textier: iulie 2008

29 iulie 2008

Copii folosiţi (abuziv?) în reclame: Dero Surf

Abia întors dintr-o scurtă vacanţă, m-a şi pălit noua reclamă Dero Surf cu zodii.
De ce au fost folosiţi (exploataţi?) copiii în ea? Care e justificarea (cu excepţia înduioşării target-ului gospodinăresc)?
Numai ce-au trecut alegerile locale. E încă viu în memoria publicului scandalul exploatării copiilor în scopuri propagandistice. Cam în aceeaşi perioadă era pesemne concepută campania "cu zodii" (pentru noile ambalaje cu gablonţuri în ele). Nu pot să cred că au fost pur şi simplu ignorate "legăturile primejdioase" dintre cele două cazuri...
Muzica e frumoasă, glăscioarele rup inimi, costumele şi machiajul ţîncilor sînt super-profy... iar rapelul la Veronica transpare destul de clar (acelaşi trend ostalgic al "celor mai frumoşi ani").
Niciun parti pris personal. Pînă acum am lăudat comunicarea Dero, pe care o consider vizionară, înţeleaptă şi nu lipsită de valenţe culturale. Oamenii de la Unilever sînt beton pe marketing, îmi închipui că şi pe juridic... Vor şti pesemne să contracareze eventuale acuzaţii de abuz infantil. Dar... erau chiar atît de vital strategici copiii ăia acolo?

Related links:
Discuţie tematică pe forumul IQads
Despre copii în campanii electorale

Etichete: , ,

18 iulie 2008

O mînă întinsă rom(ân)ilor. Şi un deget fasciştilor


Campanie italienească de solidarizare cu cetăţenii români amprentaţi.

Pt. cine nu ştie, Maroni e ministrul lor de Interne; iar "maggior sicurezza" (mai multă securitate socială) a fost una dintre promisiunile-slogan cu care a cîştigat Dreapta la ei. În context, se poate traduce: "Pentru mai multă siguranţă, oferă-i un deget lui Maroni".
Am încercat cîteva claim-uri asemănătoare pt. uz intern:
  • Arată-le degetul!
  • Pune degetul pe rană!
  • Pune degetul pe Fascie!
  • Un deget cît Columna
  • Degetul lui Traian
  • Eliberaţi-l pe Badea Cîrţan!
  • Sus degetul, jos Fascia!
  • Hai să dăm deget cu deget
  • Solidaritatea digitală
  • Amprenta solidarităţii / L'impronta della solidarieta'
  • No all'impronta (dublu sens în italiană)
  • Dă-le un deget fără preget!
  • Arată-i degetul lui Benito! / Il dito a Benito!
  • Benito, fă-ne manicura!
  • Amprentează-ţi mînia!
  • Degetele mîniei
Ar mai fi una care rimează (şi aliterează) cu Benito, dar e de 18+ şi doar vă las doar s-o bănuiţi. Cine vrea să continue lista, să-şi mişte degetele...

Etichete:

