Cum am fost schimbaţi de Pampers

de Florin Dumitrescu, art. publicat în Adevărul de azi, la rubrica Glorii de galantar

Am discutat cu mamele unor copii în vârstă de 14-15 ani: prima generaţie Pampers în România. Din întâmplare (sau nu?) toate femei de succes, pe deplin realizate profesional. Relatarea lor este, mai mult sau mai puţin, aceeaşi: în întâmpinarea noului născut, îşi pregătiseră trusouri complete de feşe, scutece, tifoane; oale, ligheane şi altele de folos la curăţarea periodică a lenjurilor copilului, - totul după o străveche tradiţie a lăutului şi înfăşatului. Pe atunci abia descoperit de piaţa românească, scutecul de unică folosinţă – pampersul, cum este denumită categoria de produse cu un nume de brand alunecat în vocabularul comun – şi-a făcut loc, în chip firesc, în viaţa tot mai multor familii. Acareturile înfăşării au fost abandonate treptat, fără regrete. Mame, bunici şi bone s-au deprins să schimbe pamperşi, după cum s-au dezvăţat, încetul cu încetul, să mai imobilizeze membrele „coconului” cu feşe interminabile, „aşa, ca să nu facă picioare strâmbe”. Măruntul accesoriu igienico-vestimentar a produs o adevărată revoluţie post-decembristă. Pediatrii cu sfaturile lor, publicitatea cu folclorul derivat din ea („mai curat, mai uscat”, „porţie dublă de suc, porţie dublă de pipi”) – au avut rolul lor în subtilul proces de lămurire şi educare.
Cum aşa? Un chilot de hârtie? Pe care-l arunci?! Cum? Îl laşi să mustească de pipi şi caca ore-ntregi?! Adică poţi lua copilul cu tine peste tot? Fără griji? Deci nu mai eşti o sclavă a igienei copilului? - Iată că toate aceste răspunsuri primeau acelaşi răspuns liniştitor... Şi iată cum femeia română şi-a pornit emanciparea nouăzecistă (şi) datorită acestui crâmpei de hârtie absorbantă.
A fost într-adevăr o femeie cea care a avut ideea scutecelor moderne. În New York-ul anilor ’40, Marion Donovan era o damă în vogă... în toate sensurile: jurnalistă la Vogue, se bucura de o viaţă intelectuală bogată şi de o carieră de succes. Dar Marion renunţă la toate acestea, o dată cu măritişul şi cu debutul carierei de mămică. Excedată de spălatul scutecelor, fosta cronicară de modă are în 1946 ideea unui scutec impermeabil... pe care îl confecţionează din muşama, îl testează... şi îl lansează în 1949 pe piaţă, sub numele de Boater. Acest scutec refolosibil, imparmeabil şi lavabil e un pas înainte... Dar e încă un articol greoi: are armături de metal şi cheutori de plastic! Ideea unui Boater de hârtie, deopotrivă absorbant şi îndeajuns de ieftin pentru a putea fi aruncat îi va veni totuşi lui Marion. În 1951 depune patentul... dar invenţia va rămâne în stadiul de proiect.
Abia în 1961, Vic Mills, un bunic american care mai ajută la înfăşarea nepoţeilor, deşi lucrează la Procter & Gamble, conectează ideea unui scutec celulozic cu oportunitatea oferită de fabrica de hârtie absorbantă, abia înfiinţată de P&G. Astfel iau naştere clasicii Pampers, produs primit cu entuziasm de către consumatori. La scurt timp după lansare, magazinele şi farmaciile abia fac faţă cererilor... De atunci, pampersul a evoluat, conferind tot mai multă libertate de mişcare copilului (important pentru evoluţia lui ca individ) dar şi mai multă independenţă mamei (important pentru evoluţia societăţii).

Bucureştiul anti-Roma

(în ambele sensuri)

