M-am mutat! Citiţi-mă de acum pe textier.ro

Adio Blogger, rămîi cu bine blogspot.com!
De acum încolo textier poate fi citit pe textier.ro

Lăsaţi-l în pace pe Cristi Neagoe!

Iniţial aveam de gînd să evit subiectul expoziţiei româneşti de la New York (Freedom for Lazy People). Am lăsat un comment la o postare a lui Ianuş, fiind mişcat de felul cum Poetul Resentimentului, despre care ştiu că nu are motive să iubească ICR-ul, a găsit de cuviinţă să denunţe manipulările taberei pro Buzura.
Despre întregul caz am convingerea că, dincolo de intriga politică, porneşte de la o chestiune de receptare a artei. Am zis că "partea acuzată" nu are nevoie de încă un avocat, ci mai degrabă de o dezbatere sinceră, deschisă, menită să scoată la iveală adevărul:
printre altele...
- că expoziţia a fost un succes;
- că (ergo) a reuşit să facă propagandă bună României în epicentrul artei moderne;
- că a avut presă favorabilă;
- că singurul ziar american care a scris de rău este cel al unor emigranţi români;
- că autorităţile americane au intervenit la denunţul "binevoitorilor" noştri conaţionali;
- şi că, dimpotrivă, au abandonat ancheta, din lipsă de motive.
Onoarea şi recunoştinţa m-au frămîntat în momentul în care Corina Şuteu, directoarea ICRNY, împreună cu HRP, directorul "mare", de la centru, au fost atacaţi. Alături de Sarmalele Reci, îi datorez Corinei Şuteu multe, încă de acum 15 ani, cînd se lansa trupa. Iar HRP, oricît l-am criticat că e "boier al minţii", s-a dovedit boier la propriu de fiecare dată cînd mi-a oferit colaborări ca expert, fără urmă de rancună.
Cu toate astea, am zis că "nu e războiul meu". În plus, ştiam că amîndoi sînt nişte oameni valoroşi, care nu stau într-o sinecură, şi că s-ar descurca (poate chiar mai bine!) în sectorul privat (în ipoteza extremă a demiterii/demisiei).
Ce m-a revoltat însă la culme şi m-a determinat să "o zic şi eu pe a mea" este atacul la Cristi Neagoe, PR-istul institutului, care în toată combinaţia asta e mai puţin decît un pion de rezervă! Omul ăsta, complet străin de orice combinaţii politice dîmboviţene, a fost adus la NY ca specialist în PR cultural şi ca organizator de evenimente speciale, domenii în care este arhicalificat. El şi-a făcut treaba ireproşabil, ca un neamţ corcit cu un chinez bătrîn. Şi sînt sigur că şi-ar fi făcut-o la fel de bine şi sub Buzura şi sub Suzana Gîdea! Idem, Cristi nu are nevoie de salariu de bugetar. El poate să revină oricînd în sectorul privat şi să rupă avioane în domeniul său. Nu de asta e vorba, ci de ruşinea publică la care a fost supus pe nedrept.
Cristi Neagoe are dreptul să se apere în direct la Antena, la Gîdea şi Badea Show.
Acum un an-doi, cînd Victor Ciutacu l-a atras pe Şerban Alexandrescu, cel mai tare publicitar român, într-un scandal de presă legat de TVR, am denunţat nedreptatea: Şerban e un expert apolitic cu activitate ireproşabilă. Într-o industrie publicitară plină de - hmmm... - dubioşenii, era acuzat omul cel mai lipsit de umbre!
Deunăzi Andrei Bădin (preluat multimediatic de Victor Ciutacu) face acelaşi lucru cu un om de PR, de asemenea un "tehnocrat apolitic" (Cristian Neagoe), care vine conştiincios cu laptopul şi le înfige rafinaţilor de newyorkezi super-propagandă românească "cu cap de vidia"!
Repet ce am zis şi atunci: cînd un jurnalist cade în tranşeu, sar alţi 100 să-l apere. Ceea ce e foarte mişto, Victore, Andreie, bravo vouă. Noi ăştia din comunicare însă începem să facem la fel. De la voi am învăţat. Aşadar: lăsaţi-l în pace pe Cristi Neagoe. Nu e războiul lui. Nu e războiul nostru.
Acum. Ce mi-ar fi plăcut să scriu, dar n-am apucat.
Cu mai multe decenii în urmă, Brâncuşi a avut anumite probleme cu autorităţile americane, iscate de acelaşi gen de distorsiune a receptării operei de artă. OK, Nuclear Fairy e altceva decît Brâncuşi (şi cred că ea însăşi e prima să clameze diferenţa). Dar există multe alte paralelisme între cele două cazuri care, dacă reflectăm fără patimă, ne-ar putea desluşi un pic.
Promit să dezvolt ideea. Sau puteţi face voi primii paşi...
UPDATE: Replica lui Cristi Neagoe, găzduită de blogul lui Zoso.
LATER EDIT: Luni 11 august, la ora 22, la Sinteza Zilei (pe postul Antena 3) vor fi in direct Corina Suteu (director ICR NY), Cristian Neagoe (PR ICR NY) alaturi de realizatorii Gadea si Stan. Angajatilor ICR li s-a acordat (la presiunea CNA) dreptul la replica.
O emisiune despre expozitia cu scandal, despre nazisti si diplomati, despre urina si bloguri, despre dreptul la replica si dezinformare, ponei si Patapievici, plus elementele-surpriza ale manipularii mediatice.
Comentariile se vor putea posta pe forumul emisiunii: http://www.antena3.ro/sinteza_zilei/
EPILOG (marţi 12 aug., post festum, post factum, post totum) Aseară, la Gâdea Show, Cristi a refuzat posibila cale de apărare prin care s-ar fi definit ca un specialist tehnocrat. A căzut în plasa discuţiei despre lucrările sale literare "scandaloase"... ori poate a acceptat-o de bunăvoie, bovariceşte, aşa cum ar fi făcut-o şi alţi autori români, îndeobşte flataţi peste măsură atunci cînd li se exhibă statutul de scriitor la televizor.
Asta deşi activitatea sa literară nu are de a face cu activitatea sa la ICRNY! E ca şi cum Vosganian s-ar apuca să recite din versurile proprii la şedinţele de guvern!! Însă Cristi a vrut să arate că pentru el condeiul e mai mult decît vioara pentru Ingres!!!
Caz în care se cam dărîmă tot eşafodajul meu argumentativ. Faptul că Neagoe este un PR-ist de excepţie şi un valoros om de comunicare, demonstrat de tot ce a făcut în ultimii ani la Cărtureşti - Verona (dar oarecum contrazis de felul în care s-a adresat target-ului Antenei 3), rămîne doar ca o faţetă obscură, cunoscută doar de cîţiva. Iar cînd şi-o face omul cu mîna lui - e bun făcut!
Cristi Neagoe a ales să se poziţioneze ca un geniu neînţeles, în răspăr cu - hm - reacţiunea. Neagoe a ales marginalitatea. Nea Goe a ales nemărginirea.

