Leapşa media: Ghişe-Funar 2.0; o pildă din '92

Sub forma unei lepşe, Iulian Comanescu îi cheamă la o discuţie f. serioasă pe unii dintre bloggerii din domeniul media, printre care şi moi...
E vorba de un ameninţător proiect "îmbunătăţit" al Legii Ghişe-Funar (ciudatul addendum la Legea Audiovizualului care cere prezentarea la paritate a ştirilor pozitive şi negative).
Mulţi dintre cei taguiţi de Iulian au luat deja poziţie apropo de absurditatea votată de Senat. Datorită reacţiei prompte a lor (şi a altor reprezentanţi ai zonei media) e de aşteptat ca acest "moţ legislativ" să se împotmolească la Preşedinţie (care trebuie să-l promulge) sau la CNA (care trebuie să-l aplice). Însă presiunea breslei media asupra legiuitorilor se cere continuată: Iulian ştie de la Ghişe himself că ni se pregăteşte o variantă chipurile mai raţională, mai serioasă, puţin arbitrară, a Alineatului Ghiţă-Ghişe, şi anume o Lege împotriva ştirilor morbide, o lege contra "jurnalului de la 5".
Prin ea s-ar veghea principiul protejării bunului-simţ, al sensibilităţii anumitor categorii de public. Sau cel puţin acesta ar fi pretextul (susceptibil demagogic) pentru o nouă îngrădire a liberei exprimări.
E o situaţie nouă, foarte delicată. Personal, ca telespectator şi tătic, sînt uneori dezgustat de scormonirea prin cadavre a realizatorilor de ştiri; de otvizarea şi otrăvirea senzaţionalistă a jurnalelor. Dar, cetăţeneşte vorbind, sînt încredinţat că dezvăluirile trebuie făcute, cu atît mai mult cele mai oribile, mai violente şi mai inumane: tocmai pentru a le combate şi a preveni altele.
Unde e limita dintre ştirea violentă utilă şi ştirea violentă nocivă? Încerc să răspund cu o întîmplare din efemera mea carieră televizuală.
În 1992 am lucrat la SOTI (mini-televiziunea sponsorizată de SUA ca alternativă la monopolul TVR-ist). Am fost coleg cu Esca, Mîndruţă, Răzvan Dumitrescu, Denisa Vlaicu, Cristi Răuţu etc. Ca la o şcoală de TV, făceam cu toţii de toate: şi reportaj, şi editare, şi simplă prezentare (şi pe atunci nu aveam promptere, guys)...
Într-o seară mă întorceam cu taxiul împreună cu un coleg reporter f. entuziast şi f. vădit anticomunist (venit de la un ziar din Craiova parcă). Am oprit în faţa unui taximetrist rănit (bătut de interlopi), pe care l-am încărcat, ca să-l ducem la spital. Colegul meu, excitat de situaţie, se agita mirosind scoop-ul şi chestiona în aşa fel victima, încît mai mult încîlcea problema, ba mai rău îl chinuia pe bietul suferind! Pînă la urmă, gură-mare cum era, reporterache s-a scăpat: "ce bine, ce bine că ne-a ieşit în drum cazul ăsta, acum avem o ştire!" Pe omul care zăcea acolo, lîngă noi, pe banchetă, vorbele acelea l-au lovit mai rău poate decît bîtele mafioţilor.
Ei bine, da: în continuare e plin de "dîn-ăştia" în TV-iuni. Probabil că oltenache ăla e acum vreun redactor-şef de jurnal morbid. (Şi) din cauza lui şi a celor ca el m-am dezgustat atunci de făcut TV. (Şi) din cauza lui şi a celor ca el apar azi reacţii de tipul Ghişe & Funar. (Şi) din cauza lui şi a celor ca ei publicul are motive să le dea dreptate lui Ghişe & Funar...

Să-i dăm PR-ului ce e al PR-ului

I-am răspuns lui Andrei Chirică, pe al său Blog de relaţii publice, la un chestionar care scoate în evidenţiază diferenţele dintre PR şi advertising. Nimic despre branding, deşi este încă moda sezonului. A fost o absenţă sensibilă: cînd Andrei mi-a cerut un exemplu de brand realizat prin advertising şi, respectiv, prin PR (ergo fără veriga branding-ului), mi-a fost aproape imposibil. Citiţi-mă şi urmăriţi continuarea: va veni şi rîndul altora...

Spoof Cava D'Oro by Vacanţa Mare

Related link: În apărarea spoturilor Cava D'Oro

Gafă de tot scaunu' în publicitatea underground

Alex Mihăileanu "Subiectiv" semnalează ciudata campanie de sub pămînt a Skol-ului (care îşi lansează noua sticlă dăscălind tineretul utilizator de metrou). Panouaşul despre cedarea locului e cel mai caraghios: bine că bătrînii sînt numiţi cu un eufemism politicos "persoane în vîrstă", dar... li se destinează "scaunul tău"...

Unirea: Din grupa morţii în groapa cu amorţiţi

cea mai nouă analiză de pe IQads: am scris-o singur, fără Ana Militaru, dar nu complet lipsit de aportul ei, care l-a chestionat acum o săptămînă pe Codin Caradimu (CAP), copywriterul spoturilor Unirea

