textier: Nu m-au lăsat să-l plîng pe Teo Peter

16 februarie 2007

Nu m-au lăsat să-l plîng pe Teo Peter


(c) Titirezias

Emblematic. Anul trecut, în preajma lui 14 februarie, am scris un editorial foarte incomod, foarte greu digerabil de către o presă conformistă şi comercială - Un erou american: Teo Peter. Am aranjat să-mi intre în Evenimentul Zilei (unde aveam şi încă am, sper) nişte prieteni. Mi l-au amînat cîteva zile, oscilînd între paginile de cultură, monden şi social. La un moment dat mi-au zis: scurtează-l, că intră la cultură şi trebuie să aibă atît şi atît... L-am scurtat, l-am retrimis şi am aşteptat. Pînă la urmă prietenul meu din conducerea ziarului (actualmente aflat în conducerea altui ziar...) s-a îndurat de mine şi mi-a zis în faţă: articolul e bun, e excelent, dar... nu poate să intre; vine acum Valentine's Day-ul şi nu merg subiecte de-astea, prea triste...
Pînă la urmă articolul mi-a fost publicat de România Liberă şi preluat de siturile de revista-presei şi siturile organizaţiilor civice şi militante, făcînd un rating neaşteptat... chiar şi aşa, de Valentine's Day... Pe HotNews a intrat în Top 10. Pe LiterNet a intrat într-un grupaj, alături de manifestul grafic al grupului Titirezias şi de prefeţele lui Harry Tavitian (care mi-a făcut onoarea de a-mi scrie imediat după apariţia din Rom. Lib.), Andrei Oişteanu (care atacase un topic asemănător în addenda cărţii lui Doru Ionescu despre rockul românesc) şi Filip Stoler (care, cel mai sufletist, mi-a comparat articolul cu Oda Americii a lui Nistorescu).
Acum, la un an de la păţania mea şi 2 ani 1/2 de la tragedia lui Teo Peter, constat că morala debordează fabula. Soarta postumă a muzicianului român filo-american ucis de un puşcaş marin şi nedreptăţit de autorităţile ambelor state îşi continua seria absurdă: pomenirea lui în presă era - iată - cenzurată de o stupidă sărbătoare arhi-comercială importată de peste Ocean. De acolo de sus, hîtrul Teo are de ce să zîmbească...
Nu am postat pînă acum articolul pe blog. Doar l-am linkuit. Astăzi, pentru o mai sigură arhivare şi spre atenţia cititorilor care încă nu-l ştiu - iată-l:

Un erou american: Teo Peter
de Florin Dumitrescu

În România lui Ceauşescu a existat rezistenţă. A existat disidenţă. A existat revoltă. În România lui Ceauşescu a existat o formă de cultură, despre care nu se vorbeşte suficient, şi care ne-a pregătit, în mod subversiv, pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru gîndire neîngrădită. Nimic la sertar: totul la vedere. La auzire. La răcnire! În România lui Ceauşescu a existat rock. Şi jazz. Şi folk (da, înainte de a fi înregimentat şi controlat sub denumirea de “muzică tînără”).
În România au existat oameni precum Teo Peter. Muzicieni “decadenţi”, corozivi, alternativi. Agenţi ai spiritului occidental. Închinători la Statuia Libertăţii. Fluierători în Biserica de Partid şi de Stat. Cu fiecare disc adus de afară; cu fiecare doză artizanală de chitară; cu fiecare zbînţuială-n stalurile Caselor de Cultură pe care ne-o provocau – mai doborau o cărămidă din Marele Zid Îngheţat.
Acum, cînd diverşi muzicanţi cu foame de talanţi mimează răzvrătirile şi “angajările” ca să-şi mai zgîndăre vînzările, tindem să uităm că ATUNCI, pe vremea adevăratei cenzuri, versuri despre “fata din vis” sau “valul ce se sparge de mal” sau “zece arici înamoraţi” ne transmiteau codificat năzuinţe şi speranţe. Versuri care, nespunînd nimic, transmiteau totul. Manifeste încifrate ale nesupunerii. “The message is in the music”, completa vocea de dincolo de Zid a Europei Libere. Şi mesajul era într-adevăr în muzici: în muzicile lui Teo Peter, Iuliu Merca şi Dan Mândrilă. Muzici cu swing, muzici cu zvîc, muzici cu neastîmpăr, distonînd cu marele cor al rigidităţii totalitare. Muzici americăneşti „decadente”. Muzici şui, neserioase şi problematice deopotrivă. Muzici care ne mişcau şoldurile şi conştiinţele. Muzici care ne pregăteau pentru marea eliberare.
Teo Peter avea un steag al Americii pe perete. Teo repeta îşi formulele ritmice şi walking bass-urile cu ochii la acele stele şi dungi simbolizînd „peste ani şi ani” - mai mult decît o uniune de state, mai mult decît o naţiune, mai mult decît o cultură – un ideal al omenirii. În Terminalul lui Spielberg, ex-sovieticul Tom Hanks îndură toate înjosirile unui apatrid, rabdă toate frustrările unui rătăcit în no man’s land-ul aeroportuar, doar pentru un recital de jazz al idolului din tinereţe al tatălui său, de la care are misiunea sacră să primească un autograf. Pentru cel puţin două generaţii ale acelei familii din acea republică pierdută-n blana „Marelui Urs”, jazzul înseamnă mai mult decît un dans de societate, mai mult decît un fason occidental, mai mult decît un fel de a fi „in the mood”. Acea muzică înseamnă America: o declaraţie de independenţă; un strigăt de speranţă în lagărul disperării. Mai american în fond decît toţi birocraţii cu cetăţenie americană care îi suspendă viaţa şi îi relativizează existenţa, acest fost cetăţean sovietic (pe care jazzul şi Hollywood-ul l-au ferit să devină homo sovieticus) îi reînvaţă pe aceştia mesajul Părinţilor Naţiunii. Cu umilinţă, tenacitate şi dragoste de semeni, el le redă americanilor America, pe care o va duce apoi cu sine în Inexistanul său natal.
Dar viaţa bate filmul. Marele Scenarist ne-a înfăţişat povestea, mult mai dură, mai nemiloasă, mai fatalmente spectaculoasă, a lui Teo Peter care moare călcat de jeep-ul unui puşcaş marin american. În story-ul realităţii, adevăratul soldat al Americii este el, veteranul cu chitara bas în chip de armă, i-a adus Americii mai multe cuceriri decît toţi “marinerii” cu epidermă porcină proţăpiţi de gardul ambasadei. Adevăratul soldat universal, adevăratul campion al Liberty-ului, adevăratul erou al spiritului american, adevăratul declarant al independenţei în ţara obedienţei – Teo Peter a căzut ucis, de repetate ori, de roţi, garduri şi ziduri de indiferenţă.
Într-o vreme în care oamenii le reamintesc politicienilor că idealurile valorează mai mult decît strategiile, într-o vreme a reafirmării valorilor în ciuda tarifelor, Teo Peter a murit pentru America. Pentru America românilor, kirghizilor şi somalezilor. Pentru tărîmul făgăduinţei pe care îl cucerim în noi.
Cel care merită un memorial a primit nedreptate. Dar filmul lui Teo nu s-a terminat. Atîta vreme cît nu-i vom uita cîntecele.
Related links:

Etichete: ,

3 Comments:

Blogger bradut florescu said...

foarte bine simtit si scris, florin. esti un mare suflet dublat de un stilist pe masura.
nu te revolta impotriva directorilor de gazeta. oricat de bun ar fi articolul tau, e prea mult trecut in el si prea putin viitor.
bradut

2:53 a.m.  
Blogger textier said...

multm., draga brad.
poate ca nu mi-am aratat indeajuns recunostinta fata de cei care au publicat si preluat art. am accentuat pe ironia situatiei (14 feb, usa...). daca e revolta, ea tinteste mai sus.
n-am ambitii sa fiu un stilist, dar incerc sa fiu un retor. si in aceasta instanta am invatat ca genul epidictic (cel indreptat spre trecut: pomeniri, omagieri, discursuri funebre etc.) e cel mai rodnic, cel mai (re)generativ: din el a aparut ceea ce numim azi indeobste literatura.
(promit sa comentez si eu la tine, am auzit ca ai tras nst poze misto)

2:47 p.m.  
Anonymous Andrei Rinea said...

Daca esti american poti ucide orice om care nu este american.

Le doresc americanilor, pentru asta, moarte grabnica. Sa dispara de planeta mai repede ca orice alt imperiu.

4:08 p.m.  

Trimiteţi un comentariu

<< Home