Sîmbătă, în Bacău, Sarmalele vor fi de Viţă

Concert Sarmalele Reci şi Viţa de vie
sîmbătă 9 aug. în Bacău, la 20:00 pe Insula de Agrement
cu prilejul Zilei Verzi a Bacăului (serie de evenimente ecologiste).
Intrare liberă.

O porţie de carbonara pentru fratele Bălcescu!

articol din ultimul B-24-FUN

Unii bucătari români ar trebui amprentaţi şi expulzaţi la Roma


(c) Stock

Acum două sute de ani, în Italia activa o mişcare secretă numită Carboneria, căreia i se datorează două împliniri istorice: unificarea Italiei şi inventarea spaghetelor alla carbonara. Dacă prima a fost un ideal revoluţionar şi înfăptuirea ei a luat decenii; a doua fost o întâmplare fericită, ivită din vicisitudinile vieţii clandestine de carbonar, constrâns să gătească feluri frugale, cu ingrediente sărace... Iar o reţetă de spaghete doar cu ouă, şunculiţă şi caşvcaval de oaie - este ceva revoluţionar!
Asemeni francmasonilor care se revendicau de la breasla zidarilor, carbonarii se raportau metaforic la prelucrătorii cărbunelui: lucrarea lor se voia subterană şi obscură, dar îndreptată spre propăşiri luminoase.
Dar oricât de vizionari au fost carbonarii, e puţin probabil să fi visat că spaghetele lor pripite vor duce gloria Italiei în lume. Cu atât mai puţin că, peste veacuri, nişte pretinşi bucătari, urmaşi ai pandurilor şi bonjuriştilor români, le vor întina nobila revoluţie culinară. Câţi dintre noi nu am fost îngreţoşaţi în tratoriile bucureştene cu o zeamă slinoasă, fraudulos trecută în meniu sub numele de spaghetti alla carbonara? Câţi dintre aceşti trădători de gintă nu persistă în delict, scăpând fără discernămînt ouă şi smântână între paste? Şi câţi dintre clienţii lor n-or fi plecat de la masă italofobi convinşi?
Ei bine nu! Ouăle trebuie zvârlite con arte, astfel încât să formeze, prin contactul cu spaghetele fierbinţi (şi, elementar, scurse de apă!) mici granule de omletă delicioasă. În rest... Se poate înlocui pancetta cu bacon afumat, kaizer, piept ardelenesc sau ce găsim pe raft. În loc de pecorino se poate rade parmezan. Se poate adăuga smântână grasă şi ceapă, ca fantezii gurmande, însăăă... Totul e să nu distrugi miracolul coagulării oului în paste! La sfârşit, piperul presărat trebuie să arate ca praful de cărbune de acum două secole. Buon appetito!

Related link: Din scoarţă-n scoarţă

Reclamă la Tata pe banii lui Hyundai

Relevanţă în publicitatea românească:
Azi, înainte de 10:00, am auzit la Radio România Actualităţi un spot, destul de bine realizat, în care un bebeluş spune "Tata, Tata" şi un bărbat strigă fericit "A zis Tata"... după care intră vocea anunţătorului cu o promoţie la... Hyundai! (Parcă Accent... oricum detaliul a trecut fără... accent.)
Pretextul? Legătura (extrem de rece) dintre Tata şi Hyundai? - Ceva cum că "există nişte momente speciale în viaţa ta cînd... nu'ş'ce faze, nu'ş'ce treburi"... obişnuitul bla-bla care trebuie spus repede, ca să încapă datele promoţiei. Care bla-bla face legătura cu platforma creativă, pesemne singurul domeniu în care brandul Hyundai are înfipt un fanion... şi ăsta abia perceptibil de către publicul larg. Ascultătorul simplu, atent la trafic şi bruiat de clacsoane, va rămîne cu Tata, Tata...
Da, Tata nu a intrat serios în România... Deocamdată nu constituie un competitor... Dar şi cînd o intra... O să găsească un awareness gata lucrat, de mamă-mamă...

Copii folosiţi (abuziv?) în reclame: Dero Surf

Abia întors dintr-o scurtă vacanţă, m-a şi pălit noua reclamă Dero Surf cu zodii.
De ce au fost folosiţi (exploataţi?) copiii în ea? Care e justificarea (cu excepţia înduioşării target-ului gospodinăresc)?
Numai ce-au trecut alegerile locale. E încă viu în memoria publicului scandalul exploatării copiilor în scopuri propagandistice. Cam în aceeaşi perioadă era pesemne concepută campania "cu zodii" (pentru noile ambalaje cu gablonţuri în ele). Nu pot să cred că au fost pur şi simplu ignorate "legăturile primejdioase" dintre cele două cazuri...
Muzica e frumoasă, glăscioarele rup inimi, costumele şi machiajul ţîncilor sînt super-profy... iar rapelul la Veronica transpare destul de clar (acelaşi trend ostalgic al "celor mai frumoşi ani").
Niciun parti pris personal. Pînă acum am lăudat comunicarea Dero, pe care o consider vizionară, înţeleaptă şi nu lipsită de valenţe culturale. Oamenii de la Unilever sînt beton pe marketing, îmi închipui că şi pe juridic... Vor şti pesemne să contracareze eventuale acuzaţii de abuz infantil. Dar... erau chiar atît de vital strategici copiii ăia acolo?