Dacă publicitatea ar fi o minge, entuziasmul ar fi aerul care o ţine umflată. Dacă în primăvara-vara lui 2008, mai toate campaniile s-au legat de participarea României la Euro 2008, puţini sînt advertiserii care au luat în calcul şi eventualităţi mai puţin vesele. Parcă dinadins s-a evitat ipoteza – în fond, cea mai realistă – ca naţionala României să fie eliminată încă din faza grupelor...
Aşa se face că, în clipele cele mai amare, în zilele cele mai triste, ne trezim inoportunati de aceleaşi evocări glorioase ale "băieţilor noştri", cu aceleaşi îndemnuri triumfale, concepute parcă pentru campionii absoluţi ai universului! La tot pasul, dăm de cîte un tricolor cu zîmbet de plastic şi mingea în suspensie deasupra genunchiului; sau de cîte o familie ţopăind cu pretext microbistic pentru absolut orice ţîşti-bîşti care se poate cumpăra. Un zapping lejer şi… armate întregi de microbişti năvălesc peste tine, silindu-te să te bucuri, să-ţi împărtăşeşti emoţiile şi, în ultima instanţă, să îţi dai banii cu un plus de frenezie! Pentru că pasămite "aşa se face de Euro"… - Chiar şi atunci cînd naţionala a fost eliminată? Chiar şi atunci cînd vehiculul favorit al transporturilor noastre emoţionale tocmai a fost retras la depou? Să strigăm gol, chiar şi atunci cînd gol nu am prea dat, ci… dimpotrivă?
Şi atunci, după zece seara, ni se arată - mai mult decît consolarea - adevărul! Ni se arată Unirea – cel mai recent episod cu "Vestigiile" (mai nou şi în versiunea scurtă cu "Craniul"). Mai mult decît o altă variaţiune pe tema echipei de încurcă-lume, noua producţie se nimereşte a fi o alegorie comică a isprăvilor fotbalistice naţionale. Iată-i pe aceşti împleticiţi cum fac zarvă în jurul unei "mingii" pe care o lovesc ca nişte autentici ciumeţi! Le lipsesc doar echipamentul galben şi crampoanele din tălpi, că în rest ăia sînt: aceleaşi fumuri, aceleaşi răcnete, acelaşi tupeu fără temei. Sînt ei, reprezentativa naţională de papagali în toate domeniile, de la fotbal la lucrări edilitare, funciare şi, mai nou, arheologice! Nu sînt tocmai unsprezece, dar n-are importanţă: îi identifică fiecare dintre noi "la plăcere". Singurul care izbuteşte o foarfecă spectaculoasă e Dorel, cel care invariabil greşeşte ceva (întrucît munceşte ceva): tăcut cum e, poate întruchipa un Mutu (care dă un gol dintr-o bucată în standul cu amfore, dar din exces de zel pierde calificarea)… sau un Nicoliţă (luat la mişto că "prea se agită") ori poate un Lobonţ (plăpînd şi neajutorat), după dispoziţia fiecăruia dintre noi.
Să mai spun că e genul de reflecţii pe care îl face cu precădere targetul Unirii? Să mai spun ca un păhărut ciocnit cu tovarăşii pare leacul consolator cel mai potrivit pentru depresia post-Euro?
Din cît se pare, nu a fost o strategie, nicidecum o anticipaţie - programarea în timpul şi în preajma campionatului a acestui episod profetic din seria Unirea. A fost pur şi simplu, la origini, o platformă de comunicare zdravană, îndeajuns de generoasă şi de bine caracterizată, încît să prilejuiască dezvoltări epice infinite (putem genera oricîte: Dorel & echipa la amenajări în magazinul de porţelanuri; la refacut calea de rulare înaintea vreunei delegaţii la nivel înalt etc.), ci mai mult – reflecţia amuzată asupra tuturor acestor situaţii tipic româneşti. De peste cinci ani se tot spune, din editorialele celor mai serioşi gazetari pînă-n intervenţiile cele mai trăznite ale forumiştilor: saga echipei lui Dorel e o reprezentare a românităţii "în acţiune". Dacă s-a întîmplat ca noile isprăvi ale "nemuncitorilor" să corespundă cu eşecurile reprezentativei de anti-fotbal, e pentru că amîndouă derivă din acelaşi mood românesc al ratării, din aceeaşi viziune a lumii prin păhăruţul năclăit.
Miza culturală, istorică, axiologică; tataia arheolog cu cioburile lui; lemnoasa expresie "de o valoare inestimabilă" – sînt toate ceea ce trebuie să fie, într-o bună tradiţie a gafelor candide din publicitate, de la rastamanul înfulecător de Smash din deceniul trecut pînă la puştiul răzgîiat din reclama la BCR Asigurări, care distruge "letopiseţul Ţării Moldovei" în chiar mîinile muzeografului.
Să încingi o miuţă cu ţeasta vreunui rege scit e însă o gogomănie atît de enormă ca semnificaţie, încît reinstituie toate standardele pe care (aparent) le spulberase; şi (re)zideşte o structură culturala solida tocmai cu un mesaj care exprimă contrariul! Cel puţin doua targeturi sînt mulţumite: unul de foarte sus, care se complace în reflecţii sarcastice, CTP-iste, asupra felului nostru românesc de a ne desconsidera (şi chiar a ne anihila) istoria; şi unul foarte de jos, care va savura eliberarea de sub constrîngerile sociale şi instituţionale. Sînt cele doua target-uri Unirea: primul - mai puţin reliable în privinta consumului, dar care întreţine prestigiul paradoxal al brand-ului; şi al doilea – consumatorii fideli, dedicati, cei care in loc de toata vorbaria asta ar trage o gluma groasa si, in secunda urmatoare, ar zvîcni cotul în sus, cu pricepere.
- Maestre, ţambalul…

Pe Notoriu.ro despre "publicitatea de autobază"

Pe Notoriu.ro îi răspund lui Lică Manolache pe tema reclamelor cu umor gros, necizelat, tot mai prezente în ultima vreme la TV. O fac în compania lui Liviu David (de la Next, creativ cu care am lucrat acum 10-11 ani pe Connex Go!, Flanco, Daewoo etc.) şi Şerban Alexandrescu (Headvertising), adică doi oameni din topul foarte restrîns al creativităţii româneşti. Şerban, care a făcut ATF-ul, furnizează declaraţia-şoc a sezonului în materie de cultură made in RO:

"[...] Seria Unirea [este] singura comedie de succes realizata post-revolutionar in cinematografia romaneasca. Nu, nu in publicitatea romaneasca, in cinematografia romaneasca. Da, imi asum deplin ceea ce tocmai am zis."