Un Euro cu E-uri

articol apărut în Playboy la rubrica Advertising Guru

Consumatorul român a mai învăţat o lecţie. Dacă vrei să îţi schimbi televizorul, aşteaptă un campionat mondial sau european. Măcar o olimpiada, ceva!… Atunci e momentul promoţiilor de neratat! E momentul în care se prabuşesc realmente preţurile! E momentul în care plasmele, sistemele video sau megaecranele aflate în ofertă – nici nu mai apucă să zăbovească-n depozit! Oamenii de marketing şi de strategie au o justificare, care de multe ori e copiată apoi ca atare în textul reclamelor: cică toata lumea e înnebunită să vadă meciurile mai bine, să traiască emoţiile competiţiei mai pe viu, mai aproape de senzaţia tribunei - avantaje pe care le asigură tot mai noile generaţii de televizoare, cu mereu mai noile lor tehnologii...
Aşa cum americanul e încurajat la cinema să ronţăie floricele şi să molfăie caramele, microbsitul român din faţa televizorului e încurajat sa bea bere: cel puţin ăsta e obiceiul de consum înfăţişat metodic în spoturi. Fie acasă pe canapea, fie la cîrciumă, sucind capul către televizorul din consolă, neapărat în compania amicilor. Ciocneşte cu ceilalţi la fiecare fază favorabilă şi îndreaptă cu năduf halba spre buze, după fiecare moment de tensiune. Dacă bea sau nu – putem doar bănui: spoturile nu ne-o arată explicit, din pricina reglementărilor care interzic încurajarea consumului de alcool…
Uneori se văd şi personaje feminine pe lîngă el – tinere şi atrăgătoare: atunci e mai rîzăreţ şi bea cola. Ori dintr-aia, ori dintr-ailalta... Şi cu una, şi cu alta are de cîştigat ceva foarte microbistic. Anul ăsta e poate mai puţin rîzăreţ şi mai puţin visător, pentru că premiile sînt de la o vreme mai mici şi instantanee: le afli direct cum desfaci sticla sau răzuieşti un colţ argintiu de hîrtie; fără să mai îndeplineşti străvechiul ritual al colectării de etichete sau dopuri; şi al expedierii acestora în plic la căsuţa numărul… oficiul poştal numărul… În curînd, legea va exclude orice constrîngere a probei de achiziţie. Vom putea participa la promoţii doar tastînd şi clicînd pe internet, fără să dovedim că am cumpărat sau consumat produsul. Promoţiile se vor mai face nu pentru stimularea vînzărilor, ci –europeneşte - pentru creşterea favorabilităţii brand-ului. Dichis, monşer… Cîte turnee finale sau olimpiade vor mai trece pînă atunci? Nu multe – bănuieşte nea Guru.
Ce altceva mai consumă "de campionat" românii din reclame? – Păi... chipsuri! O fac cetăţenii dintr-un cartier întreg, dintr-un stadion întreg, rămaşi subit fără obiectul crănţănelii, atunci cînd tocmai s-a dictat lovitură liberă! Motiv ca meciul să fie întrerupt pentru o aprovizionare scurtă şi… mingea e repusă în teren! Crănţăne arbitrii, ronţăie observatorii federali, troscăie din fălci spectatorii de ambe sexe şi orice vîrstă.
Băuturi carbogazoase, mai mult sau mai puţin alcoolice, şi chipsuri! Cu alte cuvinte, junk food! Iată ce alimente ni se recomandă, printre altele, în asociere cu fotbalul, cu Euro, cu sportul şi mişcarea. Asta pe lîngă lîncezeala de pe canapea în faţa unui televizor nou şi performant… Mai multă propagandă pentru stagnare, lene şi consum hipercaloric! S-ar zice că-i un fel de ispitire căreia trebuie să îi rezistăm ascetic, ca să rămînem în formă atletică şi în dispoziţie olimpică.