Related links:
Discuţie tematică pe forumul IQads
Despre copii în campanii electorale

O mînă întinsă rom(ân)ilor. Şi un deget fasciştilor

Campanie italienească de solidarizare cu cetăţenii români amprentaţi.
Pt. cine nu ştie, Maroni e ministrul lor de Interne; iar "maggior sicurezza" (mai multă securitate socială) a fost una dintre promisiunile-slogan cu care a cîştigat Dreapta la ei. În context, se poate traduce: "Pentru mai multă siguranţă, oferă-i un deget lui Maroni".
Am încercat cîteva claim-uri asemănătoare pt. uz intern:

• Arată-le degetul!
• Pune degetul pe rană!
• Pune degetul pe Fascie!
• Un deget cît Columna
• Degetul lui Traian
• Eliberaţi-l pe Badea Cîrţan!
• Sus degetul, jos Fascia!
• Hai să dăm deget cu deget
• Solidaritatea digitală
• Amprenta solidarităţii / L'impronta della solidarieta'
• No all'impronta (dublu sens în italiană)
• Dă-le un deget fără preget!
• Arată-i degetul lui Benito! / Il dito a Benito!
• Benito, fă-ne manicura!
• Amprentează-ţi mînia!
• Degetele mîniei

Ar mai fi una care rimează (şi aliterează) cu Benito, dar e de 18+ şi doar vă las doar s-o bănuiţi. Cine vrea să continue lista, să-şi mişte degetele...