Redau mai jos răspunsurile mele:

Lică Manolache: De ce au succes spoturile ale caror esenta este umorul “de autobaza”?
Florin Dumitrescu: Spoturile “de autobaza” le furnizeaza romanilor doua lucruri: 1) divertisment (pe care televizunile sunt tot mai neputincioase sa il asigure); 2) libertate: aceste reclame indeplinesc functiunea de destresare/ defulare, de eliberare de sub constrangeri, - ceea ce este resimtit ca o placere aproape fiziologica.

LM: Este o conditie ca reclamele cu acest tip de umor sa fie create pentru produse ieftine sau de o calitate scazuta?
FD: Sunt brand-uri a caror strategie este sa accepte, in anumite momente, pozitionari joase, chiar josnice. Intr-o prima faza, Kreskova a mers pe calamburul acela “autobazic” (Crezi c-o va...), care a asigurat memorabilitate, awareness si favorabilitate (intr-un anumit mediu). A trecut apoi la acel spot sofisticat si oniric cu siberianul, care denota stil, dar evoca aceleasi “placeri solitare” ale barbatului.

LM: Aveti vreun spot din acest gen care v-a placut?
FD: De cele mai multe ori nu stiu sa spun daca imi plac efectiv sau le consider bune (apreciindu-le obiectiv, profesional). Recunosc totusi ca inca nu m-am saturat de spotul French Toast (cu falsii Iri si Moni)...

LM: Cum stau strainii la capitolul umor “de autobaza” in publicitate?
FD: Ohoho... E de ajuns sa urmaresti pe Youtube tag-uri precum “funny ad” sau “naughty commercial” si se revarsa autobaze intregi de astfel spoturi...

LM: Cum sunt reclamele lor fata de ale noastre?
FD: Mai relaxate. Unele “autobazice” romanesti (Adria, Albacher, Muscatel etc.) isi propun sa flateze complexele romanului (romancei) de a-si etala personalitatea, de a se da important, de a dovedi ca e cel mai tare, ca “le-a tras-o” celorlalti etc. Starnesc hazul, dar nu la modul sincer, curat, spontan; e un umor “coclit”, bazat pe conditionare sociala. Rasetele “puse” la final suna fals si neconvingator. Daca tot e s-o dai de autobaza, da-o tare si groasa!

Cum s-a întîlnit Zaraza cu Franz Kafka

articol apărut în Dilema Veche de săptămîna asta


Kafka în publicitate... Aşa ceva nu există! Cel puţin nu la nivel de conţinuturi. E posibil ca unii regizori de spoturi să fi împrumutat din viziunile „macro“ ale lui Welles din Procesul sau ale lui Cronenberg din filmele sale cu insecte antropomorfe. Dar nimic nu ne garantează că maestrul de la Praga ar fi fost de acord cu viziunea expresionist-hiperbolică a artiştilor care s-au revendicat de la el. Kafka era un maniac al detaliului realist, un tipicar al condeiului mai dihai decît birocraţii care apar la tot pasul în proza sa. Mai degrabă decît în vreun spot la insecticide privit din unghiul gîndacului, îl poţi regăsi pe Kafka într-un pliant stufos cu exasperante instrucţiuni, „termeni şi condiţii“! Şi totuşi, Kafka apare în publicitatea românească... Dar nu cu lumea lui angoasantă, potrivită cel mult pentru a ilustra momentele de „înainte“, care impun soluţia de „după“. Kafka apare într-o campanie publicitară de mai an – ca efigie literară, ca status symbol intelectual... Ca statuie în parc! Ca un Eminescu solemn înălţat în faţa Ateneului. Kafka apare pentru prima dată ca simplă menţiune a vocii din off, în spotul pentru Zaraza, faimosul rebranding al vinarsului Murfatlar. Spotul cu pricina se adresează posibililor consumatori de Zaraza, într-un mod mai aparte: „Zaraza îi salută pe cei care ştiu ce înseamnă cuvîntul fortuit şi pe cei pentru care Kafka nu e un fotbalist ceh“. Asemeni legendarei iubite a lui Cristian Vasile din cîntecul omonim, Zaraza cea lichidă este pretenţioasă şi îşi alege pasămite cu grijă însoţitorii... Un mod de a-şi flata (şi aţîţa) publicul consumator, mai mult decît de a-l selecta: cine l-ar putea confunda pe Kafka-scriitorul cu alde Kuka sau Zitka?! Ar fi cel puţin o mostră de incultură microbistică!
Dar relaţia dintre Kafka şi Zaraza avea să continue. De la campania de imagine (minimalist realizată, cu o mînă în prim-plan, răsfoind un tabloid bălţat, imagine caricaturală a lumii fără Zaraza), s-a trecut la o promoţie, care promitea distinsului cumpărător de vinars, drept cadou, capodopera Procesul. După ce se delimita polemic de promoţiile bazate pe hazard (cu „lănţişoare de aur ascunse în parizer“ etc.), anunţătorul trimitea un salut de „respect“ şi promitea „un roman care trezeşte respectul“ ca premiu sigur, fără tragere la sorţi. Cum ar veni, un obiect cu care să te afişezi în lume, un fetiş social, nu neapărat o carte de citit în intimitate! Ca şi în cazul altor branduri care se dau alternative (Diesel, Sprite etc.), Zaraza repropune în fond tot ceea ce a repudiat (mondenitatea, deşertăciunea aparenţei), dar sub altă formă, pasămite mai prestigioasă. Aici de-abia apare şi Kafka, dar nu ca efigie calpă, ci ca fantasmă generatoare de realitate ficţională. Obiceiul de a alătura o carte şi un produs de larg consum, de cele mai multe ori alimentar – îl ştiu cei mai maturi dintre noi din anii ’80, perioada ceauşismului dezolant. Era o vreme în care librarii te obligau să cumperi cea mai dorită apariţie editorială, doar alături de o greu vandabilă conservă de peşte oceanic; sau un pachet de macaroane cvasi-expirate. O situaţie ambiguă, un compromis demn de impunerile slinoase ale funcţionarilor din birourile-budoar ale romanelor lui Franz Kafka. Pe atunci lumea citea, dom’le..., oftează a regret nostalgicii. Aşa e, dar acum lumea e liberă să cumpere ce şi cum vrea, în ce combinaţie pofteşte.
Şi iată că inovaţia culturală a anului trecut sau măcar a sezonului estival a fost promoţia vinarsului „pentru domni“, care îşi cadoriseşte cumpărătorii cu cîte o carte „respectabilă“. Cocktailul de Zaraza cu Franz Kafka.

