tout luit mais rien ne brûle
Même quand il est plus de midi et même quand arrive la canicule
Même quand on fait de l'esprit et même quand on s'allume
J'avais sans doute rien compris
Alors tant pis je me crame je me brûle
Tout luit tout brille mais rien ne brûle
Tout brille tout scintille mais rien ne se consume

Cine mai are blog, copii?

(Tutungerii, tutungerii...)

((... decolorate an de an:
mi-a zis-o analist Iulian))
(((Ce să mai spun, ce să mai spun?
Să fie-ntr-un ceasornic bun!)))

emil brumaru poetry maniersim mannerism

Oglinzile de la Bucureşti

de Florin Dumitrescu, apărut în B-24-FUN de azi

Pe vremea comuniştilor găseai droguri la magazin

Magazinul universal Bucureşti, de la capătul dinspre Sf. Gheorghe al Lipscanilor, avea la intrare nişte mari oglinzi curbe. Dar nu oglinzi curbe ca la bîlci, dintr-acelea care îţi turtesc silueta, făcîndu-te să arăţi bondoc; sau ţi-o alungesc, vădindu-te uscăţiv. Concavitatea oglinzilor era în aşa fel realizată, încît, la cea mai mică mişcare a ta, îţi tulbura complet reflexia! Păreai că te scurgi, că te învolburi, că treci de-a dreptul în alt regn, în altă formă de agregare... În alt univers. Pesemne că, folosind oglinzile ca fundal de vitrină, decoratorii comunişti găsiseră o metodă dibace ca galantarul frust şi sărăcăcios să îţi ia ochii într-un fel. Şi de luat îţi lua mai mult decît ochii: dacă priveai mai mult în apele argintii ale oglinzilor ălora, te pomeneai că începi să te clatini uşor, ca ameţit. Nu îţi mai simţeai membrele, stomacul, greutatea capului. Doar o uşurătate pe care o ştiu în mod normal numai păsările. Pe cînd corpul părea să leviteze, privirea era captivă în acel ochi şlefuit. Ideea era să priveşti acel ceva care nu era propria imagine reflectată; să rămîi ţintuit cu ochii în aerul acela lichid, rece şi intangibil; să ajungi să vezi prin tine - dincolo de tine. Atunci pătrundeai într-o lume fantastică. Toate impresiile colorate şi pline de viaţă care ţi se perindaseră de curînd pe retină reveneau mai năvalnice ca într-un carusel, mai straniu amestecate ca într-un caleidoscop. Stăteam, cu prietenii mei, minute întregi, sferturi, poate şi jumătăţi de oră, cu feţele lipite de vitrina Bucureştiului, absorbiţi de profunzimile suprafeţelor catoptrice. Ne mai desprindeam din cînd în cînd, ca să rîdem cu hohote mari de atîta fericire subită. Şi ca să ne privim unii pe alţii, ca într-o oglindă mai adevărată, şi să ne mirăm de ce caraghioşi sîntem.

Mircea Florian - Paralele intersectate

Visele mele oranj
N-au nevoie de curaj
Să dea socoteală
De-a lor nebuneală
În faţa mea
Curaj ar putea chiar da

Viselor mele kaki
Care fac doar prostii
Închipuie războaie
Măceluri şi noroaie
Şi care mă fac
Să mă zvîrcolesc în pat

Oamenii noştri oranj
N-au nevoie de curaj
Să dea socoteală
De-a lor îndrăzneală
În faţa lumii
Curaj ar putea dărui

Oamenilor kaki
Care fac doar prostii
Închipuie războaie
Măceluri şi noroaie
Şi care fac
Pe lume doar pac, pac…

Hei…

Visele mele oranj
Oamenii noştri oranj
Visele mele kaki
Oamenii noştri kaki

Specialiştii americani au ajuns la concluzia...

