Testimonialul meu despre Roşia Montană

(c) Mindbomb

Am trecut acum două veri prin Roşia, la sfîrşitul unui sejur în Apuseni. Am coborît în mina romană, pe care băieţelul meu, pe atunci în vîrstă de 4 ani, a luat-o drept peştera lui Ali Baba. Am urcat pe munte, am mîncat zmeură şi ne-am zbenguit pe malul tăurilor şi pe cărările pădurilor. Totul cu sentimentul că acele locuri fermecătoare vor dispărea într-o zi, pentru ca un nou Sesam să astîmpere foamea de comori a altor patruzeci de hoţi...

La întoarcerea-n orăşel, asemeni poznaşului negustor din Bagdad, am comis un delict de curiozitate: mamă, tată şi copil - am pătruns în curtea uneia dintre multele case părăsite, ne-am dat în leagăn şi ne-am jucat de-a v-aţi acunselea printre acareturile invadate de muri. Nici un vecin, nici un trecător nu era prin preajmă: eram ca într-un set de film.

Am fi pătruns şi în casă, dar un soi de pietate ne-a reţinut... Aceeaşi tristeţe pioasă ne-a însoţit în capela barocă a maghiarilor. Fantomele Janoşilor şi Marthelor din cimitirul vecin ne-au amintit că Roşia este (era?) o enclavă de convieţuire etnică în plin tărîm moţesc.

Sînt convins că Roşia Montană are comori mai valoroase decît aurul. Sînt convins că viitorimea va preţui mult mai mult aurul verde. Sînt convins că bogaţia în lingouri ne va sărăci cultura şi ne va nimici natura.

Interesele mele sînt ale unui turist care îşi doreşte Roşia mereu verde. Ale unui tată care preferă să-i arate copilului în Roşia oaza lui Ali Baba, şi nu împărăţia nesăbuitului Midas. Sînt poate egoist. Sînt poate naiv. Dar sînt îndeajuns de înţelepţeşte altruist încît să ştiu că, în condiţiile bogatei propagande oficiale a metalurgiştilor, avem nevoie de riposta militanţilor ecologişti, pentru a putea alege mai bine, în sita deliberărilor, ce e cu adevărat preţios pentru copiii noştri.