Retorică şi karma: Băsescu şi Blaga

www.vasileblaga.ro
În campania pentru primărie, şi Băsescu în 2000, şi Blaga în 2008 - au făcut calambururi cu numele adversarului din turul II (unul şi acelaşi, transmis parcă printr-o ştafetă a timpului).
În turul II, Băsescu apărea hîtru pe outdoor (ţin minte ca ieri unul mare de la Bariera Vergului), alături de claim-ul imperios:

N-am să mă OPRESCU!

Blaga, după ce a umplut la refuz stîlpii cu figura de karate (fără a ieşi totuşi "dintr-o bucată", adică direct din turul I) şi marile spaţii outdoor cu poza de ezoteric mînuitor al unei carioci negre; a găsit totuşi un spaţiu neocupat!
via Mornigdrops
Şi ne-a vîrît în cutiile poştale un material tipărit cu duetul hieratic (aproape icoană votivă) pe care l-a alcătuit sui generis alături de garantul Negoiţă. Lîngă poză era reluat Witz-ul cu numele lui Oprescu, de data asta sub formă de întrebare (şi cu u-ul final adăugat cu aceeaşi tuşă de cariocă neagră):

Vrei să mă OPRESCu?

Acuma. Ce vreau să spun nu e chiar de domeniul evidenţei. Psiholingviştii lucrează încă... Dar şi papa Jakobson a schiţat ceva despre o aşa-zisă funcţie magică a limbajului, înrudită cu cea poetică (şi cu cea fatică). Iar în limba română avem cu ghiotura expresii ale gîndirii apotropaice. Pe scurt: retorica e înrudită pe undeva cu karma.
Nu ştiu de ce, dar ştiu cum. Aşadar...

Dacă zici cu tărie (and you really mean it):

N-am să mă OPRESCU!

ai multe şanse ca într-adevăr să nu te OPRESCU nimeni! Şi - remember? - în 2000 diferenţa de procente în avantajul lui Oprescu după turul I era mai mare, iar Băsescu intrase în cursă cu două săptămîni întîrziere! Deci omul ăla era într-adevăr de neOPRESCUit!
Dar, dacă întrebi fleşcăit, atenuat (şi de verbul modal din faţă, şi de semnul de întrebare din capăt, şi de intervenţia grafică în cariocă):

Vrei să mă OPRESCu?

sună de parcă nu prea eşti sigur de ce vrei tu personal...
Şi încă ceva. Dacă optezi pentru formula yes/no question, îţi asumi inclusiv posibilitatea ca receptorul să răspundă cu nu (ba chiar TU îl inviţi s-o facă)! De exemplu. Atunci cînd citim în Libertatea junior-pageul cu "Hemoroizi? Fisuri anale?", cei mai mulţi dintre noi răspundem în gînd "nu" şi dăm pagina. Există o minoritate (de cititori suferinzi) care răspunde "da" şi care continuă să citească despre tratamentul recomandat.
Încă una. În enunţul lui Băsescu de acum 8 ani, înaintea numelui adversarului era o mare negaţie: era N-ul de la NU:

N-am să mă OPRESCU!

Cu alte cuvinte, dacă tot îi scriu numele la mine pe panou, măcar îl neg, îl nimicesc simbolic prin sintaxă, aşa cum hieroglifa care înseamnă şarpe apare pe zidurile piramidelor împunsă de cuţit. În 2008, Blaga îi găzduieşte numele lui Oprescu pe propriul material pe DM, ne invită, prin formularea retorică, să luăm în calcul şi varianta de 50% de a vota cu el, başca mai participă cu propria marcă (carioca neagră, cea cu care trasa poduri în OOH), la scrierea numelui acestuia...

Related link:
Strategie agresivă?

Alegeri la Bucureşti: a învins "partidul meridional"