... că tutunul face bine sănătăţii. Între timp s-au răzgîndit, ce-i drept, dar spotul cinzecist tot are utilitatea lui: să ne mărească imunitatea în faţa demonstraţiilor pseudo-ştiinţifice din reclame.
Pe calapoadele protecţiei consumatorului din zilele noastre, calupul colcăie de ilegalităţi: putem vedea la urmă doi copilaşi care anunţă o promoţie... cam jenantă, cei drept... dar ei sînt aşa de drăguţi!!!

O să mori. Dă-ne banii.

(c) piticu.ro

Mi-e teamă să nu zică publicitărimea că m-am ramolit, boşorogit, zaharisit. Nu vreau să-mi aud vorbe gen "moş Dumitrescu", "nea Florică expiratu", "tataia textier"... De aia m-am ferit să comentez panoul Aviva, cel cu sfidarea consumatorului. Ce-i drept, e un tip de sfidare care "pe vremea mea, taică..." ar fi fost considerat "fatal error" (ca să nu zic "lethal horror").
Am zis: dom'le, acum poate că se poate. O fi voie. S-o fi dat drumul la dezinhibare, la relaxare... sau, vorba copywriter-ului leneş, "s-o mai fi educat publicul"...
Noi odinioară ne feream să zicem cuvinte ca "promoţie" sau "ofertă", ca să nu bruscăm consumatorul cu jargon de marketing. Acum nimeni nu se mai fereşte să-i spună "consumatorului educat" că va intra într-un plan de vînzări, că i se va aplica o fidelizare, că îl paşte o loializare... Şi în general că, în lungul lanţ trofic al pieţei, el e ultimul fraier, de la care noi, gulerele-albe, aşteptăm să-şi facă datoria şi să prindă osul pe care i-l zvîrlim. Hai cuţu-cuţu, hai la fidelizare...
Am lucrat mult pe asigurări de viaţă. Am studiat mult, ca să aflu cum se lămureşte un client să încheie un contract atît de înrobitor financiar şi de copleşitor emoţional. Am deprins diferenţa dintre metodele specifice ale publicitarului, pe de o parte, şi ale consilierului de asigurări, pe de alta.
Am învăţat un truc, pe care Vance Packard povesteşte că l-a deprins... hă-hă... cu 50 de ani în urmă: anume că omului care încheie o poliţă nu trebuie să îi spui că moare; ci, dimpotrivă, să-l faci să se creadă nemuritor. Prin intermediul asigurărilor de viaţă, ai căror beneficiari sînt - în caz de "Doamne fereşte" - urmaşii asiguratului, acesta din urmă are sentimentul că intervine asupra vieţii lor chiar şi... de dincolo. Că îi supraveghează şi se îngrijeşte de ei chiar şi atunci cînd el nu mai fiinţează ca atare. Asta la modul subtil, evident... La modul simbolic, al reprezentării, el trebuie să fie acolo, printre ei, mai mult decît viu, mai mult decît teafăr, mai mult decît om.
Dacă mi-ar fi dat mie să scriu textul de pe panou, aş fi scris de genul:

"Reclama asta va dispărea într-o zi. Dar tu le vei fi alături celor dragi mai mult decît o viaţă."

Dar - cine ştie? S-or fi "schimbat mentalităţile". S-or fi făcut pesemne cercetări noi, la zi. S-o fi constatat că, mai nou, target-ul vrea sinceritate, chiar cu preţul cinismului; că vrea francheţe, chiar cu preţul mitocăniei...
Dar uite că reacţiile negative nu contenesc. Cum e şi cazul acestei casete luminoase (preluată de la Piticu), peste care un hîtru a venit cu o contra-replică usturătoare.

Ciocolată şi virtute

Acest articol mi-a intrat în ianuarie 2004 în Observator cultural (la rubrica Cultură & consum) şi în LiterNet (la rubrica Mass-miezuri). Îl reiau acum aici, cu dedicaţie specială pentru prietenii "ciocolagii"... şi pentru toţi cei care, apropo de alegerea noului patriarh, au reflectat la originalitatea ortodoxismului românesc.