de Florin Dumitrescu, art. apărut în B24FUN-ul de azi

Sunt italienist, după diplomă… şi nu numai: după cum beau cafeaua; după pantofi; după cum mă pomenesc uneori vorbind ca Răducioiu. L-am citit pe Dante până să ştiu toate postumele lui Eminescu. Mi-e simpatică Ada Milea, pentru că seamănă (cum arată, nu cum cîntă!) cu Angelo Branduardi. Iar cel mai tare rapper e Jovanotti, să fie clar!
Zilele astea mă simt ca o redută asediată, printre aceia, majoritatea pretinşi intelectuali, care-şi strigă dispreţul şi revolta faţă de “macaronarii împuţiţi”, veniţi încoace la agăţat; la năimit robi fără acte; la întins tentacule oculte… Faţă de fasciştii atavici care, precum Prodi şi Veltroni, flutură steagul stângii, dar câştigă voturi cu instigări la ură.
Oameni buni, ei nu sunt Italia; aşa cum nici Mailat nu este România. Italia e un tărâm al toleranţei, iar italienii sunt poate cei mai generoşi cetăţeni din UE.
Dar de ce ezit oare să spun “oameni buni”? Nu cumva italofobii noştri de ocazie sunt aceiaşi care se simt oripilaţi de confuzia dintre români şi romi? “Adică să fim noi, oameni cumsecade, asemuiţi cu toţi veneticii, nespălaţii, analfabeţii!” – îi auzi spunând. Dispreţul se împleteşte cu dezgustul, dar ţâfna e aceeaşi: complexul de inferioritate basculează într-unul de superioritate. Să fii cetăţean român în acte nu înseamnă neapărat să fii român, declară aceşti omologi valahi ai xenofobilor din Peninsulă.
Sunt sigur că nu sesizează că intransigenţa lor o repetă pe cea a trufaşilor italioţi. Sunt sigur că nu-şi conştientizează vina. Sunt sigur că, dacă aş invoca principiul răspunderii istorice faţă de naţiunile asuprite, aş predica în deşert. (Pe-asta am învăţat-o de la nişte intelectuali italieni de stânga. Dar unii adevăraţi…)

Debutez pe IQads: în "război" cu Militaru

ArgueAds
Ana Militaru vs. Florin Dumitrescu

Ea critică, el dezvăluie.
Ea e insidioasă, el e insider.
Ea e milităroasă, el le înfloreşte.
Amîndoi se ceartă, iar cititorul cîştigă.
Sînt Ana Militaru şi Florin Dumitrescu, care pro şi care contra, după caz, pe seama celor mai controversate reclame ale momentului.
Citeşte-i în ArgueAds, numai pe IQads!

Episodul I:
Pensionarii cu spada la perete! BCR Fond de pensii

Related links:
Blogul IQads - Răzbunarea publicitarului (postat de Ana)
Veteranii în războiul pensiilor
Reclamă la pensii private

Interviu cu Sarmalele Reci pe MetalheadTV

O convorbire sinceră, acasă la rockeri adevăraţi.
E anunţat printre altele şi concertul de pe 7 decembrie de la MŢR.

Gaudeamus - Humanitas - AAVV, Cartea cu bunici

Duminică 25 noiembrie, ora 12:00, la tîrgul Gaudeamus se lansează cartea-eveniment pe care o anunţam zilele trecute. Este vorba de Cartea cu bunici, scrisă de 92 de coautori, coordonată de Marius Chivu şi editată de Humanitas. Cunoscutul critic a avut ideea unui volum colectiv, în care literaţi şi oameni de cultură să îşi evoce mămăiţele şi tătăiţii, în cîte un fragment inedit. Marius Chivu mi-a făcut onoarea să mă includă şi pe mine în prestigioasa listă a semnatarilor.
Important! Această antologie a copilăriei este lansată (şi) cu scop caritabil: fondurile obţinute din vînzarea ei merg la orfelinate. Aşadar cine cumpără cartea îşi face bine sieşi, printr-o lectură de calitate; dar şi micuţilor care nu au parte de părinţi şi bunici, şi ai cărui "naş literar" poate deveni printr-o mică dispensă din propriul portofel...
Încă o mică tuşă a textierului: Cartea cu bunici a fost editată cu sprijinul brand-ului Untdelemn de la Bunica, la a cărui lansare a luat parte şi subsemnatul, acum 7-8 ani.
Iniţial am vrut să fac reclamă cărţii prin anunţarea exclusivă a vedetelor care au semnat în volum, care nu sînt puţine. Apoi mi-am dat seama că nu pot face o selecţie nepărtinitoare, aşa că îi listez mai jos pe toţi 92 autorii, în ordine alfabetică:

Gabriela Adameşteanu, Radu Afrim, Iulia Alexa;
Adriana Babeţi, Anamaria Beligan, Adriana Bittel, Ana Blandiana, T.O. Bobe, Lidia Bodea, Emil Brumaru, Alin Buzărin;
Alexandru Călinescu, Matei Călinescu, Daniela Chirion, Marius Chivu, Livius Ciocârlie, Adrian Cioroianu, Alexandru Cizek, Andrei Codrescu, Denisa Comănescu, Radu Cosaşu;
Dana Deac, Florin Dumitrescu;
B. Elvin;
Cătălin Dorian Florescu, Filip Florian, Matei Florian, Şerban Foarţă;
Emilian Galaicu-Păun, Vasile Gârneţ, Cristian Geambaşu, Dragoş Ghiţulete, Cristian Ghinea, Bogdan Ghiu, Stela Giurgeanu, Adela Greceanu;
Bogdan Iancu, Nora Iuga;
Doina Jela, Alexandra Jivan;
Ioan Lăcustă, Florin Lăzărescu, Dan Lungu;
Cosmin Manolache, Anca Manolescu, Angela Marinescu, Virgil Mihaiu, Mircea Mihăieş, Călin-Andrei Mihăilescu, Dan C. Mihăilescu, Vintilă Mihăilescu, Ruxandra Mihăilă, Lucian Mîndruţă, Adriana Mocca, Cristina Modreanu, Ioan T. Morar, Ioana Morpurgo;
Radu Naum, Ioana Nicolaie;
Tudor Octavian, Andrei Oişteanu;
Radu Paraschivescu, H.-R. Patapievici, Dora Pavel, Irina Petraş, Cipriana Petre, Răzvan Petrescu, Marta Petreu, Andrei Pleşu, Ioan Es. Pop, Adina Popescu, Simona Popescu;
Radu Pavel Gheo, Tania Radu, Antoaneta Ralian;
Ana Maria Sandu, Mircea-Horia Simionescu, Sorin Stoica;
Alex Leo Şerban, Robert Şerban, Tia Şerbănescu, Cătălin Ştefănescu, Pavel Şuşară;
Iulian Tănase, Antoaneta Tănăsescu, Cristian Teodorescu, Lucian Dan Teodorovici, Călin Torsan;
Traian Ungureanu;
Constanţa Vintilă-Ghiţulescu, Ciprian Voicilă, Sever Voinescu.

Related links:
Adriana Babeţi, Bunicoteca
Adriana Mocca, Cartea cu bunici
Iulian Tănase, Dare de seamă despre bunici
Ziarul de Iaşi, Amintirile despre bunici...
Formula As: Dia Radu, Cartea cu bunici
Radu Afrim, O carte esenţială...
Luciat, Doi munţi drept moştenire
Luciat, Povestea puşcăriei...
NOU: Dana Ionescu, Exerciţiu de admiraţie

GSU: o nouă Marfă: sub formă de... pilule...

Realizatorii fostei emisiuni Marfă, sub bagheta aceleiaşi Ana Maria Caia, revin, tot pe Realitatea, cu GSU (Ghid de Supravieţuire Urbană). E un serial de mini... de micro-emisiuni, nu mai lungi decît videoclipurile, în care se istoriseşte cîte un obiect, cîte o modă, cîte o deprindere de consum. Un fel de enciclopedie... quicky! Pilulele GSU au haz şi datorită abordării pragmatic-hedoniste, nu lipsită de ironie (în conformitate cu titlul). O parte din tuşa stilistică smart & witty vine şi de la formatul scurt, care constrînge la concizie şi mozaicare. Uite, la cîte vorbe am scris aici, se şi ducea juma' de emisiune...
Primul episod e dedicat - provocator, huh? - drogurilor. Interesant e motivul pentru care sîntem descurajaţi să le consumăm... destul de neaşteptat pentru un canal oficial, dar în fond foarte credibil şi persuasiv pentru targetul tînăr. (Oamenilor ăstora ar trebui să li se încredinţeze campaniile anti-drog, nu pateticilor din agenţiile toacă-fonduri.)
Şi mai interesant este amănuntul, inclus în acest prim episod, că firma Bayer a inventat heroina cam în aceeaşi perioadă în care a inventat şi aspirina; şi că prima doctorie se putea cumpăra la liber, în timp ce pentru a doua se cerea reţetă... Aşa este, confirm: e ceea ce am omis (cu un oarece regret) să menţionez în recentul meu articol despre aspirină: aceluiaşi Felix Hoffmann, inventatorul aspirinei, îi "datorăm" şi heroina. Aceasta din urmă trebuia pur şi simplu să calmeze tusea... Şi multă vreme nu s-a ştiut că provoacă dependenţă...