O dezbatere pe care am avut-o săptămîna trecută cu comentatorii de pe blogul lui Rogozanu mi-a dat o idee, pe care am promis s-o dezvolt după alegeri... în caz că mi se adevereşte previziunea.
Previziunea era că se alege Oprescu. Ipoteza era că, ÎN GENERAL ŞI ÎN MOD STATISTIC, bucureştenii vechi şi regăţenii stabiliţi în Capitală nu vor vota cu Blaga, - un ardelean paraşutat pe linie de partid, cu buletin de Bucureşti obţinut abia de o lună, care încă nici nu pronunţă bine diftongii munteneşti...
Teoria mai largă e că alegătorii funcţionează după afinităţi mai profunde, cu caracter istoric şi regional.
Scriam aşadar, la comentrariul #34 de la postarea lui Costi din 10 iunie, pornind de la o discuţie despre ardelenii care ne dispreţuiesc pe noi "Miticii", dar migrează în oraşul nostru în căutare de lucru:
“Bătălia pt. Bucureşti se poate decupa şi pe tabere transpartinice: ardeleni vs. regăţeni (ultimii asimilabili bucureştenilor vechi, "miticieni"). Ardelenii Orban, Guşă şi Blaga au conotat [în discursul lor] o anumită rigoare, dar şi un anumit aer străin, trufaş, inadaptabil. De partea cealaltă - Diaconescu şi Oprescu sînt bucureşteni get-beget, alături de care aş mai remarca la capitolul regăţeni personaje precum Pavelescu (cam oltenaş aşa…) şi Videanu (”preorăşean” din Videle, deci cu pornire bună). [...] Finala dintre Oprescu şi Blaga poate fi văzută şi în acest fel. Dacă aş lucra la vreunul dintre insomarele astea aş propune la sondaj şi o întrebare dsp. unde e nascut votantul [repondentul]. Am bănuiala că, ÎN GENERAL ŞI ÎN MOD STATISTIC, bucureştenii vechi cam votează cu Oprescu şi îl tratează pe Blaga ca pe un alogen; în timp ce nou-veniţii, mai ales cei de peste munţi, votează cu omul lor din Beiuş-Oradea-vama ungurească (omonimul poetului din Lancrăm)."
După care, la comentariul #40:
"Dacă e totuşi să formulez o teorie, ar fi că noi, ca personalităţi individuale, avem un substrat istoric care transcende polemica dsp. '89-'90. Cred că există în profunzimea naţiei noastre nişte plăci tectonice cu inerţie mai mare, care ne determină acţiunile [şi opţiunile]."
Neavînd cum să îmi verific ipoteza votării pe criterii de provenienţă regională, m-am limitat la un calcul foarte rough: am comparat totalul obţinut în turul I de un aşa-zis "partid transversal transilvan" cu scorul lui Blaga singur din turul II; şi idem, totalul din turul I al unui aşa-zis "partid transversal regăţean" cu scorul lui Oprescu singur din turul II. În caz de corespondenţă, putem bănui că aceeaşi oameni care au votat "ardeleneşte" în turul I au votat cu Blaga în II; şi respectiv, opţiunea "regăţeană" din turul I a mers apoi la Oprescu. (Am rotunjit cifrele şi am ponderat diferenţa de prezenţă la vot între tururi, de altfel infimă). Şi iată ce am obţinut:

Candidaţi de origine ardeleană:
Blaga 29%
Orban 11%
Guşă 6%
______
Total 46 % = aprox. scorul lui Blaga în turul II (q.e.d.)

Candidaţi de origine bucureşteană, meridională sau regăţeană:
Oprescu 31%
Diaconescu 12%
Fuciu 3%
Ştefănescu 1,5%
Vedinaş 1,5%
Pavelescu 1%
_________
Total 50%, care, cu adăugarea rezultatelor candidaţilor "subunitari", se apropie de scorul lui Oprescu din turul II...

Uh-oh... Şi dacă nu s-a votat politic? Dacă Mitică a votat regional? Dacă nu contează stînga vs. dreapta, Iliescu vs. Băsescu?
[Ca să preîntîmpin interpretări răuvoitoare, mă grăbesc să spun că nu am nimic - Doamne fereşte - cu neo-bucureştenii veniţi de peste munţi. Cum ar fi Bucalele fără - zic la întîmplare - Florin Călinescu, Gyuri Pascu sau Cosmin Bumbuţ? (Nu zic fără Adrian Sîrbu, că aş devia poate discuţia...) În fiecare vară merg cu familia cel puţin o săpt. în Ardeal în vacanţă şi mă simt ca acasă! (Ce-i drept, nu m-am gîndit să candidez la vreo primărie de acolo...) Ca textier al Sarmalelor Reci, recunosc că trupa asta a renăscut de cînd are 3 orădeni naturalizaţi în componenţă, pe care îi iubesc ca un fan... Nu mai zic de Zoli-baci, care da, e născut în Regat, dar are rădăcini clare peste Carpaţi...]
Revin cu o nouă analiză. Dar pînă atunci, m-ar interesa some feedback... No binie?... No hai...

LATER EDIT: Să mai zic ceva de acel candidat de la sect. 4 cu numele de Silaghi?!

Slogan pt. menţinerea imnului Pann/Mureşianu

"Deşteaptă-te" rămîne

Nu schimbăm imnul, dar năravul poate

Polemica despre schimbarea imnului e un pur exerciţiu de debate democratic.
Cotidianul a preluat-o pentru formatul său interactiv Radical din 2, nu chiar fără folos.
Face bine minţii anchilozate a nea-ha-ha-mului să mai fie puse în discuţie teme naţionale tabu, cvasi-sacralizate. Cînd, acum 2 ani, am lansat concursul cu Produsele Eminescu, mi-am cam luat-o de la onor reacţionarii de serviciu. Opinia publică se dezmorţeşte treptat.
Nu o să se întîmple nimic cu imnul. Ascultaţi-l pe Costi: redă perfect şi părerea mea. E mai mare daraua... trebuie schimbată Constituţia, convocat referendum naţional... woaaahhh...
Şi, cu siguranţă, un eventual nou imn ar isca nemulţumiri şi mai mari. În plus, versul Deşteaptă-te române! (luat ca slogan, dacă vreţi) are o forţă încă proaspătă şi nealterată. Iacă de pildă versul-slogan "România trezeşte-te", dintr-un rap utilizat politic acum 3-4 ani, e mai sărac ca sensuri (a se trezi vs. a se deştepta, române vs. România, adresare personalizată la vocativ vs. adresare generică, abstractizată); şi nu are aceeaşi forţă perlocutorie, oricît ar răcni sărmanul Sapro. Oricîte clase obligatorii am băga noi azi, oricîte masterate şi doctorate şi-ar lua rapperii (măcar de-ar fi aşa...), paşoptiştii ne dau încă lecţii, "peste mode şi timp". La nivel de muzică, nu mai zic: jelania în minor a maestrului Anton Pann, cu subtilele ei inflexiuni orientale, ne exprimă la perfecţie spiritul naţional dpv melodic. "Un răsunet", hitul lui Pann şi Mureşianu, e unul dintre puţinele cîntece româneşti de care încă nu ne-am săturat...
Interesant şi tipic românesc e faptul că ideea schimbării imnului le-a venit oamenilor de fotbal tocmai după ce naţionala a cîntat imnul cu un entuziasm care ne-a adus noroc. Poate pentru că nu mai pot să-l schimbe pe Piţurcă şi îi mănîncă totuşi undeva să schimbe ceva ce merge bine...