Ciocolată şi virtute
de Florin Dumitrescu
În filmul Chocolat, cel în care Juliette Binoche, o metisă cu vocaţie de prostituată sacră, converteşte un orăşel de bigoţi francezi la hedonism, sîmburele intrigii constă în interdicţia de a mînca ciocolată în postul Paştelui. Un drog, în stare să-i aţîţe şi pe sfinţi; o poţiune a dezmăţului, mai carnală decît carnea şi totuşi mai distilată ca alcoolul; o adevărată otravă pentru omul virtuos... - cam asta ar semnifica pentru catolicul francez de rînd, ciocolata... în film cel puţin.
Dar în România ortodoxă de după 2000, conştiinţa credincioşilor e scutită de frămîntările personajelor din film. Una dintre cele mai ingenioase trăznăi de marketing, care a golit efectiv rafturile raioanelor de ciocolată în postul Crăciunului, a fost aplicarea pe ambalajele batoanelor de ciocolată amăruie a unei buline adezive cu menţiunea "ciocolată de post"! Ei bine, da: ciocolata aceea închisă la culoare (zisă şi "dark" în jargonul branşei), cu concentraţie maximă de cacao, renumită tocmai pentru proprietăţile afrodisiace aparte, o adevărată moară de hormoni, este îngăduită, dacă nu chiar recomandată, de creştinismul danubiano-pontic în zilele de reculegere şi mortificare ale ajunării. Ce-i drept, pe abţibildul cu pricina nu apărea şi girul vreunei autorităţi ecleziale, dar să nu ne mirăm dacă, în posturile viitoare, vom avea ocazia să citim pe ambalajul ciocolatelor dark, aprobări grele, de la patriarhìi sau episcopìi, asemenea appointment-elor regale de pe whiskyuri sau de pe berea daneză...
Pentru că nu conţin lapte!!! De aceea, da, "suprasexualele" batoane amărui sînt socotite la noi de post. Iar pentru că sînt amare, natural, nu sînt "de dulce"... Şi în aceste dulciuri amare, private de ingrediente de natură animală (dar stîrnind instincte de natură animalică), caută compensare pentru lungile zile de poftă-n cui mulţi autentici creştini victime ai înşelătoarei publicităţi...
"Ciocolata - chestia aia pentru copii..." - spune românul. În timp ce occidentalul de multă vreme spune "ciocolata – chestia aia pentru adulţi"! Deşi generează pulsiuni erotice, ciocolatei i se atribuie la noi – încă – o imagine duioasă, naivă, regresivă... Este "pentru copilul din tine", cum spunea vechea reclamă.
E ceea ce încearcă să schimbe noua reclamă, cea cu buze năclăite, cînd preia ca slogan numele românesc al filmului Chocolat, "Ciocolată cu dragoste". Ciocolată, deci dragoste, se subînţelege în titlul franţuzesc dat de industriaşii hollywoodieni. Dar piaţa românească are nevoie de adaptări graduale pentru o idee atît de... revoluţionară. Nici spotul campaniei nu merge prea departe. Amantul ciocolatiu nu e un incub ivit, precum duhul lămpii, în lumea fantastică a consumatoarei de Kandia, ci doar o iluzie aplicată partenerului de rasă albă. Doar halucinaţie, necum magie. Cu alte cuvinte, nu poţi face dragoste cu o ciocolată şi atît. Îţi trebuie şi un bărbat... Chiar şi aşa, CNA a văzut pătrăţele roşii! Pentru patriarhii pudorilor audiovizuale, spotul Kandia nu e... de nici un post.