Related links:
Comanescu - Ceva nou pe Realitatea
Realitatea.net - GSU

Nestlé - cuibuşor de inovaţii

de Florin Dumitrescu, publicat în Adevărul de azi la rubrica Glorii de galantar

Mult timp în preajma lui ’89 la noi se importa altă cafea instant decât Nescafé. Dar consumatorii îi ziceau tot nescafé; sau, mai simplu, nes. Puţini români ştiau pe atunci că Nescafé era un cuvînt-valiză între numele producătorului Nestlé şi cuvântul café. Dar ştiau bine că Nescafé este cafeaua solubilă prin excelenţă.
Autorul acestor rânduri a făcut parte dintr-un colectiv de publicitari care, la începutul anilor ’90, avea misiunea să îi dezveţe pe români să zică nes; şi să îi „educe” să spună cafea solubilă. Concurenţa de atunci avea o tentativă similară, autodefinindu-se însă cafea instant. Această ambiguitate de termeni se pare că n-a ajutat nici unora, nici altora: lumea a continuat să spună nes, chiar şi în instanţe cît de cît oficiale, cum ar fi meniurile restaurantelor (deseori ortografiat „ness”).
Orice atare demers a pălit însă în faţa marilor campanii ale Nescafé-ului, care a intrat în România pe poarta din faţă, în chip de „real thing”. Când, peste câţiva ani, subsemnatul avea să lucreze pentru Nestlé România, nu se mai cerea definită categoria (spre deosebire de alte brand-uri celebre, Nescafé nu era deranjat de intrarea numelui său în rândul substantivelor comune). Confuzia era justificată, etimologia dedubla istoria; compania Nestlé fiind cea care a lansat cafeaua solubilă sub formă de praf; şi, mai târziu, varianta de cafea solubilă granulată, de mare succes în zilele noastre.
E interesant de ştiut că, la originea companiei Nestlé, se află tot o invenţie în domeniul alimentar: cea a laptelui-praf, în 1867, datorată farmacistul Henri Nestlé. Acest neamţ şvab, stabilit la Vevey, în Elveţia, avea să-şi impună definitiv produsul-minune în urma câtorva cazuri reuşite de tratare cu „formula” sa a bebeluşilor alergici la alt tip de lapte; şi mai ales a cazurilor de mame cu insuficienţă de alăptare. Logoul noii companii, o ilustrare a numelui (Nestle = cuibuşor în dialectul şvab), părea să definească de minune spiritul care o animă: un cuib în care pasărea-mamă îşi hrăneşte puii.
Succesul formulelor de lapte instant avea să crească treptat, într-un secol XX marcat de moda alimentelor concentrate, pînă în pragul celui de-al Doilea Război Mondial; când descreşterea interesului pentru lapte se înlănţuie cu lansarea pe piaţă a cafelei solubile. Şi cum nou inventatul Nescafé intră în raţia soldaţilor americani, victoria va fi practic asigurată şi pe front comercial, pentru compania devenită între timp multinaţională.
Ce categorii a mai lansat Nestlé de-a lungul vremii? - Laptele condensat, diverse băuturi răcoritoare pe bază de cafea şi, într-o anumită măsură, chiar ciocolata cu lapte! Conform isoriei, această ultimă invenţie îi aparţine lui Daniel Peter, un ciocolatier din Vevey, care însă, pentru aducerea amestecului său de ciocolată la o formă adecvată comercializării, a fost ajutat tot de vecinul său Henri Nestlé, în 1875. Peste veac, Nestlé va cumpăra făbricuţa lui Daniel. Dar şi multe alte obiective, din ce în ce mai importante, de la îmbuteliatori de apă minerală pînă la producători alimentari majori, precum Maggi şi, mai recent, grupul Delta, unul dintre liderii pieţei europene a îngheţatei.

Gaudeamus - Compania - vineri la 16.00

www.compania.ro
www.gaudeamus.ro
vladimir bulat

Patti Smith - Rock'n'Roll Nigger

Baby was a black sheep. Baby was a whore.
Baby got big and baby get bigger.
Baby get something. Baby get more.
Baby, baby, baby was a rock-and-roll nigger.
Oh, look around you, all around you,
riding on a copper wave.
Do you like the world around you?
Are you ready to behave?

Outside of society, they're waitin' for me.
Outside of society, that's where I want to be.

Baby was a black sheep. Baby was a whore.
You know she got big. Well, she's gonna get bigger.
Baby got a hand; got a finger on the trigger.
Baby, baby, baby is a rock-and-roll nigger.

Outside of society, that's where I want to be.
Outside of society, they're waitin' for me.

(those who have suffered, understand suffering,
and thereby extend their hand
the storm that brings harm
also makes fertile
blessed is the grass
and herb and the true thorn and light)

I was lost in a valley of pleasure.
I was lost in the infinite sea.
I was lost, and measure for measure,
love spewed from the heart of me.
I was lost, and the cost,
and the cost didn't matter to me.
I was lost, and the cost
was to be outside society.

Jimi Hendrix was a nigger.
Jesus Christ and Grandma, too.
Jackson Pollock was a nigger.
Nigger, nigger, nigger, nigger,
nigger, nigger, nigger.

Outside of society, they're waitin' for me.
Outside of society, if you're looking,
that's where you'll find me.
Outside of society, they're waitin' for me.
Outside of society.

Revin la Gaudeamus după 10 ani

(teaser)
O să am două lansări la Gaudeamus: vineri după amiază şi duminică la prînz. O dată prezint o carte la Compania şi altă dată particip în calitate de coautor al unui volum colectiv la Humanitas. Amănunte cît de curînd... Nu spun decît că ambele cărţi sînt legate de lumea copilăriei, fără a fi neapărat cărţi de copii tout court.
Deocamdată - moment poetic:
în premieră online - poemul Lalelele, hitul volumului Ana are mere, premiat la Cartea Românească, cu care debutam acum 10 ani... tot la un tîrg Gaudeamus...
www.gaudeamus.ro