Un Euro cu E-uri

articol apărut în Playboy la rubrica Advertising Guru

Consumatorul român a mai învăţat o lecţie. Dacă vrei să îţi schimbi televizorul, aşteaptă un campionat mondial sau european. Măcar o olimpiada, ceva!… Atunci e momentul promoţiilor de neratat! E momentul în care se prabuşesc realmente preţurile! E momentul în care plasmele, sistemele video sau megaecranele aflate în ofertă – nici nu mai apucă să zăbovească-n depozit! Oamenii de marketing şi de strategie au o justificare, care de multe ori e copiată apoi ca atare în textul reclamelor: cică toata lumea e înnebunită să vadă meciurile mai bine, să traiască emoţiile competiţiei mai pe viu, mai aproape de senzaţia tribunei - avantaje pe care le asigură tot mai noile generaţii de televizoare, cu mereu mai noile lor tehnologii...
Aşa cum americanul e încurajat la cinema să ronţăie floricele şi să molfăie caramele, microbsitul român din faţa televizorului e încurajat sa bea bere: cel puţin ăsta e obiceiul de consum înfăţişat metodic în spoturi. Fie acasă pe canapea, fie la cîrciumă, sucind capul către televizorul din consolă, neapărat în compania amicilor. Ciocneşte cu ceilalţi la fiecare fază favorabilă şi îndreaptă cu năduf halba spre buze, după fiecare moment de tensiune. Dacă bea sau nu – putem doar bănui: spoturile nu ne-o arată explicit, din pricina reglementărilor care interzic încurajarea consumului de alcool…
Uneori se văd şi personaje feminine pe lîngă el – tinere şi atrăgătoare: atunci e mai rîzăreţ şi bea cola. Ori dintr-aia, ori dintr-ailalta... Şi cu una, şi cu alta are de cîştigat ceva foarte microbistic. Anul ăsta e poate mai puţin rîzăreţ şi mai puţin visător, pentru că premiile sînt de la o vreme mai mici şi instantanee: le afli direct cum desfaci sticla sau răzuieşti un colţ argintiu de hîrtie; fără să mai îndeplineşti străvechiul ritual al colectării de etichete sau dopuri; şi al expedierii acestora în plic la căsuţa numărul… oficiul poştal numărul… În curînd, legea va exclude orice constrîngere a probei de achiziţie. Vom putea participa la promoţii doar tastînd şi clicînd pe internet, fără să dovedim că am cumpărat sau consumat produsul. Promoţiile se vor mai face nu pentru stimularea vînzărilor, ci –europeneşte - pentru creşterea favorabilităţii brand-ului. Dichis, monşer… Cîte turnee finale sau olimpiade vor mai trece pînă atunci? Nu multe – bănuieşte nea Guru.
Ce altceva mai consumă "de campionat" românii din reclame? – Păi... chipsuri! O fac cetăţenii dintr-un cartier întreg, dintr-un stadion întreg, rămaşi subit fără obiectul crănţănelii, atunci cînd tocmai s-a dictat lovitură liberă! Motiv ca meciul să fie întrerupt pentru o aprovizionare scurtă şi… mingea e repusă în teren! Crănţăne arbitrii, ronţăie observatorii federali, troscăie din fălci spectatorii de ambe sexe şi orice vîrstă.
Băuturi carbogazoase, mai mult sau mai puţin alcoolice, şi chipsuri! Cu alte cuvinte, junk food! Iată ce alimente ni se recomandă, printre altele, în asociere cu fotbalul, cu Euro, cu sportul şi mişcarea. Asta pe lîngă lîncezeala de pe canapea în faţa unui televizor nou şi performant… Mai multă propagandă pentru stagnare, lene şi consum hipercaloric! S-ar zice că-i un fel de ispitire căreia trebuie să îi rezistăm ascetic, ca să rămînem în formă atletică şi în dispoziţie olimpică.