Glumă cu pianişti (dedicată lui Virgil Mihaiu)

Vreau să-mi fac plinul
cu Joe Zawinul
şi bucuria
cu Chick Corea
mare şi faină
cu McCoy Tyner
mişto şi bengo
cu Herbie Hancock
la nesfîrşit
cu Oscar Pete

Weather Report & Manhattan Transfer - Birdland

RIP Joe Zawinul (1932 - 2007)

Cum se distrează românul în reclame

Acest articol mi-a intrat în grupajul tematic al celei mai noi Dileme vechi (187/06-09-07), la amabila solicitare a lui Marius Chivu, responsabilul de număr.

Interesant de citit şi restul! Tema "Cum ne mai distrăm" este ilustrată de condeie tinere şi talentate (printre care tocul meu pare cel mai tocit...), experte în noile culturi ale hedonismului. Aşadar...

Cum se distrează românul în reclame

de Florin Dumitrescu

Se ştie că lumea publicităţii e un spaţiu feeric, populat cu oameni fericiţi, o lume a distracţiei prin excelenţă. Dar... a fost întotdeauna astfel?
Reclamele româneşti de dinainte de ’89 trebuiau să fie educative – da, dar nu neapărat în sensul dat de întrebuinţarea produsului. De pildă, reclama la CEC cu stupul de albine – o metaforă explicitată în chip dăscălitor – ne spunea că e bine să economiseşti, precum albinele care depozitează mierea; dar se constituia şi într-o lecţie de apicultură în toată legea, lăbărţată pe parcursul lungilor minute de filmare a mînuirii fagurilor de către un bunic înţelept. La fel, reclama la Dacia 1300 conţinea o prelegere pe teme de geografia României, cu ocazia filmărilor turismului în acţiune, pe şoselele patriei. Iar publicitatea la peşte oceanic, dincolo de revelaţiile binefacerilor nutritive ale heringului şi merluciului, conţinea şi o muştruluială – ce-i drept, umoristică – la adresa gospodinelor comode şi îndărătnice. Totul avea o încărcătură morală şi, pe cît posibil, pedagogică. Să arăţi produsul şi utilitatea lui într-o lumină favorabilă ar fi fost dezmăţ capitalist. Să ilustrezi modul în care asta poate face viaţa unora dintre noi mai agreabilă – ar fi fost de-a dreptul un atentat la „etica şi echitatea socialistă”, o ispită de nesuportat pentru conştiinţa „oamenilor muncii”.

"Bucurie, Turism, Tinereţe"