Publicitarii pentru Laura Vasiliu

Înainte să culeagă Frunza de Palmier cu 432, Mungiu & Vasiliu au cîştigat inimile consumatorilor cu campania Domo (de după rebranding).
Pe subiectul ăsta Iulian Toma apud Francisc Varga (creativul care a lucrat pe Domo) privesc înapoi cu plăcere şi către Vest cu mînie. E rost şi de-un protest (pentru amatorii genului).

laura vasiliu cristian mungiu 432

Realitatea văzută cu ochi mari şi blânzi

de Florin Dumitrescu, din ultimul B-24-FUN

Dedicată boilor şi vacilor care fac mişto de ciobani

Azi, când e atât de cool şi trendy să ne dăm cu părerea despre brand-uri, branding şi rebranding, merită să ne amintim ceva interesant. La origine, în engleză, cuvîntul brand defineşte nu altceva decât fierul roşu cu care văcarii işi însemnează viţeii, marcându-şi astfel proprietatea asupra cirezii. Sensul s-a transferat de la unealtă la însemnul propriu-zis: mândrie pentru stăpân, stigmat pentru animalul care îl îndură. De aici până la conceptul contemporan de brand (marcă comercială aureolată de valori) – e un drum interesant de urmărit pentru cronicarii comunicării moderne.
Mai interesant însă pentru noi azi este să observăm că poporul cel mai dornic să se afişeze înţolit în brand-uri este – pe cât se pare - cel bucureştean. Tricouri cu imprimeuri, şepci cu înscrisuri, blugi cu abţibilduri, catarame cu logouri, poşetuţe cu simboluri... Aşa ne place să arătăm: ca nişte oameni-afiş fără simbrie, dar cu mare fudulie.
Deducţia e simplă: bucureştenii sînt o cireadă consumistă. Prea se lasă de bunăvoie inscripţionaţi. Utilizaţi. Stigmatizaţi de fierul înroşit care, în răstimp, a înlocuit orizonturile roşii.
Nu e poate de mirare în Bucureşti, marele saivan al cirezilor din toate timpurile, oraşul lui Bucur Ciobanul din legendă şi al lui Mircea Ciobanul din istorie. Oraşul unor celebre târguri şi locaşuri de sacrificiu dedicate vacii: Oborul, Vitanul, Abatorul - devenite toponime, merceonime şi adevărate sinonime ale bucureştenismului. Idem istorica Mânăstire Văcăreşti şi Zona Barbu Văcărescu, cea vânată azi de agenţii imobiliari...

Dan Andrei Aldea - Zece arici înamoraţi

Manierism şaptezecist: şi în muzica Sfinxianului, şi în versurile lui Horia Zilieru care au stat la baza cîntecului. Deşi eu l-am considerat evazionist, opusul lui A & Z este antologat de Jurnalul Naţional printre cîntecele subversive - chiar supuse cenzurii! - din era comunistă. Să fi perceput oare cenzura povestea clasică a celor 10 negrişori care se împuţinează ca o aluzie la emigrare?

Slogane la risc

Pe genul "dă Doamne să se-nţeleagă ce trebuie":

BCR | Gîndim la fel
( ... la fel ca înainte... )

(Vişinată) CRAI | Mai bine bine ia două
(Şi dacă am musafiri şi vreau să iau 3? ... 4 ? mai multe sticle?)

CNA | Nu-ţi lăsa copilul educat de televizor
(de atîta televizor?)

The Zimmers - My Generation

Cîntec-eveniment, lansat astă vară la englezi cu scop caritabil: cumperi discul sau mp3-ul şi participi la un fond de ajutorare a bătrînilor din azile.
O cutremurătoare nouă noimă le este dată versurilor lui Pete Townshend şi bîlbîielilor juvenile ale lui Roger Daltrey (The Who) din anii '60:

People try to put us d-down
Just because we get around
Things they do look awful c-c-cold
I hope I die before I get old

Related link: Veteranii în războiul pensiilor

Reclamă la pensii private

Related link: Veteranii în războiul pensiilor

Publicitate: Veteranii în războiul pensiilor

de Florin Dumitrescu
apărut în Dilema Veche de săptămîna asta, în pagina de media coordonată de Cezar Paul-Bădescu

Ani de zile i s-a reproşat publicităţii româneşti că îi nedreptăţeşte pe bătrîni. Ani de zile s-a obiectat că reclamele de la noi exaltă exclusiv tinereţea, fericirea şi traiul bun. Bătrînii nu apăreau în reclame decît ca să fie pocniţi cu fripturi de pui în cap; să zboare cît colo, propulsaţi de scaune pe arcuri, la butonarea vreunui comesean poznaş; să se vaite de prostată, de reumatism, de placă dentară caducă; să privească scandalizaţi şi tîmpi exuberanţa tinerilor; sau cel mult să imite caricatural şi anacronic comportamentul acestora.

Pensionarii, cu faţa la perete!

