Punga de săptămîna trecută

Articolele care pe care mi le publică bilunar B-24-FUN la rubrica "Acum şi la pungă de plastic" le voi posta pe blog, cu o săptămînă întîrziere. Cu alte cuvinte, în săptămîna în care nu mă citeşti în cel mai îndrăgit ghid bucureştean, mă poţi (re)citi pe Textier.
Astăzi - despre pocnitorile de Anul Nou. Am primit deja observaţia că prea le ţin partea aruncătorilor de petarde... Intenţia mea a fost să analizez fenomenul la rece, ba chiar cu o undă de compasiune faţă de jertfele unui ritual implacabil.

Poc! Bang! Bum!

Să intrăm în noul an cu bubuieli ale minţii

Pot fi interzise, dar nu pot fi eradicate petardele din Bucureşti; din România; din acea parte a lumii guvernată în taină de Dionisos. Capătul calendarului e vremea când pur şi simplu avem chef (cei mai mulţi dintre noi) să auzim pocnete! Să bubuie!! Să plesnească şi să trosnească!!! Mai bine decât “cumpăna anilor”, acestui moment ar trebui să i se spună detonatorul anilor - cartuşul, amorsa, încărcătura explozivă a timpului.
Înainte de pocnitori, românul a avut biciul de la pluguşor. Şi buhaiul, mai puţin gălăgios, dar mai evocator simbolistic al membranei generatoare. Un himen muzical, buhaiul. La polul masculin, biciul dă pornirea. Zvâcul iniţial. Principiul tare.
Petarda e varianta urbană, industrială, a biciului. Mai puţin efort, mai mult efect. În secolul XIX, când Bucureştii nu aveau reglementări în regimul armelor, şmecherii cu caftan trăgeau în aer direct cu puşca sau pistolul. Dopul de şampanie e import bonjurist. Sunt neamuri care la
ora 12 desfac bere (din aceea scumpă): pocneşte mai bine şi... face mai multă spumă (alt simbol al fertilităţii). La italieni şi spanioli, în ciuda interdicţiilor orânduirii, an de an se moare din exploziile bombardelor improvizate – adevarate tunuleţe artizanale – cu ocazia Anului Nou. Ei da: la capitolul jertfe de revelion ne apropiem de norma europeană (iertat fie sarcasmul)...
E un avatar greu explicabil, care confirmă teoria big-bang-ului. Lumea cu siguranţă a ţâşnit dintr-o bubuitură. O petardă cosmică. O bubuială a minţii divine. Prea tânjim, în momente de reînnoire şi reformulare ritualică a speranţei, după tot ce face bum.