Cum coborîm ştacheta vîrstei, cum descoperim un adevărat rezervor de capcane ale lăcomiei: abţibildurile şi albumele cu fotbalişti - mult rîvnite de către băieţei – sînt ataşate ambalajelor cu snacks-uri, dulciuri şi tot felul de alte bombiţe calorice. Un Euro al E-urilor!
E adevarat, cu ocazia campionatului se vînd şi multe mingi, şi mulţi pantofi de sport. Alături de reclamele pentru mărcile de echipament sportiv, devin tot mai prezente şi cele pentru suplimente nutritive, sucuri naturale, cereale integrale… Dar parcă această contraofensivă a sănătăţii nu are atîta savoare, nici atîta forţă, ca reprezentările publicitare ale viciului. Spectacolul sportiv, cel care atrage sponsorizări şi asocieri comerciale super-profitabile, cel care scumpeşte minutul de reclamă TV deopotrivă cu preţul biletului la peluză, - este tot mai mult un fenomen al microbului, al contaminării, al năravului. Şi, în mod logic, pierde tot mai mult legătura cu noţiunea originară de sport, cu idealul agonistic de purificare prin mişcare, de trudire a trupului şi călire a personalităţii, prin antrenament, competiţie şi identificare însufleţită cu un ţel suprem. Azi toate aceste principii pot părea lozinci comuniste; dar ele au stat la temelia (nebănuit de virtuoasă) a babelului sportivo-comercial actual.
Azi din spectacolul fotbalistic ni se arată tot mai mult culisele, dominate de domni sedentari, cu burtă, guşă şi buzunare umflate de valută în numerar. Ni se prezintă tot mai mult meta-jocul puterii, meciul sforăriilor, skendenberg-ul negocierilor. Fotbaliştii sînt etalaţi ca marfă, agăţaţi ca hălcile-n cîrlig, cu preţuri de transfer tot mai ameţitoare şi tot mai efemere. Ţi se strigă să cîştigi, să învingi, să fii campion; dar nu asemeni marcatorului de goluri sau a driblerului de geniu; ci – se subînţelege - asemeni samsarului de talente care acumulează talanţi.
Pe de o parte, galeriile sînt fanatizate să lupte nemijlocit între ele; şi să intervină realmente în joc, bombardînd deopotrivă jucători şi arbitri; lupta e mutată din arenă în gradenă. Pe de altă parte, telespectatorii sînt stîrniţi la pariuri mascate, la loterii disimulate, la vînători disperate de reduceri şi daibogiuri. A spune că sportul s-a degradat nu mai exprimă nimic. Sportul a fost pulverizat.
Special pentru cititorii de Playboy – o privire către frumuseţile feminine care sînt asociate mai nou cu sportul. Cine priveşte atent defilarea acestora în timp poate constata o mutare a atenţiei dinspre frumuseţea armonioasă dar frustă a sportivelor înspre sex-apeealul lenevos şi abundent al fetelor-mascotă din presa de profil; al pinupurilor vorbitoare de la emisiunile sportive; al ţiitoarelor de fotbalişti! Gata cu moda fibrei şi a siluetelor elastice; trăiască ţesutul adipos şi ţinuta de matroană! Iei una la întîmplare şi-i pui o minge-n braţe: vezi trei baloane de piele - la fel de umflate! Toate la rînd! Nu ştii care-i silicon şi care aer comprimat. Sînt noile zeiţe ale sportului, atît de departe de atletele spartane din zorii agonismului; care concurau cot la cot cu bărbaţii, la fel de sumar îmbrăcate ca şi aceştia; şi care întruneau iubirea publicului pentru altceva decît kilul de carne tresăltată…