Strategii media n-au contenit să explice: din păcate, persoanele vîrstnice din România nu sînt (deocamdată) un public interesant pentru anunţători; întrucît le lipseşte puterea de cumpărare (nemaipunînd la socoteală că „seniorii“ sînt peste tot în lume o categorie reticentă, conservatoare, greu de urnit din vechile obiceiuri de consum). Nimănui nu-i place să recunoască realitatea: pensionarii români, deşi se uită-n disperare la televizor, nu constituie un target pentru mesajele comerciale, pe care – săracii – le înghit de cele mai multe ori cu noduri...
Da, poate că ar fi nobil şi înălţător să existe mai multe programe pe specificul vîrstei a treia; dar nu poţi pretinde operatorilor comerciali să preia în acest sens rolul televiziunii publice.
O inflexiune ideologică s-a înregistrat anul trecut, cînd un producător de medicamente a iniţiat o campanie (mai mult sau mai puţin) civică, împotriva sclerozei. Să facem ce putem pentru bătrînii noştri – se spunea, cu vizorul pus pe copiii (şi nepoţii) valizi financiar. Cărora în subsidiar li se sugera şi adevărul implacabil cum că bătrîneţea e totuşi o boală care ne paşte pe toţi... În fond, consumatorul adult de azi va fi bătrînul sastisit de mîine; ca să ţi-l fidelizezi şi să ţi-l păstrezi hedonic şi cheltuitor pînă hăt, dincolo de vîrsta pensionării, e bine să nu te ţină minte ca hulitor de bătrîni; dimpotrivă.

Războiul pensiilor începe cu un armistiţiu

Toate condiţiile erau îndeplinite ca 2007 să fie anul tematicii senile în publicitatea românească. A fost – şi este încă – anul hotărîtor al pensiilor private; anul unei campanii fără precedent de conştientizare a rolului prevenţiei financiare. Cine caută cauze în presiunea UE nu greşeşte. Europa cvasiîmbătrînită tocmai primea o Românie cu demografia razna şi cu un stat incapabil să asigure pe viitor pensia contribuabililor. Măsurile se cereau luate.
Ca prin minune, Guvernul şi preşedintele s-au împăcat subit şi şi-au unit forţele în discursuri lămuritoare despre şansa participării cetăţenilor la fondurile private. Stînga protecţionistă şi dreapta popular-liberală şi-au dat mîna: marele capital privat era chemat să propăşească viitorul naţiei, da, dar pe căile trasate de stat. Un subit „pupat Piaţa Endependenţi“, în cinstea pensiilor private obligatorii, cele menite să sprijine, în chip de „al doilea pilon“, sarcina pensiei de stat („pilonul întîi“).
Asigurătorii îşi frecau deja palmele. Declararea obligativităţii pensiilor private ar putea fi mai profitabilă decît asigurarea de răspundere auto! Unii dintre ei aveau deja în portofoliu diverse forme de pensii viagere („pilonul al treilea“, cel al pensiilor private facultative), a căror comunicare comercială nu diferă – teoretic – de cea a pensiilor obligatorii. Odată pornită dezbaterea naţională asupra prevenţiei, reclamele celor mai prevenitori dintre ei erau deja în eter, în avansul oricăror normări legislative. Astfel, treptat-treptat, s-au putut vedea în calupurile publicitare tot mai mulţi bătrîni. Şi, culmea, bătrîni în atitudini demne (ING); ori bătrîni cu formă fizică de invidiat (blondina din maşina de lux şi schiorul autodemascat de la Aviva); sau chiar acel bătrîn plimbăreţ care-şi răsfrînge speranţele asupra urmaşului „mai norocos“ (BCR Asigurări).

Artilerie mediatică – foc!

