Bucureştiul anti-Roma

(în ambele sensuri)

de Florin Dumitrescu, art. apărut în B24FUN-ul de azi

Sunt italienist, după diplomă… şi nu numai: după cum beau cafeaua; după pantofi; după cum mă pomenesc uneori vorbind ca Răducioiu. L-am citit pe Dante până să ştiu toate postumele lui Eminescu. Mi-e simpatică Ada Milea, pentru că seamănă (cum arată, nu cum cîntă!) cu Angelo Branduardi. Iar cel mai tare rapper e Jovanotti, să fie clar!
Zilele astea mă simt ca o redută asediată, printre aceia, majoritatea pretinşi intelectuali, care-şi strigă dispreţul şi revolta faţă de “macaronarii împuţiţi”, veniţi încoace la agăţat; la năimit robi fără acte; la întins tentacule oculte… Faţă de fasciştii atavici care, precum Prodi şi Veltroni, flutură steagul stângii, dar câştigă voturi cu instigări la ură.
Oameni buni, ei nu sunt Italia; aşa cum nici Mailat nu este România. Italia e un tărâm al toleranţei, iar italienii sunt poate cei mai generoşi cetăţeni din UE.
Dar de ce ezit oare să spun “oameni buni”? Nu cumva italofobii noştri de ocazie sunt aceiaşi care se simt oripilaţi de confuzia dintre români şi romi? “Adică să fim noi, oameni cumsecade, asemuiţi cu toţi veneticii, nespălaţii, analfabeţii!” – îi auzi spunând. Dispreţul se împleteşte cu dezgustul, dar ţâfna e aceeaşi: complexul de inferioritate basculează într-unul de superioritate. Să fii cetăţean român în acte nu înseamnă neapărat să fii român, declară aceşti omologi valahi ai xenofobilor din Peninsulă.
Sunt sigur că nu sesizează că intransigenţa lor o repetă pe cea a trufaşilor italioţi. Sunt sigur că nu-şi conştientizează vina. Sunt sigur că, dacă aş invoca principiul răspunderii istorice faţă de naţiunile asuprite, aş predica în deşert. (Pe-asta am învăţat-o de la nişte intelectuali italieni de stânga. Dar unii adevăraţi…)