Etichete: ,

17 iulie 2008

Să facem Caravana pentru Anca Parghel





Poate mai tare în ultima Dilemă e interviul cu Anca Parghel. E luat în primăvară de Roxana Lupu şi reluat acum, cînd cu acţiunea "Salvaţi o voce", pentru sensibilizarea eventualilor donatori. În interviu, Anca vorbeşte despre noul disc "brasileiro", cu DJ-ii (Zamorena, cumpăraţi-l, e şi de dansat şi de ascultat), despre noua ei deschidere către fusion şi către colaborări artistice cît mai generoase. Printre altele nu exclude nici colaborarea cu maneliştii:
"Nu mă limitează nimic, nici în viaţă, nici în muzică. Nu am nici o barieră, nici o inhibiţie. Şi dacă vine la mine Adrian Copilul Minune să-mi propună jazzo-maneaua, zic da. Pentru că ştiu că va ieşi aur curat."
Eu unul am descoperit-o pe Anca Parghel în anii '80, pe vremea concertelor Perpetuum Jazz de la Sala Radio. Erau concerte "asortate", cu mai multe recitaluri (în formule de combo sau solo). În fiecare seară era şi cîte o cireaşă pe tort: cîte un artist problematic, neconvenţional şi, în condiţiile acelea de îngheţ cultural, chiar contestatar. Aşa erau Harry Tavitian (care ne sălta din scaune ca un adevărat rockstar), Alexandru Andrieş (care nu cînta tocmai jazz, dar care, în acel context jazzistic, izbutea să fenteze cenzura) şi - cine alta decît - Anca Parghel. Pe atunci Anca era tînără şi voia să confirme. Era perioada în care Aura Urziceanu, multă vreme pusă la index de către regim după autoexilul din anii '70, îşi tatona reîntoarcerea acasă, la publicul românesc (în condiţiile în care ea era deja un star internaţional, cu casa şi familia în Canada). Ei bine, în faţa unui public pretenţios, înclinat spre etichetări, comparaţii şi competiţii (gen Clapton vs. Hendrix, Miles vs. Dizzy etc.), Anca trebuia să demonstreze că ea este noua Aura!... Ba poate chiar mai tare ca Aura!!
Evident, ne-a demonstrat ce a vrut ea: anume că e altceva. Alt-CINE-va. Cînta din voce cu o virtuozitate de-a dreptul irespirabilă (pentru noi cei care o ascultam) şi se acompania la pian cu o incredibilă lejeritate. Deşi avea o abordare mai intello, mai modernistă, era o adevărată prin toată atitudinea ei: ne-a subjugat din prima clipă, prin umor şi naturaleţe. Cînta teme proprii, cu titluri gen Vodka Blues, şi prelucrări după Charlie Parker (chiar avea ceva din caracterul excesiv al marelui Bird, ea însăşi atrăgîndu-şi porecle ornitologice precum Privighetoarea, Ciocîrlia etc.).
După '90 i-am ascultat un excelent album de ethno-jazz, editat în Germania (în care arată cunoaşeterea unor românisme muzicale dintre cele mai profunde). Dar nimic live.
Azi nu prea mai ajung la concerte. Dar îmi ajung ecouri... Astă iarnă a văzut-o Zoltan Andras la un concert de colinde jazzy, pe care Anca Parghel l-a ţinut alături de cei doi fii ai ei (care îi fac respectiv tobele şi contrabasul, ea acompaniindu-se ca de obicei la pian). Mi-a zis că Anca s-a schimbat mult şi că emană acum un alt sentiment, mai luminos şi mai amplu. Nu ştiam pe atunci că ea trecuse deja printr-o primă luptă cu cancerul; şi că muzica ei cea nouă are în primul rînd un rol terapeutic, binefăcător, armonic (în toate sensurile). Să ne bucurăm de acest efect al muzicii ei şi, la reciprocitate, să o ajutăm şi noi pe Anca. Să facem un mare cor în jurul ei şi să cîntăm viaţa.
(Apropo: De ieri, Zoli şi Raluca Andras au un băieţel! O naştere de 10, - spune Zolistul.)