Related links:
Şi dacă imnul este la origini o manea?
Serge Gainsbourg - Aux armes etc.

Sarmalele pe 12 în Hard Rock Cafe; MŢR amînat

Redau ca atare Comunicatul de la Zolist:

Dragi prieteni,
Pentru ca si romanii sint mari amatori de fotbal, concertul de la Muzeul Taranului din 13 iunie a fost aminat pentru cindva dupa ce se incheie campionatul ...
Si noua ne pare rau.
Veti afla din timp despre reprogramarea reprogramarii ...
Va uram un campionat cit mai placut ...
Insa va asteptam totusi miine seara la h 22:00 la Hard Rock Cafe in parcul Herastrau, la concert si petrecere,
Sarmalele Reci
Zoltan Andras

"Buldogul" lui Opry e o replică după 8 ani

Am comentat deja pe blogul lui Comanescu, în coda analizei sale din EvZ, de altfel excelentă (în ciuda rigorii de spaţiu). Revin cu detaliile promise:
Spotul-fabulă al lui Sorin Oprescu, în care acesta îşi întrerupe chipurile discursul electoral, ca să gonească un buldog rătăcit printre picioarele sale, este o replică, cu aceeaşi monedă, a unui mai vechi spot, celebru încă din vremea cînd nu aveam nici Youtube, nici Trilulilu... şi mulţi dintre bucureştenii cu drept de vot nu prea ştiau ce-i netul. E vorba de spotul din 2000 în care candidatul Băsescu, intrat cu întîrziere în cursa electorală, striga înspre o ambulanţă staţionată în faţa sediului Primăriei Centrale (vizavi de Cişmigiu): "La spital cu tine, doctore! Eu vin la Primărie!" Era vectorul TV al unei campanii memorabile, care ne-a deochiat pe mulţi dintre noi cu privirea aceea scrutătoare din postere şi bannere, a unui Băsescu transmiţînd un mesaj prompt, lipsit de echivoc: "Vin la primărie!"... Totul într-un cadru tăiat modern, îndrăzneţ, care conota urgenţă, iminenţă, "prăvălire" a realităţii!
Asemănări:
1) Acelaşi caracter fabulistic, pilduitor, aluziv, cvasi-alegoric: la fel cum atunci Băsescu alunga un nevăzut Doctor (aluzie la DOCTORUL Oprescu), azi Oprescu alungă un căţel (aluzie la porecla BULDOGUL a contracandidatului Blaga);
2) Acelaşi caracter imperativ, iusiv, urgent: Îndemnul "Pleacă doctore!" a fost înlocuit cu "Fugi la stăpînul tău!". NB: exclamaţia-impunere nu îi era adresată nici atunci, şi nici acum - publicului votant, ci adversarului. Subtilitate: în mod implicit, nespus, imperativul este resimţit de către publicul-ţintă (şi atunci, şi acum, indecişii, cei care s-ar putea deranja la secţia de vot aşa,... "de-ai dracu'!").
3) Acelaşi caracter pontos, alternativ, miticist (în sensul tare, caragialean, care vede în Mitică un Til Buhoglindă dîmboviţean): în calitate de candidat independent (cel puţin faţă de staff-ul de campanie al PSD-ului), Oprescu îşi permite supleţea de a se poziţiona ca un "Băse" alternativ, un fel de... "Opry" hîtru,... chiar şmecheraş... aşa... ba chiar de-a dreptul şucar. [Dacă "Băse era cool"... "Opry e ubercool".]
Observaţie: "Băse" a avut de la început decizia comunicării politice în propriile mîini, raportul lui cu spin-doctorii alternativi din preajma lui Felix Tătaru (Eugen Ciocan, Claudiu Săftoiu etc.) a fost unul direct, operativ, nemediat de "cenuşiii" partidului.
Observaţie importantă: Campania lui Băsescu din 2000 era o erezie absolută faţă de toate manualele de comunicare politică în vigoare atunci. Teoretic, campania aceea trebuia să fie un eşec. Azi e "case study" pentru însuşi fostul adversar.
Contează, da, că mesajul şi tonalitatea se potrivesc cu "persona" construită de Opry în timp. Dar contează şi mai mult că a avut un model care să-l inspire. Dacă va cîştiga alegerile, Opry va trebui să îi mulţumescă - printre alţii - şi lui Băse. Dar... să nu anticipăm... mai sînt 6 zile...

Reclama QFort se ţine minte... ne minte... ne minte

ArgueAds: Militaru & Textieru' zic ceva de-o cercevea

Titlul e doar "pun for fun". Nimeni nu a acuzat spoturile QFort de reclamă mincinoasă. Dimpotrivă, detractorii le reproşează că spun lucrul cel mai evident şi mai plat despre o fereastră (sau o uşă): că rezistă la deschideri şi închideri repetate... Nu vreau să iau aici apărarea QFort-ului (nu pe gratis...), dar - pe bune acum, oameni buni: sîntem o ţară relativ recent "termopanizată". Hai să mai treacă nişte ani; şi să vorbim atunci despre cît de simplu şi de elementar e pentru o fereastră să dăinuiască... nu iască... nu iască...
Subtitlul e însă pe bune: am comentat cot la cot cu Ana Militaru campania TV a neo-geamgiilor, cu o anumită nuanţă binevoitoare de context (reacţionînd astfel la corul de huiduieli al forumiştilor). La sfîrşit i-am reproşat acestei reclame, abundînd de repetiţii, că (vorba din titlu) nu asigură totuşi memorabilitate brandname-ului... neamul lui... noima lui...
Citiţi aici întregul dialog militaro-textieresc (şi comment-urile "fraţilor", care îşi continuă tumultul... multul... multul...). Desprind doar un rar moment în care îmi declar preferinţele în materie de publicitate... citat e... citat e:

Dupa gustul meu, spotul stil romanţă e cel mai reuşit. A-l arăta în secvenţa repetată pe amorezul acela uşor patetic, binişor desuet, care face de trei-patru ori fandarea cu ochii şi buchetu-n sus, furnizează o senzaţie comică implacabilă. Este sursă clară, primară, de obţinere a rîsului, conform lui Bergson: mecanicitate implantată pe viu. E rîs pur, direct, "la prima mană"! E umor de mîna-ntîi!