Marele val, un adevărat tsunami, a pornit în 17 septembrie, data demarării campaniei oficiale de informare asupra pensiilor private obligatorii. O adevărată canonadă, scriu Ioana Bunea şi Petre Barbu în Adevărul din 26 septembrie: „Cei 17 administratori ai fondurilor de pensii vor investi circa 20 milioane de euro în campaniile de promovare pentru pilonul II [...] Pentru prima dată în istoria publicităţii româneşti, un număr impresionant de competitori (fondurile de pensii) se vor lupta pe acelaşi teren, disputîndu-şi acelaşi segment de public […]“.
E momentul în care, printre altele, AIG-Raiffeisen ne prilejuieşte una dintre imaginile cele mai încărcate metafizic din publicitatea românească a ultimilor ani: bătrînul care strînge mîna propriei persoane la tinereţe. E momentul să vedem şi ideea-pandant a spoturilor cu bătrîni care maimuţăresc comportamentul juvenil: de data asta, BRD-ul ne arată juni în deplinătatea funcţiilor fizice, care îşi fac de lucru cu proteze dentare şi cadre ambulatorii... Există, în rîndul anunţătorilor respectivi, şi unii care „vînd“ bătrîneţe fericită arătînd aceleaşi imagini standard ale tinereţii din spoturile convenţionale de lifestyle. E şi acel bizar Monte Cristo care îşi întîmpină cu strigăte nearticulate descarceratorii (trei personaje gen Indiana Jones, Lara Croft şi tata Frankenstein). Media de vîrstă a eroilor de reclame a crescut vertiginos. Aceştia, dacă nu sînt bătrîni, sînt barem bătrînicioşi, precum fata de la Omniasig care visează la pensie ca la un mare week-end menit să pună capăt stresului de zi cu zi. Cei mai bătrînicioşi sînt însă pensionarii arătaţi de Allianz Ţiriac ca lipsiţi de pensie suficientă şi căzuţi astfel pradă plictiselii: o imagine neonorabilă a venerabililor, da, dar realistă (sînt cvasi-identici cu vecinii multora dintre noi, nu?)...
Sînt anunţători care au ales să ignore problematica senilă şi s-au concentrat să-şi etaleze competenţa consultanţilor de asigurări, precum ING; să conoteze cu seninătate şi confort momentul semnării contractului, precum Generali Fond de Pensii; ori au ales – precum Aviva – acţiunea de şarm a Mihaelei Rădulescu, care numai ce terminase de recomandat un ulei cu savoare mediteraneană... Nimănui nu-i place să recunoască realitatea: pensionarii români, deşi se uită-n disperare la televizor, nu constituie un target pentru mesajele comerciale, pe care – săracii – le înghit de cele mai multe ori cu noduri...
În primele două săptămîni de campanie, „administratorii fondurilor de pensii private au tras la foc automat […] nu mai puţin de 11.000 de spoturi“ – ne dezvăluie Petre Barbu în Adevărul din 26 octombrie. Interesant e că, în această campanie fără precedent, fără reţete dinainte ştiute şi fără posibile învăţăminte pentru vreo altă viitoare ocazie, jucătorii acţionează divergent, dar acţiunea forţelor lor dă o rezultantă comună. Se pare că publicul telespectator face o mare confuzie între mesajele specifice, dar se lasă convins de pledoaria mai amplă, în favoarea pensiilor private în general. Cezar Batog, director general Opti Media România, îi declară lui Petre Barbu, în articolul mai sus citat, că „este una dintre ocaziile în care confuzia este bună. Efectul bombardamentului cu mesajele fondurilor de pensii este unul benefic. Nici nu mai contează la ce fond se înscriu oamenii, contează că se atinge scopul: acela de a avea cît mai mulţi cotizanţi“.
Miza secundară, importantă totuşi pe plan ideologic, este cîştigarea unei demnităţi superioare a imaginii bătrînului în publicitatea românească; în discursul public; în acest corpus de fantasme cvasiunanim împărtăşite care formează imaginarul colectiv.

Războiul aspirinelor

de Florin Dumitrescu, articol apărut în rubrica Glorii de galantar din Adevărul de azi (versiunea integrală)


