Despre Obor, Bordei şi un soi de bordel

Spaţiul limitat al bilunarei mele rubrici din B24 mi-a înfrînat intenţia de a-i scutura ceva mai zdravăn pe activiştii civici care îşi transformă misiunea în mondenitate; şi comanda socială - într-un prilej de gimbirleală. Printre rînduri se poate desluşi - sper - şi această idee: anume că eşecul multora dintre acţiunile civice porneşte din chiar lipsa de implicare autentică a acelora care aleg această carieră doar aşa, de paradă; sau ca să vîneze vreo sinecură... Efecte secundare, dar cu însemnătatea lor: zădărnicirea activităţii celor cu adevărat angajaţi; dezgustarea "naivilor" care chiar cred în cauze şi idealuri; răul renume pe care îl dau militantismului, activismului, eticismului, într-o societate în care pînă mai ieri activist însemna "unu' cu gură mare de la partid", de care e mai bine să te fereşti... În faţa celor mulţi şi nevoiaşi, care nu sînt obligaţi să înţeleagă nuanţele alunecoase ale Domnilor şi Tovarăşilor, ce diferenţă e în fond între activiştii de ieri şi activiştii de azi? Şi acum textu' de ziceam:

Să salvăm Oborul, Bordeiul şi pe noi înşine

Petiţia pentru Obor aşteaptă semnături: www.salvatipiataobor.ro

Astă toamnă Scornelius, alter-ego-ul meu ludic, tenta o iniţiativă civică menită să surpe, fie şi ideologic, marea ţepuşă din Piaţa Revoluţiei, blasfemiator numită Monumentul Eroilor. Au fost alături de mine pe LiterNet hors concours: Vlad Nancă, Alex. Leo Şerban, Dragoş Bucurenci, Cătălin Sturza, Bureau d'Archiponcture şi prietenul Răzvan Penescu. Am primit replici online ale tinerilor bucureşteni... Totuşi ceva nu mergea. Nu am întrunit aceeaşi participare largă şi entuziastă ca atunci când Scornelius îi îndemnase pe internauţi să parodieze Mioriţa; sau să spună ce produse se pot numi Eminescu. La proba asta, implicarea civică depăşind ceva mai mult latura hedonică, m-am trezit oarecum în ofsaid... Un amic ongist de carieră m-a luminat: Ce Ţeapă, dragă, acum „toată lumea” salvează Catedrala Sf. Iosif! E drept, protestele la adresa Ţepei împliniseră o vîrstă... Ca de obicei, bucureşteanul domesticise monstruozitatea aceea agresivă cu o glumă; şi învăţa să-i supravieţuiască. În timp ce, la doar juma’ de kilometru mai în deal, Catedrala era în pericol, dacă nu de dărâmare, de sufocare peisagistică şi chiar surpare, prin ridicarea alături a unei clădiri imense! Catolici sau nu, oamenii făceau zid în stradă şi se rugau în cor. L-am concediat pe Scornelius: cu mica noastră zarvă, nu făceam decît să bruiăm un mesaj mai important, care trebuia transmis cu maximă tărie. Azi, când Cathedral Plaza îşi face treptat loc în peisaj, cutez să ridic din nou glasul, de data asta în legătură cu demolarea Pieţii Obor. Am mai scris despre Obor, despre importanţa sa în istoria urbei. Reiau ideea, cu un déjà-vu al inadecvării: astăzi „toată lumea” e preocupată de samavolnicia de la Parcul Bordei. De data asta însă îndrăznesc să-i scutur pe cei pentru care angajarea civică se confundă cu parada mondenă: e aceeaşi luptă, e acelaşi front, e acelaşi mare duşman: nepăsarea noastră.