Cum coborîm ştacheta vîrstei, cum descoperim un adevărat rezervor de capcane ale lăcomiei: abţibildurile şi albumele cu fotbalişti - mult rîvnite de către băieţei – sînt ataşate ambalajelor cu snacks-uri, dulciuri şi tot felul de alte bombiţe calorice. Un Euro al E-urilor!
E adevarat, cu ocazia campionatului se vînd şi multe mingi, şi mulţi pantofi de sport. Alături de reclamele pentru mărcile de echipament sportiv, devin tot mai prezente şi cele pentru suplimente nutritive, sucuri naturale, cereale integrale… Dar parcă această contraofensivă a sănătăţii nu are atîta savoare, nici atîta forţă, ca reprezentările publicitare ale viciului. Spectacolul sportiv, cel care atrage sponsorizări şi asocieri comerciale super-profitabile, cel care scumpeşte minutul de reclamă TV deopotrivă cu preţul biletului la peluză, - este tot mai mult un fenomen al microbului, al contaminării, al năravului. Şi, în mod logic, pierde tot mai mult legătura cu noţiunea originară de sport, cu idealul agonistic de purificare prin mişcare, de trudire a trupului şi călire a personalităţii, prin antrenament, competiţie şi identificare însufleţită cu un ţel suprem. Azi toate aceste principii pot părea lozinci comuniste; dar ele au stat la temelia (nebănuit de virtuoasă) a babelului sportivo-comercial actual.
Azi din spectacolul fotbalistic ni se arată tot mai mult culisele, dominate de domni sedentari, cu burtă, guşă şi buzunare umflate de valută în numerar. Ni se prezintă tot mai mult meta-jocul puterii, meciul sforăriilor, skendenberg-ul negocierilor. Fotbaliştii sînt etalaţi ca marfă, agăţaţi ca hălcile-n cîrlig, cu preţuri de transfer tot mai ameţitoare şi tot mai efemere. Ţi se strigă să cîştigi, să învingi, să fii campion; dar nu asemeni marcatorului de goluri sau a driblerului de geniu; ci – se subînţelege - asemeni samsarului de talente care acumulează talanţi.
Pe de o parte, galeriile sînt fanatizate să lupte nemijlocit între ele; şi să intervină realmente în joc, bombardînd deopotrivă jucători şi arbitri; lupta e mutată din arenă în gradenă. Pe de altă parte, telespectatorii sînt stîrniţi la pariuri mascate, la loterii disimulate, la vînători disperate de reduceri şi daibogiuri. A spune că sportul s-a degradat nu mai exprimă nimic. Sportul a fost pulverizat.
Special pentru cititorii de Playboy – o privire către frumuseţile feminine care sînt asociate mai nou cu sportul. Cine priveşte atent defilarea acestora în timp poate constata o mutare a atenţiei dinspre frumuseţea armonioasă dar frustă a sportivelor înspre sex-apeealul lenevos şi abundent al fetelor-mascotă din presa de profil; al pinupurilor vorbitoare de la emisiunile sportive; al ţiitoarelor de fotbalişti! Gata cu moda fibrei şi a siluetelor elastice; trăiască ţesutul adipos şi ţinuta de matroană! Iei una la întîmplare şi-i pui o minge-n braţe: vezi trei baloane de piele - la fel de umflate! Toate la rînd! Nu ştii care-i silicon şi care aer comprimat. Sînt noile zeiţe ale sportului, atît de departe de atletele spartane din zorii agonismului; care concurau cot la cot cu bărbaţii, la fel de sumar îmbrăcate ca şi aceştia; şi care întruneau iubirea publicului pentru altceva decît kilul de carne tresăltată…