Slogan de autobază pentru "Douanier" Blaga (18+)

Vămuim bine!

Campania electorală "troiană"

... şi agenţii ei involuntari

articol publicat în Dilema Veche nr. 224 (29 mai - 4 iunie)

Gem ziarele, vuiesc televiziunile de ştiri, debordează portalurile online... Comentatorii, păreriştii, specialiştii în datul cu presupusul sînt solicitaţi în această campanie electorală, mai mult ca oricînd. De la o zi la alta, în ultimul timp chiar din oră-n oră, hop! – cîte un afiş electoral caraghios, cîte un cîntec popular care glorifică vreun candidat, cîte un website năstruşnic de propagandă electorală... Exemplele de comunicare electorală îndrăzneaţă, fantezistă, neconvenţională sînt tot mai dese, mai înteţite, ca o erupţie cutanată pe harta ţării! Şi apoi, în chip de reacţie – comentariile, glosele, cîrcotelile – multiplicate geometric, prin editoriale, pe bloguri, prin telejurnale. Ultima tendinţă e să le stîrneşti, pe cît posibil să le programezi, pe post de mesaj reverberat, de intensitate mai mare...

Strategia calului troian
Dacă treci pe lîngă o masă cu amici flecărind la o bere sau pe lîngă un televizor deschis pe vreun talk-show cu părerologi, auzi cam acelaşi gen de observaţii: – da’ candidata aia din Buzău care zice „încearcă şi cu o femeie“? – ce penibil, domnule... – da’ maneaua candidatului ăluia din judeţul Braşov? – ce kitsch, maestre... – doar că nu e manea, dacă-mi permiteţi: e bănăţeană... – oricum, toată politica românească e o manea... La această mare vorbă consensuală (despre politica manelistă şi „politicul“ kitschos) se ciocnesc halbele (într-o parte) şi se anunţă publicitate (în cealaltă).
Nicicînd nu s-au pescuit mai multe perle în cişmigiele patriei. Nicicînd nu s-a analizat mai mult o campanie încă dinainte să i se cunoască rezultatele. Şi n-ar fi de mirare ca unii – poate nu puţini – dintre candidaţii mai excentrici, mai bălţaţi şi mai stridenţi să obţină scoruri bune, poate chiar victorii. Cîţi dintre ei vor ajunge primari sau preşedinţi de consilii – vom vedea în ziua votului; şi vom trage atunci cele mai bune concluzii despre eficienţa kitsch-ului şi rentabilitatea penibilului... Partea cea mai interesantă însă este că toată această flecăreală metadiscursivă întreţine şi împrăştie mai departe mesajul electoral propriu-zis, chiar dacă o face de pe poziţii critice superioare, ale unor instanţe atotcunoscătoare. Iată ceva la care atotcunoscătorii de serviciu nu se aşteptau: că aveau să devină agenţii electorali ai celor pe care îi judecă! Este mai mult decît limpede! Miza ultimă a acestor mesaje de tip nou este de a stîrni interes şi, în consecinţă, de a fi preluate şi retransmise, fie şi cu titlu de bizarerii. E strategia calului troian; şi anul acesta e aplicată cu frenezie de candidaţi mari şi mici; din Bucureşti sau din provincie; cu bugete mai mult sau mai puţin generoase.

Televiziunea suverană, Internetul paj
O premisă: televiziunea este mediumul-rege. Apari pe post, deci exişti. A demonstrat-o, printre alţii, C.V. Tudor în 2000, cînd a intrat în finala prezidenţialelor cu o serie de recitaluri TV şi (practic) zero panouri, zero machete de presă (spre deosebire de contracandidaţii nefinalişti care au prăpădit multă celuloză degeaba).
Cum poţi ajunge însă la televizor, în afara minutelor acordate la paritate pentru clipuri electorale şi intervenţii regulamentare? Provocînd o ştire! Cu un simplu fluturaş, dar ingenios, cu un slogan mai trăznit, cu un desenaş mai poznaş – poţi deveni subiect de fapt divers şi poţi atrage atenţia posturilor locale şi, cine ştie, chiar a celor naţionale. O ocazie să se vorbească despre comuna noastră pe telejurnalele „de la centru“, să fie toată ţara cu ochii pe noi!
Există aproape o simbioză între candidaţi şi corespondenţii din ţară ai televiziunilor: unii avizi de promovare abilă, ceilalţi ahtiaţi după subiecte pitoreşti. Ecuaţia se completează şi dă rezultate!
În plus, spre deosebire de istoricul an 2000, azi avem moda YouTube-ului! Astăzi, doamnelor şi domnilor, avem Trilulilu.ro! Un clip electoral, fie şi la calitate de home-video, dacă are un grăunte de bizarerie, poate genera o adevărată campanie virală: internauţii şi-l trimit pe e-mail într-o năvală arborescentă; sau îl postează pe site-urile cu haioşenii, de unde va fi vizualizat de mii, chiar de zeci de mii de ori… Cu atît mai uşor în cazul unei simple poze sau al unui cîntecel! E ceea ce se cheamă campanie virală: mesajul este transmis ca un virus de către chiar destinatarii săi, care participă astfel benevol la (re)difuzarea sa.
Toate astea pot fi grozave pentru publicul tînăr, de obicei apatic la politică şi indiferent faţă de problemele comunităţii, din care ar cam vrea să evadeze (către paradisuri reale sau artificiale)… Poate că, începînd cu o glumă online şi intrînd apoi pe forumuri şi bloguri, tinerii vor deprinde participarea, fie şi cu un „hmm“ sau cu un „wow“, la dezbaterea politică şi cetăţenească. De aici, drumul pînă la urnă e poate mai simplu…
Dar nici faţă de publicul mai în vîrstă, activ în ziua alegerilor, dar captiv pînă atunci în faţa televizoarelor, campaniile online nu sînt muniţie irosită: televiziunile preiau copios de pe YouTube spoturi electorale şi clipuri cu muzică naiv propagandistică... Un mix de media planificat pe bîjbîite şi bănuite, cu undiţe şi năvoade întinse către atenţia publică, dar – practic – pe gratis!

