Metro-mărţişor

Campania pro-Mărţişor continuă pe Metropotam.
Acest articol mi-a intrat de ieri la rubrica Bucureştiul lui... prin bunăvoinţa Cristinei Foarfă, căreia îi datorez şi scurta prezentare de la început.

Bucureşti fără Mărţişor?

Absenţa de anul ăsta a mărţişoriştilor din pieţele publice mă întristează şi mi se pare de rău augur. Pentru oraş, pentru noi toţi, femei şi bărbaţi. Şi mai ales pentru copii.
E ca şi cum nu s-ar mai întoarce rîndunelele sau cocorii. Dar asta e. Încălzirea globală a zăpăcit rutele păsărilor migratoare, iar mărţişoarele se găsesc la artizanat, bijutier sau... supermarket!
Aşa cum nici bucureştencele nu mai poartă mărţişoare (sau le poartă tot mai rar, tot mai puţin, tot mai puţin vizibil), nici cetatea nu se mai împodobeşte în ultimii ani cu veselia şi culorile tradiţionale de 1 Martie. S-ar putea să fie mîna oficialităţilor, care le pretind artizanilor autorizaţii, licenţe şi parafe... S-ar putea să fie vina Uniunii Europene, care ne impun rigori civilizatorii greu de integrat în civilizaţia noastră.
Dacă am încerca să cerem o dispensă, precum aceea a spaniolilor pentru coride? Fermierii sînt pe cale să obţină îngăduinţă pentru sacrificarea rituală a porcilor de Crăciun şi a mieilor de Paşti. Dar ei au interese puternice şi organizaţii straşnice. În schimb, meşteşugirea şi comercializarea de mărţişoare sînt treburi futile şi sezoniere. Nu ştiu ca mărţişoriştii să lucreze timp de un an de zile la pregătirea viitoarei colecţii de pandantive, asemeni fabricanţilor veneţieni de măşti pentru carnaval...
Sărbătoarea Mărţişorului riscă să devină un stand tematic la Muzeului Ţăranului Român. Or să vorbească nepoţii noştri despre ea la fel de voluntarist-ambiguu şi de nostalgic-protocronist cum evocăm noi Dragobetele.
Doar că, în Bucureşti cel puţin, Mărţişorul a constituit pînă mai an o tradiţie plină de vigoare socială şi de forţă magică. Poate că simbolistica şnurului (împletirea infinită dintre roşul dragostei şi albul speranţei) era mai degrabă receptată inconştient decît pătrunsă pe cale raţională. Poate că şi multe alte caracteristici sacre, apotropaice, s-au pierdut ori s-au tocit din punct de vedere al semnificaţiilor. Dar au rămas încă destule ritualuri, destule fărîme savuroase din străvechea etologie a raporturilor femeie/bărbat. Pandantivul pe care îl dăruieşti spune un mesaj. Modul în care se găteşte purtătoarea de mărţişor e încărcat de anumite speranţe şi dorinţe. E şi influenţa Babelor, cele opt zile ale feminismului magic de la începutul lui martie. Sînt convins că 8 Martie la români îşi datorează forţa festivă aparte vecinătăţii lui Întîi Martie şi a Babelor. Şi, dacă mai punem acolada mai largă dintre Moşii de iarnă şi Mucenici (zi de dulce în postul Păresimilor), obţinem o perioadă festivă plină de bucurie şi speranţă primăvăratică. E o perioadă în care ne sărutăm mai mult şi ne dăruim mai mult - nu numai obiecte, ci personal unii altora. Mărţişorul e un mesager al primăverii “dinăuntru şi dinafară” (ca să-mi autocitez un vers din Sarmalele Reci).
Aş vrea să le transmit metropotamienilor un sentiment de bucurie bucureştenească legată de Mărţişor. Aş vrea să-i îndemn pe băieţi să dăruiască şi fetelor să poarte mărţişoare, cu avizul meu personal cum că e ceva frumos, care ne face bine în toate sensurile. Aş vrea să-i îndemn pe toţi să viziteze casa lui Arghezi din dealul Mărţişorului (în zona Olteniţei-Piaţa Sudului). E adevărat, enclava rurală a Mărţişorului s-a urbanizat: s-au construit acolo multe vile, cu garduri mari, ca de buncăre. Dar curtea şi casa şi coteţul lui Zdreanţă sînt la locul lor. Poate chiar merită să mai amînăm puţin, să înflorească şi livada...