Să facem Caravana pentru Anca Parghel

Poate mai tare în ultima Dilemă e interviul cu Anca Parghel. E luat în primăvară de Roxana Lupu şi reluat acum, cînd cu acţiunea "Salvaţi o voce", pentru sensibilizarea eventualilor donatori. În interviu, Anca vorbeşte despre noul disc "brasileiro", cu DJ-ii (Zamorena, cumpăraţi-l, e şi de dansat şi de ascultat), despre noua ei deschidere către fusion şi către colaborări artistice cît mai generoase. Printre altele nu exclude nici colaborarea cu maneliştii:

"Nu mă limitează nimic, nici în viaţă, nici în muzică. Nu am nici o barieră, nici o inhibiţie. Şi dacă vine la mine Adrian Copilul Minune să-mi propună jazzo-maneaua, zic da. Pentru că ştiu că va ieşi aur curat."

Eu unul am descoperit-o pe Anca Parghel în anii '80, pe vremea concertelor Perpetuum Jazz de la Sala Radio. Erau concerte "asortate", cu mai multe recitaluri (în formule de combo sau solo). În fiecare seară era şi cîte o cireaşă pe tort: cîte un artist problematic, neconvenţional şi, în condiţiile acelea de îngheţ cultural, chiar contestatar. Aşa erau Harry Tavitian (care ne sălta din scaune ca un adevărat rockstar), Alexandru Andrieş (care nu cînta tocmai jazz, dar care, în acel context jazzistic, izbutea să fenteze cenzura) şi - cine alta decît - Anca Parghel. Pe atunci Anca era tînără şi voia să confirme. Era perioada în care Aura Urziceanu, multă vreme pusă la index de către regim după autoexilul din anii '70, îşi tatona reîntoarcerea acasă, la publicul românesc (în condiţiile în care ea era deja un star internaţional, cu casa şi familia în Canada). Ei bine, în faţa unui public pretenţios, înclinat spre etichetări, comparaţii şi competiţii (gen Clapton vs. Hendrix, Miles vs. Dizzy etc.), Anca trebuia să demonstreze că ea este noua Aura!... Ba poate chiar mai tare ca Aura!!
Evident, ne-a demonstrat ce a vrut ea: anume că e altceva. Alt-CINE-va. Cînta din voce cu o virtuozitate de-a dreptul irespirabilă (pentru noi cei care o ascultam) şi se acompania la pian cu o incredibilă lejeritate. Deşi avea o abordare mai intello, mai modernistă, era o adevărată prin toată atitudinea ei: ne-a subjugat din prima clipă, prin umor şi naturaleţe. Cînta teme proprii, cu titluri gen Vodka Blues, şi prelucrări după Charlie Parker (chiar avea ceva din caracterul excesiv al marelui Bird, ea însăşi atrăgîndu-şi porecle ornitologice precum Privighetoarea, Ciocîrlia etc.).
După '90 i-am ascultat un excelent album de ethno-jazz, editat în Germania (în care arată cunoaşeterea unor românisme muzicale dintre cele mai profunde). Dar nimic live.
Azi nu prea mai ajung la concerte. Dar îmi ajung ecouri... Astă iarnă a văzut-o Zoltan Andras la un concert de colinde jazzy, pe care Anca Parghel l-a ţinut alături de cei doi fii ai ei (care îi fac respectiv tobele şi contrabasul, ea acompaniindu-se ca de obicei la pian). Mi-a zis că Anca s-a schimbat mult şi că emană acum un alt sentiment, mai luminos şi mai amplu. Nu ştiam pe atunci că ea trecuse deja printr-o primă luptă cu cancerul; şi că muzica ei cea nouă are în primul rînd un rol terapeutic, binefăcător, armonic (în toate sensurile). Să ne bucurăm de acest efect al muzicii ei şi, la reciprocitate, să o ajutăm şi noi pe Anca. Să facem un mare cor în jurul ei şi să cîntăm viaţa.
(Apropo: De ieri, Zoli şi Raluca Andras au un băieţel! O naştere de 10, - spune Zolistul.)

