Mărţişorul sub presiunea campaniilor media

E articolul cu care îmi închei trilogia mărţişoristă de anul ăsta. Mi-a intrat în Dilema Veche de vineri, în paginile de media, la solicitarea lui Cezar Paul-Bădescu. În acest foarte special număr de Dilemă, dedicat coaching-ului (coordonat de Simona Sora), s-a nimerit ca articolul meu să fie singurul de sezon, ceea ce i-a propulsat titlul pe manşeta coperţii, cu tot cu poza subsemnatului. (Wăi-leu! Sînt lîngă Pleşu şi Voinescu! Ce mă fac cu atîta faimă!?)

Mărţişor în Epoca de Aur

Citind clasamentele anuale dedicate celor mai bogaţi români, descoperi că multe cariere de succes au debutat cu vînzarea de mărţişoare, în anii ’80. Cutare mogul media şi-a folosit prima dată serviata diplomat pe post de galantar pentru gablonţuri. Cutare nabab al publicităţii povesteşte cum lucra el însuşi, în timpul nopţii, la confecţionarea mărţişoarelor, după care dimineaţa, la coloane la Romană, cu ochii-mpăiănjeniţi, le „advertiza” cu slogane-strigături de se auzeau pîn’ la ASE. Cutare era pe atunci student; cutare era tînăr inginer amînîndu-şi repartiţia la vreun combinat din provincie; cutare era ghid ONT specializat în vînarea de turişti din Vest... Cîţi dintre noi n-or fi cumpărat mărţişoare de la viitorii magnaţi ai României? Cîţi dintre noi n-or fi contribuit fără să ştie la primul gheşeft cinstit al viitorilor capitalişti postdecembrişti? Cîţi dintre noi şi-ar fi imaginat în acei ani, că aşezarea cot la cot a mărţişoriştilor în piaţetele bucureştene, în ultimele zile ale lui februarie, întruchipa, dacă nu panorama business-ului dîmboviţean de mai tîrziu, măcar blockstartul cursei dintre viitorii întreprinzători?

Oaze de capitalism

Nimic de mirare, în fond. Cele întîmplate în marile oraşe în anii ’80, în perioada din ajunul Calendei lui Marte, reprezintă un fenomen unic, plin de semnificaţii pe atunci nebănuite. În acele zile dinaintea marii sărbătorii primăvăreşti se desfăşura sărbătoarea propriu-zisă, sărbătoarea negoţului cu mărţişoare.
Era o perioadă în care controlul regimului se îmblînzea, arătînd îngăduinţă faţă de micii meşteşugari şi comercianţi (capitalişti in nuce). Legal, comercializarea de mărţişoare era permisă exclusiv membrilor Fondului Plastic. Autorităţile se lăsau pesemne cuprinse de acelaşi fior al desprimăvărării şi îşi înmuiau vigilenţa pentru cîteva zile. Miliţienii, dacă dădeau tîrcoale tonetelor, o făceau mai degrabă ca să-şi umple şi ei sacoşele cu mărţişoare... Mărţişoriştii erau, da, mici producători, asemeni ţăranilor din pieţele agroalimentare, dar aveau ceva în plus; aveau o năstruşnicie semeaţă de Till Buhoglindă, tipică orăşeanului nesupus şi stăpîn pe propria conştiinţă. Inventivitatea lor transmitea împrejur o stare de entuziasm şi de fericire simplă, naturală.
De la an la an se străduiau să vină cu noi modele, cu noi tendinţe, să caute noi modele şi noi materiale: nu doar metal, textile sau sticlă, ci şi ceramică, lemn, coji de nucă, pietre şlefuite... Pînă şi şnururile alb-roşii se transformau, se umflau, debordau în extravagante fundiţe fitomorfe... Ca într-un mare carnaval miniatural, figurinele agăţate de ele se extindeau către toate regnurile posibile, inclusiv cel al maimuţoilor bizari şi ai monstrişorilor ironici (în fond, sincronizaţi cu poeticile optzeciste, branşaţi la acel Zeitgeist juvenil care permitea, ba chiar dicta, să îi faci iubitei declaraţii zeflemiste şi s-o compari cu felurite făpturi groteşti cu gîtul bălăngănind pe arc, cu părul din puf vîlvoi şi ochii bulbucaţi ca ai Muppeţilor).
Explozia de creativitate de pe mini-galantarele mărţişoriştilor era egalată doar de spectacolul strigăturilor şi al inscripţiilor cu care aceştia îşi lăudau marfa, al denumirilor care de care mai sonore şi mai fanteziste, al mecanismelor de promoţie cu care erai îndemnat să cumperi „zece la preţul de nouă” şi cîteodată chiar „trei la preţul de două”... Voioşia cu care ţi se adresau, îndrăznela ironică, vecină uneori cu obrăznicia graţioasă a copiilor, păreau să descindă direct din spiritul vechilor iarmaroace. Glume improvizate liber, replici şi contrareplici între negustori concurenţi, apropouri şi aluzii frizînd temeritatea bancurilor politice – toate erau împărtăşite ca într-o agora informală. Dacă erau femei cele care vindeau, erau ele primele purtătoare ale mărţişoarelor, cu care îşi umpleau pieptul ca generalii multiplu decoraţi în lupte. Dacă erau bărbaţi, se deghizau, se vopseau pe faţă, se coafau cu peruci aşa cum n-ar mai fi făcut-o cu niciun alt prilej: deveneau ei înşişi nişte mărţişoare uriaşe! Participarea cumpărătorilor era şi ea pe măsură. În jurul tejghelelor roiau mereu cumpărători sau gură-cască, contaminaţi de acelaşi spirit al libertăţii, al cugetului descătuşat, al normalităţii după care tînjeam mai mult sau mai puţin cu toţii.

