Adevărul Literar despre lyrics-urile "mediocre"

Dosarul "Versurile mediocre compromit muzica bună" din Adevărul Literar şi Artistic de azi are mai mult scop de entertainment. Greii rockului românesc sînt mai degrabă ironizaţi cu o mîngîiere pe creştet decît criticaţi serios pentru lyrics-urile inabile. La "panoul fruntaşilor", Sarmalele Reci sînt lăudate alături de Timpuri Noi, Andrieş şi Taxi. (Implicit o bilă albă pentru mandea, textier la prima trupă şi parţial la a doua. Merci. Cine se pune cu lupa îmi poate găsi şi mie greşeli: cîndva o să le dezvălui chiar eu, promit.) Un bemol serios pune maître Foarţă, cînd zice că şi alde Verdi sau Wagner au avut cîteodată librete slăbuţe.
Declaraţia d-nei Andreea Andrei este reluată şi azi, din păcate: anume că reţeta optimă e ca versurile să fie scrise înainte. Nu sînt de acord, am spus-o şi ieri. Nu pledez neapărat pentru preeminenţa muzicii faţă de texte; ce combat eu anume este impunerea de reţete! Colaborarea compozitor-textier este un proces subtil şi alchimic. Nu existe formule prestabilite pentru un astfel de proces. Dacă dream-team-ul Ionel Tudor - Andreea Andrei dă capodopere urmînd un anumit algoritm componistic, nu e garantat că aceeaşi formulă va funcţiona şi la alte "bordeie".
Alte mici glose critice din partea mea:
1) Nicu Alifantis e citat la categoria cîntăreţi cu versuri bune. Corect! Dar Nicu Alifantis nu lucrează (de obicei) cu textieri profesionişti, ci foloseşte versuri de-a gata, de "poezie cultă", deseori deja apărute în volumele unor poeţi prestigioşi. Deci mai degrabă nişte Lied-uri! Există şi savuroase excepţii, de genul Piaţa Romană nr. 9, pe versurile marelui Andrieş, cîntec lucrat de cei doi împreună, "cot la cot".
2) Sting e citat la capitolul vedete internaţionale cu texte extrem de slabe, dar e dat în poză cum cîntă acompaniindu-se la lăută. Cunoscătorii ştiu: e vorba de opusurile baroce ale lui John Dowland, pe care Sting le-a recuperat acum cîţiva ani împreună cu Edin Karamazov. Sînt perle ale artei elisabetane, cu muzică şi versuri mult superioare producţiilor contemporane. Deci... Sting ar putea fi citat şi la polul opus.
3) Răspunsul meu este redat ultimul, mi se publică şi poza (vai, merci...) dar (cel puţin în varianta online a ziarului) nu sînt semnat: adică mi se dă poza, dar nu şi numele. (Şi, totuşi, nu sînt chiar un faimos, să mă recunoască lumea doar după mutra zîmbitoare). Nu ar fi unica dată cînd varianta online a Adevărului mă tratează (de) prost (dar, vorba Irişilor, s-ar putea să fie ultima).
UPDATE: S-a rezolvat - mulţumesc, Dan Boicea!
În complementaritate, citiţi mai jos opinia mea cu nume (Florin Dumitrescu) şi fără poză:

E vorba de o anumită obişnuinţă care datează de la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80. Trupele româneşti de atunci transmiteau un mesaj muzical plin de forţă şi de energie, dar, ca să treacă de cenzură, erau obligate să-l disimuleze în ambalajul unor versuri evazioniste.
Cele mai curajoase erau textele despre fenomene ale naturii pline de vigoare ("Valul ce se sparge de mal" - Iris, "O roată de foc" - Semnal M, "Focuri vii" - Sfinx), care comunicau la modul foarte metaforic, cvasi-abstract, neliniştea, nesupunerea, spiritul de revoltă. Şi publicul, şi artiştii s-au învăţat cu acest limbaj codificat: pe de o parte, o muzică impetuoasă şi o performanţă scenică plină de atitudine; de cealaltă parte, un text sonor, cantabil, dar practic lipsit de mesaj.
Întorsătura a apărut în anii ‘80, cu Alexandru Andrieş şi cântecele lui subversive până la coroziune; sau cu Timpuri Noi, care foloseau arma inteligentă a ironiei (au fost interzişi o vreme, prin ‘86-’87). Cargo a făcut vâlvă la debut cu un cântec în maniera ironic-timpurinoistă ("De la Salva la Vişeu târnăcopul cade greu"). Iar Holograf a atras atenţia la debut prin fiorul angoasant din "Singurătatea astronautului" (un text de Păunescu, parcă).
Dar standardul era dat în continuare de textele cu soare şi nori diafani, imprecişi… Iar presiunea cenzurii nu prea îngăduia abateri. În anii ‘90 şi 2000, când s-a putut spune totul pe faţă, greii rockului românesc au venit cu partea lor de răbufnire ("Banii vorbesc" - Holograf, "Somn bizar" - Iris, cu Mike Godoroja textier etc.). Dar deja ei erau cunoscuţi şi iubiţi pentru cântecele acelea evazioniste şi ambigue... E propriu-zis stilul lor, forjat în timp. Numai că e un stil libretistic vlăguit, secătuit, redus practic la absurd.