Etichete: , ,

16 iulie 2008

Fericirea e un trabuc… şi are chipul tău

din Dilema Veche de săpt. asta


Sînt fericiţi ca-n reclame – aşa se spune despre anumiţi oameni, de obicei cupluri tinere sau familii "standard", cu copii frumoşi şi căţei blănoşi, atunci cînd pare să le meargă tuturor incredibil de bine. Or fi sau nu fericiţi în realitate – e greu de spus cu certitudine. Ceva eronat e însă sigur în adagiul despre "fericirea ca-n reclame": anume ideea că publicitatea ar fi un spaţiu exclusiv al fericirii, un fel de rai consumerist promis celor care s-ar conforma îndemnului de cumpărare. Zîmbetele cu glanţ şi sprinteneala de musical a personajelor din spoturi nu îi mai păcăleşte de mult pe creduli (în caz că ar fi făcut-o vreodată)... Reclamele contemporane promit satisfacţie, mulţumire, rezolvări fel de fel, dar nu de tip maximalist.
Ipocrizie! Condiţionare socială! Exploatarea omului prin intermediul fantasmelor! acuză adversarii ideologici ai publicităţii, precum François Brune, sociolog francez cu convingeri politice radicale, autor al cărţii Le Bonheur conforme, mai importantă pare-se la noi decît la el în ţară (traducerea Fericirea ca obligaţie e de peste un deceniu referinţă bibliografică obligatorie pentru studenţii care urmează specializarea publicitate la facultăţile româneşti de profil).
Da. Putem spune azi, privind în urmă, că în publicitatea occidentală a anilor '70-'80 a existat o anumită hiperbolizare a beneficiilor, a momentului de "după", prezentat poate ca un soi de over-happy-end. Jingle-uri cu tonalităţi exaltate, coregrafii grandilocvente în scenografii supra-opulente, replici de o voioşie isterică – toate culminînd spre o apoteoză delirantă a produsului, a brand-ului – le privim azi ca pe relicve ale unei epoci în care naivitatea era, mai mult decît atributul consumatorilor, cel al oamenilor de marketing.
Să nu uităm însă, noi cei care ne însuşim pe nedigerate idei şi teorii de import, că în aceiaşi ani '70-'80, aici la noi duduia din plin propaganda comunistă de tip ceauşo-coreean, al cărei specific era tocmai prăpastia neverosimilă dintre cenuşia realitate şi lumea paradisiacă, de o beatituine de-a dreptul greţoasă, impusă ca reprezentare a acesteia. Dacă publicitatea capitalistă a acelei epoci exagera prin emfatizarea unui stil de viaţă "aspiraţional", totuşi asimptotic posibil; propaganda comunistă îşi şarja reprezentările utopice cu atît mai mult cu cît deveneau în decursul anilor mai intangibile, mai lipsite de speranţă.
Fericirea de plastic a reclamelor "burgheze" era o convenţie culturală. Beatitudinea de mucava a grandioaselor spectacole comuniste era o împilare socială.
Astăzi, cînd împărtăşim cu toţii valorile democratice, printre care libertatea fiecăruia de a urma sau nu recomandările comerciale, politice etc., există prevederi legale desluşite care interzic publicităţii să inducă ideea unui avantaj nemăsurat, prin achiziţia mărfii în cauză.
Azi consumatorii ştiu, mai mult ca oricînd, că, dacă li se arată în reclame oameni fericiţi, nu e vorba atît de o fericire ideologică, cît de o ipostază fericită tipică basmelor, caracteristică impusă de logica fabuloasă, băsnară, a spotului TV. Fericirea nu face parte din promisiunea comercială, ci din premisa naratologică.