Orice tată şi-ar dori un fiu ca Felix Hoffman (1868 – 1946). Chimist la fabrica de vopsele Bayer din nordul Germaniei, Felix căuta un remediu pentru durerile reumatice ale tatălui său. Având acces la un laborator performant, el continuă încercările unor chimişti din epocă de a obţine un analgezic eficient, pornind de la acidul salicilic. Noul medicament ar fi trebuit să aibă proprietăţile alinătoare ale salicinei (forma de pulbere a acidului, obţinută din coajă de salcie sau din flori de creţuşcă); însă fără efectele digestive nedorite ale acesteia. În 1897 Hoffmann obţine, prin derivarea inovativă a unor grupe funcţionale, formă stabilă a acidului acetilsalicilic, cel care va fi cunoscut apoi sub numele de aspirină. Rezultă astfel primul medicament de sinteză; şi o dată cu el se inaugurează farmacia industrială. Compania Bayer înregistrează în 1899 marca Aspirin, dar nu reuşeşte să obţină patentul medicamentului, care, sub o formă impură fusese descoperit încă din 1853 de către chimistul francez C.F. Gerhardt şi deci nu putea fi revendicat ca exclusivitate absolută. Noul hap este întâmpinat de piaţă ca un adevărat panaceu. Efectele sale benefice nu contenesc să fie descoperite: combate durerea, reduce febra, acţionează ca antiinflamator, anticoagulant şi, în consecinţă, vasodilatator. Noi utilizări ale sale sunt studiate şi în zilele noastre: adjuvant în terapia cancerului şi a bolilor cardiovasculare, în fertilizare şi însămânţare in vitro…
Celor de la Bayer le-a fost greu să împiedice fabricarea aspirinei şi de către alţii, chiar sub denumirea ale cărei drepturi le dobândiseră legal.
În 1918, după înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial, aliaţii confiscă şi scot la vânzare utilajele Bayer-ului şi exclusivitatea asupra mărcii Aspirin. Cumpărătorul este compania americană Sterling, care va folosi pe ambalaje nu doar marca Aspirin, ci şi marca Bayer. Peste cîţiva ani, în Statele Unite şi Canada, aspirina devine denumire generică. Şi este până în zilele noastre. Cine cumpără în State medicamente din familia aspirinei, de la oricare producător, poate citi pe ambalaj denumirea Aspirin de-o şchioapă, nestingherită…
Istoria războaielor mondiale se împleteşte cu o adevărată bătălie pentru aspirină. Laboratoarele americane care au preluat producţia medicamentului, laolaltă cu o parte a personalului german de la Bayer, au fost “înghiţite”, prin cumpărări succesive, de “peşti” chimico-farmaceutici tot mai mari.
Între timp, fabrica germană Bayer intră în conglomeratul industrial nazist. După Războiul al Doilea e dezvăluită implicaţia unor chimişti din Bayer în elaborarea camerelor de gazare de la Auschwitz. Alte dezvăluiri fac din farmacistul Arthur Eichengrün (1867-1949) inventatorul de facto al aspirinei. Angajat şi el la Bayer, coordonator al echipei din care făcea parte Hoffmann în 1897, Eichengrün ar fi fost cel căruia îi datorăm procesul propriu-zis de sinteză a aspirinei, precum şi numele acesteia, atît de disputat. Eichengrün, care îşi deschide propria fabrică farmaceutică în 1908, va cunoaşte cealaltă faţă a regimului nazist, fiind persecutat pentru originea sa iudaică. Americanii îl eliberează din lagăr în 1945 şi încearcă să îl repropună ca adevărat părinte al aspirinei.
Ca multe alte invenţii importante, aspirina are mai mulţi părinţi, dintre care nu trebuie uitat tatăl lui Felix Hoffmann, cel care, sperând să scape de dureri, s-a supus în chip de cobai experimentelor fiului său…
Ultima oră. Producătorul german Bayer se află în plin litigiu cu multinaţionala care îi foloseşte mărcile peste ocean. Războiul continuă…

Miles Davis - Summertime (orch. Gil Evans)

Revolta de pe stadionul 23 August

articol din ultimul B-24-FUN (în care, printre alte lucruri interesante Alex. Săndulescu citează în titlul lui - un titlu al Sarmalelor Reci)

Revolta de pe stadionul 23 August
de Florin Dumitrescu

Nu-i doar un mit urban: am fost martor

Era prin '76 (parcă...); eram în generală. Răposatul tata mă mai ducea la stadion. În ziua aceea nu era meci pe 23 August. Era un spectacol-salată, cu actori şi cîntăreţi: Piersic şi Jean Constantin; Angela şi Corina; parcă şi Stela Popescu... În fine – crema! În timp ce tribunele se umpleau treptat, o „antrenantă" voce bărbătească striga prin staţie despre ce spectacol nemaipomenit urma să vedem. Show-ul se lăsa aşteptat; vocea relua anunţul, îmbiindu-ne să vedem "marele spectacol", de parcă, odată veniţi acolo, mai trebuia să fim convinşi… La un moment dat, cînd încă publicul se vînzolea ca-n muşuroi, apare în arenă o superbă limuzină aurie. Capota depliată ni-i arăta, stînd cocoţaţi şmechereşte pe margine, pe cei patru-cinci artişti care făceau buchetul de atracţii al show-ului: ne făceau cu mâna. Maşina dădea ture pe pista de atletism, cu viteză destulă pentru a sălta pletele artistelor! La staţie - o muzică "antrenantă". Apoi s-a petrecut ceva ilogic şi greu explicabil. Oamenii din tribune, parcă loviţi de dambla, au început să coboare în grabă spre teren, atraşi de automobil ca de un mare magnet. Stăteam la capăt de rînd şi-i vedeam bine: majoritatea bărbaţi, majoritatea tineri. Oameni simpli. Mîncători de seminţe. Cîţiva temerari i-au îmbrîncit pe miliţieni şi au năvălit pe teren (care pe atunci nu avea garduri de sîrmă sau altă protecţie). Păţania i-a incitat pe ceilalţi, care şi-au accelerat coborîrea. Cu instinct părintesc, tata m-a luat de mînă şi m-a zorit în sus, spre ieşire. Mergeam contra puhoiului. Abia am mai avut timp să văd terenul invadat de masele nestăvilite; şi să-l sesizez pe Florin Piersic luîndu-se de gît cu un atacator, în atitudinea sa voinicească din filme… Era prea de tot să fie aranjat. Erau sute, poate mii de oameni întărâtaţi. Vocea din difuzoare tăcuse. Se mai auzea doar – înfundat – muzica "antrenantă".