Regula numărul unu în FM

Prin '91-'92-'93, anii aceia în care am făcut de toate, am lucrat sporadic şi prin diverse radiouri. Am cunoscut personaje legendare ale FM-ului şi gazetăriei româneşti (pe atunci nişte băieţi simpli ca mine şi, mă rog, nişte fete ceva mai puţin simple).
Unul dintre învăţămintele deprinse în acei ani este că "nu se vorbeşte pe voce". E vorba de momentul acela delicat dintre melodia pe care o filezi şi comentariul tău de legătură. Nu se intră niciodată cu vorba peste vorbele cîntăreţului: e verboten, e fatal error, e moartea radioului. Căci, dacă "vorbeşti pe voce", iese o cacofonie îngrozitoare: glasurile se amestecă, nu se înţelege nici ce zici tu, nici ce cîntă el (sau ea), ce mai - e un dezastru! Nu aşa se face! Codul meseriei spune să aştepţi să intre partea instrumentală şi atunci să te vîri peste ea cu ce ai de zis. Pînă să revină vocalul, gata, ai filat.
Fiecare astfel de intermezzo reuşit trecea drept o faptă de bravură profesională, o ispravă care se contoriza la prestigiul fiecăruia. Erau meseriaşi care se încadrau perfect într-un solo sau într-o ritornelă şi care ştiau, din tonul vocii, să lanseze ca o trambulină strofa sau refrenul vocalului de după. Dar, chiar dacă nu eşti un astfel de maestru, totul e să respecţi regula şi lucrurile se aranjează: "nu se vorbeşte pe voce".
Azi toată lumea la radio "vorbeşte pe voce". Azi la radio nu mai contează ce spui tu, nici ce cîntă el sau ea. Contează să fie gălăgie, pentru că asta, mai nou, desemnează voie-bună, antren, simpatie... în general tot ce e mai gă-hă şi mai d-d-oh... Şi, în plus, nu se aude aşa flagrant dacă spui tîmpenii sau te bîlbîi (ceea ce e condiţia cvasi-generală a noilor oameni de radio, ba pare chiar să facă parte din fişa postului). O nouă estetică, un nou standard, o nouă scară de valori... care duce - e drept - în jos... fiindcă într-acolo duce şi importanţa radioului ca medium, şi portanţa sa financiară.
Zilele astea am auzit perla absolută. Mă aflam într-un magazin şi eram supus audierii pasive a unui post pe care altminteri nu l-aş asculta nici plătit. Deodată, tipica voce de puşti isteric intră plină de vervă cu un mare ăăă... pe fix prima notă din prima măsură a unui refren de Shakira, după ce pînă atunci avusese ditai intervalul instrumental în care ar fi putut să se desfăşoare... Şi, mă rog, ce zice junele entertainer atît de interesant, încît s-o polueze sonor pe diva transatlantică? Zice: "am aşteptat să se termine acest solo al lui Carlos Santana, nu mi-aş fi permis să vorbesc peste el"! O undă de simpatie m-a străbătut pentru exponentul viitorimii, dar nu mai mare decît cea a lui Pleşu pentru Bucurenci. Aşa deci, simpatie mică, avem criterii. Avem ierarhie. Avem respect pentru valori. Santana o bate pe Shakira, aşadar. Păcat că, atunci cînd vorbeşti tu, nu se aude un buhai sau un clarinet. Sau mai bine un trianglu abia atins... Pentru că - dacă nu ştii, e cazul să afli - "nu se vorbeşte pe voce"!!!