E adevărat, consecinţele "de gradul doi" ale avantajelor etalate par să frizeze o mulţumire superioară, de ordin spiritual. Pasta de dinţi îţi face dantura mai albă… dar asta nu e tot: dinţii mai albi îţi asigură confort psihic. Roboţii de bucătărie te ajută să prepari bucatele mai lesne… dar asta nu e tot: avantajul ultim este acela de a da frîu liber creativităţii culinare şi, de aici, unei întregi filozofii a degustării rafinate. Cu acelaşi algoritm, produsele de înfumuseţare sînt adevăraţi agenţi ai autopropăşirii; iar pilulele de prostată readuc armonia în cuplu! De fiecare dată e ceva în plus! Niciodată asta nu e tot!
Cu toate acestea, niciun anunţător din ziua de azi nu mai promite fericirea absolută (nu la modul serios, ci poate doar asumat ironic). Pînă să-l interzică CNA-ul sau ANPC-ul, îl vor trata cu mefienţă consumatorii înşişi. Pînă să fie sancţionat legal, se va trezi sancţionat comercial.
Referirea clară, explicită, la conceptul de fericire e ceva destul de rar şi de interpretabil. O fac în mod ceva mai clar două campanii: o face la modul plezirist, cu un umor englezesc foarte marcat campania dedicată trabucurilor Hamlet, între anii '60 şi '90 în Anglia; şi o face la modul nostalgic, paseist, marcat de memoria selectivă a copilăriei – campania, încă în vigoare, a îngheţatei Napoca.
Aroma fină a trabucurilor englezeşti Hamlet (the mild cigar) are darul de a-l consola pe fumător după momentele cele mai triste, mai dureroase şi mai frustrante. O serie de spoturi amestecă gaguri de un umor crud cu tonurile blînde ale Ariei lui Bach în versiuni cool jazz, cu pian picurat lin şi măturici şterse pe cinele… Totul e încununat de un aforism greu de contrazis: Happines is a cigar called Hamlet (Fericirea e un trabuc numit Hamlet), - scris şi citit. Interzisă în anii '90 pe TV, permisă o vreme pe ecranele cinematografelor, campania Hamlet a intrat azi în arhivele Devoratorilor de Publicitate (şi implicit în legendă). Fericirea definită ca suspendare vremelnică a suferinţei – e o definiţie epicureică, de un rafinament de-a freptul decadent. Condiţia de a o experimenta e însă asumarea durerii. Departe de a promite ţinte inacesibile, reclama la Hamlet vorbeşte cu umor binevoitor despre suferinţa noastră cotidiană. În lumea noastră crudă, fericirea nu poate fi decît un obiect care se transformă în fum...
Actualul spot pentru îngheţata pe băţ Napoca mizează pe un promiscuu efect de madlenă, atunci cînd ne arată cum un băiat sărac, tocmai căzut de pe bicicleta lui Pegas, se bucură văzînd că îngheţata care i-a provocat momentul de neatenţie a rămas intactă într-un gard viu. Cu acel "copil universal", cu care se identifică oricum copiii mai sărăcuţi de azi, ar trebui să se identifice adulţii care s-au dat cu Pegasul pe alei "comuniste", în faţa unor blocuri "comuniste", cu spaţii verzi "comuniste". Că decorul a rămas acelaşi e un avantaj pentru repropunerea gustului îngheţatei d'antan. Rămînea de realizat un reglaj fin pentru obţinerea efectului optzecist: o anumită saturaţie a culorilor, tipică peliculelor "comuniste", şi fundalul acela sonor care sfîşie inimi – Mihaela Runceanu cîntînd despre fericire! S-a vrut poate o evocare sonoră; a rezultat un adevărat imn al (n)ostalgiei româneşti: "Fericirea are chipul tău… Fericită să fiu… iubirea o ştiu…" (se filează). Estimările de piaţă nu ţin cont de Raportul Tismăneanu: mărcile comunismului fac succes înfloritor în capitalism.
Ironia face ca, atunci cînd ni se dicta fericirea în congresele partidului unic, să ne simţim profund nefericiţi; în timp ce azi, cînd edicte politice de semn contrar ne impun o viziune întunecată asupra acelei perioade, să ne încăpăţînăm să le ripostăm în forul nostru intim cu amintiri luminoase, purtătoare de fericire.