Fericirea e un trabuc… şi are chipul tău

din Dilema Veche de săpt. asta

Sînt fericiţi ca-n reclame – aşa se spune despre anumiţi oameni, de obicei cupluri tinere sau familii "standard", cu copii frumoşi şi căţei blănoşi, atunci cînd pare să le meargă tuturor incredibil de bine. Or fi sau nu fericiţi în realitate – e greu de spus cu certitudine. Ceva eronat e însă sigur în adagiul despre "fericirea ca-n reclame": anume ideea că publicitatea ar fi un spaţiu exclusiv al fericirii, un fel de rai consumerist promis celor care s-ar conforma îndemnului de cumpărare. Zîmbetele cu glanţ şi sprinteneala de musical a personajelor din spoturi nu îi mai păcăleşte de mult pe creduli (în caz că ar fi făcut-o vreodată)... Reclamele contemporane promit satisfacţie, mulţumire, rezolvări fel de fel, dar nu de tip maximalist.
Ipocrizie! Condiţionare socială! Exploatarea omului prin intermediul fantasmelor! acuză adversarii ideologici ai publicităţii, precum François Brune, sociolog francez cu convingeri politice radicale, autor al cărţii Le Bonheur conforme, mai importantă pare-se la noi decît la el în ţară (traducerea Fericirea ca obligaţie e de peste un deceniu referinţă bibliografică obligatorie pentru studenţii care urmează specializarea publicitate la facultăţile româneşti de profil).
Da. Putem spune azi, privind în urmă, că în publicitatea occidentală a anilor '70-'80 a existat o anumită hiperbolizare a beneficiilor, a momentului de "după", prezentat poate ca un soi de over-happy-end. Jingle-uri cu tonalităţi exaltate, coregrafii grandilocvente în scenografii supra-opulente, replici de o voioşie isterică – toate culminînd spre o apoteoză delirantă a produsului, a brand-ului – le privim azi ca pe relicve ale unei epoci în care naivitatea era, mai mult decît atributul consumatorilor, cel al oamenilor de marketing.
Să nu uităm însă, noi cei care ne însuşim pe nedigerate idei şi teorii de import, că în aceiaşi ani '70-'80, aici la noi duduia din plin propaganda comunistă de tip ceauşo-coreean, al cărei specific era tocmai prăpastia neverosimilă dintre cenuşia realitate şi lumea paradisiacă, de o beatituine de-a dreptul greţoasă, impusă ca reprezentare a acesteia. Dacă publicitatea capitalistă a acelei epoci exagera prin emfatizarea unui stil de viaţă "aspiraţional", totuşi asimptotic posibil; propaganda comunistă îşi şarja reprezentările utopice cu atît mai mult cu cît deveneau în decursul anilor mai intangibile, mai lipsite de speranţă.
Fericirea de plastic a reclamelor "burgheze" era o convenţie culturală. Beatitudinea de mucava a grandioaselor spectacole comuniste era o împilare socială.
Astăzi, cînd împărtăşim cu toţii valorile democratice, printre care libertatea fiecăruia de a urma sau nu recomandările comerciale, politice etc., există prevederi legale desluşite care interzic publicităţii să inducă ideea unui avantaj nemăsurat, prin achiziţia mărfii în cauză.
Azi consumatorii ştiu, mai mult ca oricînd, că, dacă li se arată în reclame oameni fericiţi, nu e vorba atît de o fericire ideologică, cît de o ipostază fericită tipică basmelor, caracteristică impusă de logica fabuloasă, băsnară, a spotului TV. Fericirea nu face parte din promisiunea comercială, ci din premisa naratologică.