O schimbare se petrece în decursul anilor ’80, în publicitatea pentru ONT (Oficiul Naţional de Turism) şi mai ales pentru BTT (Biroul de Turism pentru Tineret sau, vorba reclamei, „Bucurie, Turism, Tinereţe”). Se pot vedea imagini ale purei şi simplei delectări la mare, la soare, fără nici o constrîngere ideologică. Vedem tinere fete în costum de baie sorbind cu paiul din pahare (desigur, suc); vedem tineri cu părul vîlvoi care le curtează pe sub umbrelele colorate, pe fundalul elegantelor hoteluri de pe litoral. Te aştepţi să deschidă un manual de analiză matematică... dar nu! Ei pornesc către plajă, unde completează echipele de volei în apă cu mingea aceea atît de colorată, care stîrneşte o veselie atît de simplă, curată, nemijlocită. Mingea se contopeşte inevitabil cu soarele într-un cadru final. (Căci operatorilor români le place mult să filmeze soarele...) Ei, da: un îndemn către activitate sportivă şi mişcare în aer liber tot se întrevede, dar nu supărător de tezist ca un reportaj despre Daciada. Este un filmuleţ care arată tineri şi tinere cvasi-goi, bronzaţi, distrîndu-se nestingheriţi la mare, privindu-se şi dorindu-se, apoi rîzînd cvasi-tîmp în valuri. Şi asta fără să ni se spună dacă aveau intenţii serioase apropo de relaţia asta a lor! Te aşteptai să se iţească din apă, îmbrăcat în scafandru, secretarul de partid, care să ţină o prelegere despre „măreţele realizări” de pe litoral, pornind cu o parabolă despre plancton sau meduze... Te aşteptai eventuali ca superbii vacanţieri să se dovedească a fi brigadieri de la Canalul Dunăre-Marea Neagră aflaţi într-o pauză de refacere a forţelor, gata să se reîntoarcă la tîrnăcop. Nimic din toate astea. Reclama se apropia de încheiere cu o panoramare din elicopter a hotelurilor, cu arhitectura lor îndrăzneaţă. Un îndemn la „bucurie, turism, tinereţe” conchidea spotul. Nimic „pe linie”, nimic dictat, nimic doctrinar. Hedonism pur! Iar în montajele despre Costineşti, între doi folkişti la Amfiteatru şi un Obelisc filmat de jos, puteai vedea şi secvenţe de discotecă! Cu orgă de lumini şi globuleţ rotitor din cioburi! Iar în ring - fete cu tunsoare punk şi băieţi cu perciunii raşi! În filmele de la Buftea, în astfel de scenografii conotate occidental, sălăşluiau îndeobşte „băieţii răi”: bişniţarii, şarlatanii, spionii străini... sau chiar foştii legionari, reveniţi în patrie cu mustăţi false! De data asta însă – nimic din toate acestea: juma’ de minut de boogie wonderland...
Ce însemnau aceste scăpări? „Şopîrle” îndrăzneţe, nebăgate în seamă de cenzură? Sau concesii controlate, incluse în „strategia supapei”, laolaltă cu alte manifestări juvenile tolerate în epocă?

E timpul orgiilor!

Oricum ar fi, se poate deduce că tineretul anilor ’80 era pregătit către marea deschidere hedonică din publicitatea primilor ani ’90. Majoritatea spoturilor de acest gen erau adaptări în română ale unor mai vechi spoturi occidentale, cu voci stridente şi mişcări ale buzelor nesincronizate. Dar asta prea puţin conta! Conta într-adevăr exuberanţa cu care îşi exhibau pofta de viaţă acei juni occidentali, întruchipînd modèle aspiraţionale pentru congenerii lor români. Erau spoturi cîntate, dansate, interpretate şarjat, neverosimil. Erau asemeni unor crîmpeie de musical, în care Fred Astaire se opreşte din vorbit serios... ca să pornească, pe nepusă masă, un step straşnic! E acolo o anumită euforie de plastic, un paradis cu glanţ artificial, o fericire convenţională (bonhœur conforme), cum o cataloghează stîngiştii apuseni.