Mărţişor în tranziţie (spre Sf. Valentin)

Au trecut douăzeci de ani. Dezgheţul socio-politic s-a produs. Spiritul Mărţişorului - între timp – s-ar zice că a triumfat. Micul capitalism care odinioară se iţea numai în acele zile din an, numai în acele perimetre urbane bine delimitate, a devenit marele capitalism, uneori sălbatic, alteori de carton, al tranziţiei, al post-tranziţiei, al aderării, al integrării... Mărţişoriştii de ieri au făcut averi şi au adus în ţară noile rituri şi noile mituri postindustriale, gata fasonate pe specificul şi cerinţele societăţilor de consum. Multinaţionalele şi marile trusturi media, funcţionînd după noi cicluri anuale - dedicate nu fertilităţii, ci rentabilităţii – tind să ne treacă în calendar noi sărbători, noi convenţii, noi ocazii de „făcut consum”.
Cu două săptămîni înaintea Mărţişorului, românii sînt îndemnaţi să celebreze dragostea într-un chip mai făţiş decît o făceau tradiţional la începutul lui martie, în intervalul dedicat celebrării feminităţii (nu întîmplătr coincident cu Babele). În plină iarnă, departe deopotrivă de febra Sărbătorilor trecute şi de înviorarea mercantilă încă aşteptată, Valentine’s Day vine ca un glorios pretext pentru impulsionarea vînzărilor. Ni se preamăreşte declarativ dragostea romantică, cvasi-coregrafică, cu decor artificios de inimioare rozalii. Toată butaforia e menită să decoreze rafturile într-o perioadă de reflux al vînzărilor şi depresie a marketingului. Valentine’s Day ni se propune ca un prilej romanţat pentru vînat solduri, pentru revînturat mărfuri greu vandabile: de data aceasta ieftinite şi împachetate preferabil cîte două – unul pentru ea, altul pentru el...
De ambele părţile raftului (sau ale ecranului), nu e nimeni care să se amăgească: la români, de Valentine’s Day se fac cadouri nu din dragoste, ci din interes; cuplurile nu se bucură de preaplinul sentimentelor, ci de niscai chilipiruri.

Dragobetele – o diversiune; Baba Marta – o lecţie

Cu o săptămînă înainte de 1 Martie 2008, mărţişoriştii sînt cu desăvîrşire absenţi din piaţetele bucureştene. Sînt florăresele, mereu la post, dar tradiţionalii artizani de pandantive - nu. Fantezia, sclipirea, speranţa care izbucneau în stradă în anii grei, ca nişte mini-revoluţii cu şnuruleţ, par astăzi doar amintire. Se găsesc în schimb mărţişoare foarte ieftine, standardizate industrial, în hipermarketuri; şi mărţişoare foarte scumpe la bijutieri. În acest timp, mai toate buletinele de ştiri recită ca o litanie articolul din Wikipedia despre Dragobete, chipurile sărbătoarea tradiţional românească dedicată dragostei şi primăverii. Realitatea crudă: în afara cîtorva sate din Oltenia, de Dragobete nu se întîmplă nimic; decît doar că se suspină public şi grandilocvent pe tema identităţii naţionale în pericol şi a globalizării fatalmente nivelatoare.
Ce va fi anul acesta de 1 Martie? Va continua tendinţa din ultimii ani ca tot mai puţine românce să poarte mărţişor în piept? Şi aceea ca românii, pentru a-şi preveni neîmplinirea, să se mărginească la protocolarul buchet de flori?
Mai fericiţi vor fi - se pare – giurgiuvenii, care pot da oricînd o fugă la Ruse, ca să cumpere marteniţa: mărţişorul bulgăresc, mai rustic şi mai autentic, ca un exponat de la MŢR (şi de aceea - se zice - mai încărcat de virtuţi protectoare).
Şi mai fericiţi vor fi doar bulgarii înşişi, cei care de 1 Martie îşi serbează legendara zi a întemeierii naţiunii - Baba Marta. O fi aici vreo noimă, ceva care ne scapă nouă, „sofisticaţilor” de la nord de Dunăre?