Panteon interactiv în EvZ

După un format lansat în Occident în preajma anului 2000 (prevestit comercial ca mare prag al epocilor), format verificat şi prin alte trusturi media de la noi, Evenimentul Zilei a trecut la alcătuit mari antologii naţionale, laolaltă cu TVR. Întreprinderea poartă numele generic Mari Români şi se speră să aibă succesul de bîrfă al topurilor Capital. Mari Români are, pe cît se pare, şi un corespondent pe micul ecran. Altminteri nu se pot justifica discretele (dar insistent difuzatele) teasere teveriste cu Năstase strîns în soclu (evident, singurul Năstase de care merită să ne mai amintim...) şi cu acea "haioasă" femeie de serviciu, a cărei bombăneală difuză bruiază mesajul despre data şi ora unei emisiuni cică "istorice", în care publicul din fotolii e chemat să îşi voteze Panteonul naţional.
Noroc cu maşinăria comunicaţională a Ringier-ului, care nu ne lasă totuşi să ignorăm evenimentul. La capitolul Mari Scriitori, i-a revenit sarcina lui Iulian Comanescu să îi zgîndăre pe oameni să-şi spună părerea, printr-o prezentare columnistică (şi foarte polemică) a istoriei literaturii române. Au amorsat chestionarul cîţiva oameni de litere şi acum se aşteaptă valul de răspunsuri de la cititori. Categorie ceva mai radicală, comentatorii de pe site au pornit deja un tsumami de nervozitate...
Şi - hei! - e şi numele meu pomenit pe acolo, ca observator al sorţii lui Eminescu în epoca O-Zonaticilor şi a marketingului viral. Deci e chiar tare ;)))

Cine n-are ce face şi vrea...

... să citească mai mult textier o poate face de cîteva zile şi pe blogul HotNews-ului, unde semnez cu numele meu, Florin Dumitrescu. Aici e vorba să împart cu analistul media Iulian Comanescu o rubrică numită Mass-miezuri, în continuarea column-urilor mele mai vechi din Dilema anilor '90 şi LiterNet.
Dacă Iulian ia la puricat presa, eu ar trebui să mă ocup de partea de comunicare comercială şi atitudine de consum. Ceea ce face diferenţa, în ce mă priveşte, faţă de restul întreprinderilor de profil (tot mai dese în ultima vreme) este atenţia acordată specificului românesc, tradiţional, folcloric, al publicităţii, percepută în alte instanţe mai ales sub poleiala sa occidentală. Da, e o obsesie mai veche a subsemnatului, care n-ar împinge mai departe această cutie zornăitoare dacă n-ar şti că există amatori pentru un atare tip de analiză... Acestor vechi prieteni le mulţumesc pentru susţinere şi le promit noi revelaţii.
Încep noua serie a Mass-miezurilor de la HotNewsBlog cu un serial dedicat Visului Imaginaţiei, un adevărat lanţ de magazine second-hand care tinde să devină un fenomen social. Deocamdată las să vorbească mai mult link-urile, pozele şi comentatorii (unii dintre ei cu intervenţii preţioase), amînînd încă un pic analiza - vorba filmului - finală.

Pe faleza inundată a Brăilei...

... mica mea familie face echilibristică în loc de promenadă.
Din relatările seniorilor, Dunărea n-a mai fost niciodată atît de înaltă: de 3 x cota de avarie!

Exact la acest brad din Păltiniş...

... mergea deseori Noica, ca să facă piş.

Şi tocmai aici l-a apucat pe fi-miu (6 ani neîmpliniţi) preavitala protopornire întru fiinţă. Gata: cu aşa instinct de geniu, îl pregătesc să-mi ajungă olimpic la filozofie.
Punînd la socoteală şi istoricul instantaneu micţional mogoşoian, aş avea deja primii stropi ai unui album foto "Pişarea lumii"...
... pe care l-aş putea întocmi aşa, printre picături...

O ciorbă reîncălzită, pîn' se drege bucătarul...

(c) Silviu Gheţie

Pînă îmi reintru în formă după concediu, iaca "punga de plastic" din B-24-ul FUN de săptămîna trecută:

Amarcord în felul meu...

... de când nu existau reglementări UE la publicitatea stradală

Acum 10 ani, cam tot pe vremea asta. Mergeam pe bicicletă pe o străduţă lăturalnică din Padova. Îmi lungeam calea spre cămin, dar abia acum când rememorez, îmi dau seama de ce: din tot oraşul, doar mergând pe acolo puteam vedea, pe un uriaş panou publicitar, pe un zid vechi din Renaştere - o imensă femeie goală. Nu-mi amintesc la ce făcea reclamă: parcă la un magazin în perioadă de reduceri. Cu cât încerc să-mi amintresc mai bine, cu atât îmi dau seama că nuditatea nu avea alt rost decît atragerea atenţiei: pură, simplă, despuiată de alte sensuri. O ditai Venera tolănită pe landscape, zâmbitoare, ademenitoare - numai sfârcurile îi erau fiecare cât un cap de copil... Şi sunt sigur că nu exagerez: copiii erau chiar acolo, în faţa mea. Trei băieţei, pe la 7-8 ani, râdeau de se-ndoiau zgîindu-se la tanti cea dezbrăcată. Un râs din acela sufocant, din adâncul micilor lor făpturi. Un rîs pur, nefiltrat, nemediat, 100% stupoare. Era acea bucurie ilogică, o ebrietate a văzduhului, din care mai tîrziu va să ţâşnească tot restul: libidoul, ruşinea, perversiunea de toate felurile... Cum ar fi de pildă obiceiul de a-ţi prelungi drumu-napoi de la cursuri, ca să te holbezi la un panou... Şi chiar intenţia de a te preface că bicicleta merge greu, împiedicat, ca să zăboveşti mai mult, aşa, ca din întâmplare, pe „quella stupida pubblicità”... De data aceea însă m-am oprit şi am rămas descălecat, cu privirea la acei pui de italieni. Nu mă mai interesa zeiţa felliniană de carton. Mă uitam doar la ei. Şi mă bufnea râsul. Şi ştiu că am râs, am râs... cum de mult nu mai râsesem.

http://www.24fun.ro/index.php?shift=1&a=308&t=7