Sistemul funcţionează o vreme. Tinerii români se lasă seduşi de cîntecul de sirenă al publicităţii pentru ţigarete americane sau băuturi cola multinaţionale: unele conferind stil, altele alimentînd verva...
Reţeta merge însă din ce în ce mai greu, cu timpul. Generaţiei Pro îi succed altele, tot mai contra, tot mai greu de convins. Anunţătorii aduc schimbări de fason: reîmprospătează moda hainelor, stilul cîntecelor... Dar nu-i de ajuns să adaugi gel în păr, să strîmtezi o fustă sau să remixezi o muzică în manieră hip-hop. După 2000, noile generaţii prezintă o neîncredere mult mai profundă... Sînt tineri care nu se recunosc în acele imagini ale hedonismului de mucava; şi nici nu simt cine ştie ce aspiraţie la vederea lor. Dimpotrivă: această imagine de export a distracţiei o resimt ca pe o contrafacere, ca pe un fals.
E timpul să venim cu ceva mai tare – şi-au zis „marii păpuşari”. E timpul pentru hot stuff. Şi iată că, de la o vreme, în unele reclame pentru chipsuri sau băuturi energizante, petrecerile juvenile sînt tot mai întunecate, convivii tot mai blazaţi şi mai sedentari, atmosfera tot mai decadentă. Sînt împrumutate o serie de procedee video din filmele cu drogaţi, toate vrînd să sugereze aşa-zise „experienţe ale extazului” şi „explorări ale limitelor”... Gata cu chermezele: e timpul orgiilor! Gata cu veselia bahică: e timpul să-nceapă trip-ul!
Şi apoi sînt reclamele stil Jackass. Mai mult decît sporturi extreme, isprăvile sînt extrem de prosteşti, totul în numele unei cît de mici secreţii de adrenalină. Pe acest teritioriu se bat doi salepgii mondiali. Unul costumează oameni în banană spre a fi paraşutaţi în jungla gorilelor; sau în iepuraşi pufoşi, spre a fi azvîrliţi în faţa cîinilor întărîtaţi. Altul ne arată cît de temerar e cel care zgîndăre un urs ieşit din hibernare; sau cel care traversează strada pe bicicletă-n goană, cu ochelari nepotriviţi. „Senzaţiile” cică sînt „tari”, iar „distracţia” pasămite – „extremă”...
Între timp, anunţătorii locali, cu precădere berarii - dar şi unii mezelari etc. - au definit (pesemne–n urma unor cercetări), distracţia standard a românului, indiferent de vîrstă, statut social sau grad de educaţie: ieşirea la iarbă verde! De preferat cu grătar, de subînţeles cu muzică la maximum. Unii caută „locaţii selecte” prin genuni pustii, alţii vecinătăţi avantajoase, pentru cazul în care au uitat berea acasă. Asta şi după cum e definit publicul-ţintă, mai mult sau mai puţin pretenţios. De fiecare dată însă natura se lasă cucerită şi dominată de petrecăreţul român, care vede–n această formă de recreere „verde” - un prilej nu atît de încărcare a bateriilor, cît de retrezire a instinctului de vînător.

