Oglinzile de la Bucureşti

de Florin Dumitrescu, apărut în B-24-FUN de azi

Pe vremea comuniştilor găseai droguri la magazin

Magazinul universal Bucureşti, de la capătul dinspre Sf. Gheorghe al Lipscanilor, avea la intrare nişte mari oglinzi curbe. Dar nu oglinzi curbe ca la bîlci, dintr-acelea care îţi turtesc silueta, făcîndu-te să arăţi bondoc; sau ţi-o alungesc, vădindu-te uscăţiv. Concavitatea oglinzilor era în aşa fel realizată, încît, la cea mai mică mişcare a ta, îţi tulbura complet reflexia! Păreai că te scurgi, că te învolburi, că treci de-a dreptul în alt regn, în altă formă de agregare... În alt univers. Pesemne că, folosind oglinzile ca fundal de vitrină, decoratorii comunişti găsiseră o metodă dibace ca galantarul frust şi sărăcăcios să îţi ia ochii într-un fel. Şi de luat îţi lua mai mult decît ochii: dacă priveai mai mult în apele argintii ale oglinzilor ălora, te pomeneai că începi să te clatini uşor, ca ameţit. Nu îţi mai simţeai membrele, stomacul, greutatea capului. Doar o uşurătate pe care o ştiu în mod normal numai păsările. Pe cînd corpul părea să leviteze, privirea era captivă în acel ochi şlefuit. Ideea era să priveşti acel ceva care nu era propria imagine reflectată; să rămîi ţintuit cu ochii în aerul acela lichid, rece şi intangibil; să ajungi să vezi prin tine - dincolo de tine. Atunci pătrundeai într-o lume fantastică. Toate impresiile colorate şi pline de viaţă care ţi se perindaseră de curînd pe retină reveneau mai năvalnice ca într-un carusel, mai straniu amestecate ca într-un caleidoscop. Stăteam, cu prietenii mei, minute întregi, sferturi, poate şi jumătăţi de oră, cu feţele lipite de vitrina Bucureştiului, absorbiţi de profunzimile suprafeţelor catoptrice. Ne mai desprindeam din cînd în cînd, ca să rîdem cu hohote mari de atîta fericire subită. Şi ca să ne privim unii pe alţii, ca într-o oglindă mai adevărată, şi să ne mirăm de ce caraghioşi sîntem.