E adevărat, consecinţele "de gradul doi" ale avantajelor etalate par să frizeze o mulţumire superioară, de ordin spiritual. Pasta de dinţi îţi face dantura mai albă… dar asta nu e tot: dinţii mai albi îţi asigură confort psihic. Roboţii de bucătărie te ajută să prepari bucatele mai lesne… dar asta nu e tot: avantajul ultim este acela de a da frîu liber creativităţii culinare şi, de aici, unei întregi filozofii a degustării rafinate. Cu acelaşi algoritm, produsele de înfumuseţare sînt adevăraţi agenţi ai autopropăşirii; iar pilulele de prostată readuc armonia în cuplu! De fiecare dată e ceva în plus! Niciodată asta nu e tot!
Cu toate acestea, niciun anunţător din ziua de azi nu mai promite fericirea absolută (nu la modul serios, ci poate doar asumat ironic). Pînă să-l interzică CNA-ul sau ANPC-ul, îl vor trata cu mefienţă consumatorii înşişi. Pînă să fie sancţionat legal, se va trezi sancţionat comercial.
Referirea clară, explicită, la conceptul de fericire e ceva destul de rar şi de interpretabil. O fac în mod ceva mai clar două campanii: o face la modul plezirist, cu un umor englezesc foarte marcat campania dedicată trabucurilor Hamlet, între anii '60 şi '90 în Anglia; şi o face la modul nostalgic, paseist, marcat de memoria selectivă a copilăriei – campania, încă în vigoare, a îngheţatei Napoca.
Aroma fină a trabucurilor englezeşti Hamlet (the mild cigar) are darul de a-l consola pe fumător după momentele cele mai triste, mai dureroase şi mai frustrante. O serie de spoturi amestecă gaguri de un umor crud cu tonurile blînde ale Ariei lui Bach în versiuni cool jazz, cu pian picurat lin şi măturici şterse pe cinele… Totul e încununat de un aforism greu de contrazis: Happines is a cigar called Hamlet (Fericirea e un trabuc numit Hamlet), - scris şi citit. Interzisă în anii '90 pe TV, permisă o vreme pe ecranele cinematografelor, campania Hamlet a intrat azi în arhivele Devoratorilor de Publicitate (şi implicit în legendă). Fericirea definită ca suspendare vremelnică a suferinţei – e o definiţie epicureică, de un rafinament de-a freptul decadent. Condiţia de a o experimenta e însă asumarea durerii. Departe de a promite ţinte inacesibile, reclama la Hamlet vorbeşte cu umor binevoitor despre suferinţa noastră cotidiană. În lumea noastră crudă, fericirea nu poate fi decît un obiect care se transformă în fum...
Actualul spot pentru îngheţata pe băţ Napoca mizează pe un promiscuu efect de madlenă, atunci cînd ne arată cum un băiat sărac, tocmai căzut de pe bicicleta lui Pegas, se bucură văzînd că îngheţata care i-a provocat momentul de neatenţie a rămas intactă într-un gard viu. Cu acel "copil universal", cu care se identifică oricum copiii mai sărăcuţi de azi, ar trebui să se identifice adulţii care s-au dat cu Pegasul pe alei "comuniste", în faţa unor blocuri "comuniste", cu spaţii verzi "comuniste". Că decorul a rămas acelaşi e un avantaj pentru repropunerea gustului îngheţatei d'antan. Rămînea de realizat un reglaj fin pentru obţinerea efectului optzecist: o anumită saturaţie a culorilor, tipică peliculelor "comuniste", şi fundalul acela sonor care sfîşie inimi – Mihaela Runceanu cîntînd despre fericire! S-a vrut poate o evocare sonoră; a rezultat un adevărat imn al (n)ostalgiei româneşti: "Fericirea are chipul tău… Fericită să fiu… iubirea o ştiu…" (se filează). Estimările de piaţă nu ţin cont de Raportul Tismăneanu: mărcile comunismului fac succes înfloritor în capitalism.
Ironia face ca, atunci cînd ni se dicta fericirea în congresele partidului unic, să ne simţim profund nefericiţi; în timp ce azi, cînd edicte politice de semn contrar ne impun o viziune întunecată asupra acelei perioade, să ne încăpăţînăm să le ripostăm în forul nostru intim cu amintiri luminoase, purtătoare de fericire.