Pavaraotti & The Chieftains - Funiculì funiculà

Misterele Bucureştilor II: Pasajul Mărăşeşti

O nouă aberaţie a acestui Caracal mai mare (care este Bucureştiul).
De obicei pasajele sînt menite să degreveze intersecţiile complicate. Ei bine, Pasajul Mărăşeşti are menirea, dimpotrivă, să încurce pe puţin două intersecţii mari. Constructorii lui Ceauşescu l-au pus, oarecum, ca un car înaintea boilor. Pasajul trebuia să preia traficul într-o zonă care se preconiza ca un înfloritor centru urban. Nu a fost să fie... Oraşul postceauşist s-a dezvoltat în alte zone, iar acum pasajul nu face decît să gîtuie o axă de trafic care uneşte acele zone.
Ca o culme a ironiei, pasajul a stat închis ultimii 2 ani ăentru renovare, a înghiţit mulţi bani, s-a redeschis şi acum e gata să ne enerveze mai rău ca oricînd. Lui i-am dedicat ultimul editorial din B-24-FUN:

Ce sens are Pasajul Mărăşeşti?

L-a construit Ceauşescu, ca să ne încurce peste vremuri

După o pauză de peste un an, s-a redeschis Pasajul Mărăşeşti. Până de curând erau lucrători în el, care dădeau ultimele mistrii, în timp ce automobilele încetineau, să-i ferească. De cîteva zile pasajul a revenit pe harta aglomeraţiei bucureştene.
Stând deunăzi blocat sub pământ, m-am întrebat: ce sens are Pasajul Mărăşeşti? El chipurile degrevează intersecţia lui Goga cu Mircea Vodă. Dar pe Mircea Vodă trece cam o maşină pe minut, în medie. Cine vede trei maşini deodată poate spera să vadă şi o muscă albă!
Ceauşescu avea gînduri mari: ar fi trebuit ca toată zona să râdă în soare, binecuvântată de apropierea Casei Poporului. Dar anii trec şi locul rămîne pustiu. Vizavi de Plaza Camerei de Comerţ se întinde un maidan dezolant.
Cîndva aici era cocheta Piaţă Mărăşeşti: cele cîteva tarabe desenau o lume veselă şi prosperă. La cîteva case de străvechea biserică Dobroteasa (scăpată pînă azi prin minune) era o cîrciumioară. Curţile debordau de salcîmi şi lilieci. Peste drum, lîngă piaţă, avea casă unchiu’ Ionică, unchiul lui tata. Ne lua un sfert de oră să ajungem din Foişorului, mergând la pas uşor, pe străduţele umbrite de copaci ale cartierului.
Azi locul e unul dintre cele mai aride din oraş. Pasajul e bun poate că mai ţine un pic de umbră...
Dar altfel, ce sens are pasajul? Prin el trec şi maşini, şi tramvaie. Pasajul nu separă unele de altele. Dimpotrivă, el îngustează Bulevardul Goga, această umflătură ceauşistă a Dudeştiului, iţită în dreptul fostului bordel Crucea de Piatră. Dacă vreun camion blochează Bulevardul Mărăşeşti, îi încurcă pe toţi, ori că merg pe şine, ori pe asfalt. Pasajul Mărăşeşti nu întretaie nici podul omonim: nu trece nici pe sub Dîmboviţa, nici peste ea; se opreşte în „prag” şi îi încurcă pe toţi cei care au treabă pe la Camera de Comerţ, şi aşa năuciţi de sensurile de pe chei. Cei care au copilărit şi au crescut în cartier se simt azi cu atît mai pierduţi şi mai dezorientaţi.

Ce-i spune Diaconescu lui Fătu?

- FĂ TU... că eu stau.

Poporul... Ceauşescu... I want to hold your hand

Muzicienii mai vechi ştiu, dar se feresc să o spună, din pietate faţă de compozitorul George Grigoriu, cel care a comis-o... Dar e lesne de verificat că refrenul cîntecului "Poporul Ceauşescu România" copiază primele note din I Want To Hold Your Hand.
Şi asemeni Beatles-ilor, dar la scară românească, maestrul Grigoriu s-a cam umplut de bani în urma inspiratei furăciozităţi (ezit să-i spun plagiat - sînt totuşi copywriter, nu copyrighter)... Nu mai punem onorariul propriu-zis, dar să ne gîndim la banii reveniţi pentru fiecare difuzare a cîntecului pe canalele oficiale: şi au fost cu miile, poate cu zecile sau sutele de mii.
Haios: lui Grigoriu i se respectau pe plan intern drepturile de autor, dar lui Lennon şi lui McCartney, aceşti exponenţi rătăciţi ai capitalismului - nici pomeneală.
De remarcat că "Poporul Ceauşescu România" forma un acronim retoric pentru PCR - iniţialele Partidului Comunist Român; şi că acest cîntec, în parte şi datorită libretului doctrinar, dar mai ales datorită melodicităţii sale, a devenit un adevărat imn al Epocii Ceauşescu.
Emblematic pentru o ţară a copiuţelor, a trasului cu ochiul la vecin, a furtului intelectual difuz, imperceptibil, echivalent cu luarea firească în posesie.
Sau, ca o ipoteză (atenţie, conspiraţionişti!)...
Să fi lansat "fratele Grigoriu" o mega-şopîrlă, un mesaj în sticlă, un stimul subliminal către masele care, în acest fel, se adăpau cu decadenţă occidentală escamotată în imn de slavă? Să fi programat ocult "maestrul Gigi" mămăliga, astfel încît să explodeze la a n-şpea mia difuzare a "compoziţiei" sale?

ceausescu dictator romania furt plagiat beatles lennon-mccartney fratii grigoriu george grigoriu copyright fraud conspiracy subliminal intellectual property cult of personality

Toots & The Maytals - Take Me Home...

Hai acasă... în West Jamaica...
Related link: Reparaţie pentru marele Gil