Etichete: , ,

15 iulie 2008

Spot la Passat din 2006. Tiida'i la coment-uri?


Decallage VW Passat
Încărcat de joelapompe
UPDATE: Andrei Chirică se întreabă care dintre reclame a fost mai întîi: cea la Nissan Tiida (din 2007 - nota mea) sau ceastaltă la VW Passat. Un blog de vigilenţi anglofoni îi dă răspunsul. Definitiv.

Etichete: ,

14 iulie 2008

Clin d'œil de 14 Iulie: Apropo de Cava D'Oro


Dosarul Cava D'Oro realizat de Andi Moisescu şi echipa Apropo TV aduce clarificări în cazul publicităţii pentru celebra "băutură maro" cu multe stele pe etichetă.
Pe lîngă alte cîrcoteli discutabile, Bogdan Naumovici pune o problemă simplă de branding: cum se face că un brand cu sonoritate italică e publicizat (propriu-zis lansat) cu o serie de spoturi care merg pe francofonie (inclusiv imaginea mitico-erotică a profesoarei de franceză şi clişeul routarzilor vag stîngişti, promotori ai agroturismului)?! Maestrul reciclărilor (e antologic momentul cînd Naumovici i-a mulţumit public lui Sîrbu că i-a refuzat o idee, cu care a cîştigat mai apoi un Ad'Or pentru Ostahie) desigur că bănuieşte ceva... Dar preferă să nu facă supoziţii...
Mă încumet să le fac eu, cu scuzele de rigoare, în caz că mă înşel.
Robert Tiderle (tăticul campaniei) ne dă un indiciu: propunerea de creaţie a fost prezentată acum hăt... 2 ani!
Ergo: este posibil ca, iniţial, prototipul de băutură să fi avut un nume franţuzit, gen Noblesse... sau Oblige... sau - mai ştii?! - Voyeur... Un fel de Couture mai peizănesc...
Drept pentru care papayoţii or fi propus această serie de spoturi cu iz franţuzit. În 2 ani însă, - să te ţii: verificări la OSIM, renaminguri, reevaluări, focus-groupuri şi... numele franţozăsc d'antan s-o fi preschimbat în transalpinul Cava D'Oro... Creaţia era însă prea beton ca s-o invalidezi pentru atît...
Dacă e într-adevăr aşa, specialiştii în branding au de ce să se revolte... Asta e însă "la roumaine réalité de la pub": chiar dacă e doar o ipoteză de a mea, e foarte tipic pentru ce se întîmplă în domeniul comunicării comerciale de la noi.
Din acest pdv, mini-scandalul cu Poliţia (evocat în materialul video) face o vîlvă, pînă la urmă, folositoare: brand-ul Cava D'Oro capătă o notorietate nesperată de unde nimeni nu se aştepta...

Etichete:

10 iulie 2008

ArgueAds despre Albacher: o dispută spumigenă

9 iulie 2008

Joi pe RFI, o fericire cu Chivu & Ghiţulete

Joi 10 iulie, de la 17:10 pe RFI (93,5 FM), discut cu Dragoş Ghiţulete de la RFI şi cu Marius Chivu de la Dilema Veche despre fericire, tema următorului număr dilematic (apare mîine şi, la solicitarea lui Marius, am prestat şi eu un articol - normal, despre fericire în publicitate). A nu se rata nici una, nici alta.

Etichete:

3 iulie 2008

De ce se scrie BAC cu majuscule?

E prescurtare, dar la modul trunchiere (bac' de la bacalaureat), nu acronim (siglare). Atunci de ce în toată media bac e scris ca şi cum ar fi vorba de 3 iniţiale: BAC? Chiar cu linioară la art. hot.: BAC-ul? Şi dacă ar desemna ceva, care ar fi cele 3 cuvinte prescurtate? (joc-concurs cu premii în bere)

Etichete:

2 iulie 2008

ArgueAds despre CEC Bank - spotul cu Phoenix

Împreună cu Ana Militaru (chiar "împotriva" ei), am tratat pe tema noului spot CEC Bank, cel pentru serviciul de Internet Banking.
O porţie din tranşa mea:
"[...] Poate CEC-ul ii va impaca pe Baniciu si Covaci... ce n-a reusit nici Basescu (dimpotriva)! Ca textier de pop-rock si copywriter, iti depun marturie solemna ca publicul romanesc e avid de atari utilizari ale muzicii in reclame, pe o treapta mai demna decit aceea de simplu fundal sonor. Desi au vrut ca acel cor din aula sa sune emotionant, nu cred ca advertiserii au luat in calcul toate semnificatiile cintecului ales. [...]"
Related link: Subiectiv - Cum transformi o idee bună...

Etichete: ,