Anul trecut pe vremea asta…
Campania pentru referendumul de suspendare a preşedintelui a servit drept repetiţie (ca şi mai tîrziu, în mai mică măsură, campania pentru europarlamentare).
Încă de la acţiunile de 1 Mai ale PSD-ului, aproape tot ce dădea mai animat şi mai colorat în cadru s-a transmis pe post, la ştiri, cu titlu de reportaj! Şi cu o forţă a penetrării înzecită, poate chiar însutită, faţă de cea a manifestării publice originare! Aproape tot ce s-a scandat ori s-a scris pe şepcuţe, de o parte sau cealaltă a baricadei – s-a dezbătut şi răzbătut cu părerologii de serviciu, mult înainte de a bănui măcar rezultatele! Culmea anticipării a atins-o în primăvara lui 2007 Andrei Gheorghe, care a supus dezbaterii din studio nişte presupuse sloganuri PSD-iste obţinute „pe surse“ încă din stadiu de schiţă! Şi care, pasămite, aveau să fie folosite cîndva, în viitor!! Cei mai mari critici au fost, evident, invitaţii din partea PSD-ului…

Prejudecăţi şi idei gata primite despre comunicarea electorală
Odată lecţia lui 2007 învăţată, anul acesta, cînd miza electorală e mult mai importantă, comunicarea politică pe stil troian e pusă în practică pe tot cuprinsul ţării. Cititorii dilematici vor şti să o recunoască, mai ales dacă se vor feri de cele cîteva prejudecăţi pe care „bezmediaticii“ de pe canalele principale continuă să le întreţină, mai mult sau mai puţin tacit:

1) Candidaţii ne sînt „vînduţi“ precum detergenţii. Fals! Publicitatea comercială este cea care s-a inspirat, la începutul secolului XX, din comunicarea politică, aceasta din urmă la fel de veche ca parlamentarismul şi sufragiul democratic. Dimpotrivă, forme de logică belicoasă precum campania, sloganul (etimologic, strigăt de luptă), stindardul heraldic (sublimat în elemente de identitate corporatistă) au fost preluate de marketing şi publicitate din arsenalul propagandei politice. E drept, industrializarea şi producţia de serie au impus reguli noi, care au trecut graniţa îndărăt, spre comunicarea politică. Dar cum în România toate lucrurile astea ne-au venit după ’89 „prin franciză“, de-a valma, e greu azi să desluşim capătul firului. Ca idee principală, odată pentru totdeauna: publicitatea e cea care, istoriceşte, s-a inspirat din propaganda politică, nu invers.

2) Cică „se înregistrează o creştere a agresivităţii mesajelor“ (şi ni se dau ca exemple „tancul“ lui Codrin Ştefănescu, porecla de Piedone a colegului său conservator, candidata din ţară care pozează cu bîta în mînă etc.). Fals! După cum arată şi punctul 1), în comunicarea politică s-a mers de la început pe o logică a confruntării. De la Cromwell încoace, patimile s-au potolit, luptele s-au cizelat şi s-au mutat în planul ideilor. Baterea a devenit dezbatere. E o istorie pe care am recuperat-o, mult comprimată, şi noi în România, de la Decembriele sîngeros încoace. Însă un nucleu de retorică a confruntării s-a păstrat; şi e ipocrit cel care vede numai agresivitatea din tabăra adversarului.

3) Nu e eficient să arăţi copii în propaganda politică. Aproape fals! E drept, cînd eşti un nabab local şi ai un puşti supraponderal şi răzgîiat, îţi aduce mai degrabă deservicii să-l arăţi votanţilor cum se bălăceşte în piscina ostentativă a viloiului personal. (Deşi… mai bine să evităm un verdict definitiv şi să aşteptăm rezultatele!) Dar, ca regulă foarte generală, etalarea copiilor înduioşează, creează presiuni emoţionale asupra decidentului şi conotează la modul unanim acceptat, de-a dreptul somatic, ideea de viitor. De la Lyndon Johnson în 1964 (cu al său antologic spot „Daisy“), la recenta dispută Clinton-Obama, copiii sînt un factor de persuasiune major în elaborarea mesajelor. Anul acesta, sub presiunea ONG-urilor europeniste, folosirea copiilor în campania electorală a fost denunţată ca exploatare. De remarcat însă că mulţi dintre cei care azi strigă „j’accuse“ se înduioşau cu graţie în 1996, cînd CDR a cîştigat alegerile cu celebra imagine a unei fetiţe întinzînd o cheie, sub sloganul „cheia e la tine“…

4) Obiceiul de a face muzică în scop electoral e ceva „nou, nemaiauzit şi dezgustător“. Falsitatea întruchipată! Muzica de campanie, muzica angajată, muzica militantă – sînt de pe vremea surlelor şi trîmbiţelor: se pierd în negura Antichităţii... Dacă unii rapsozi propun azi muzică populară (fie ea şi de fason mai… oriental), iar candidaţii o acceptă – nu e decît o adaptare la gustul publicului-ţintă. Cei care ar fi vrut în loc nu’ş’ce eurovizioane n-au decît să strîmbe din nas…
Mai vorbim după alegeri…

Related links:
Iulian Comanescu, Partea bălţată dar bună a campaniei electorale
La ce folosesc copiii în campanii electorale

Lorenzo Renzi în apărarea emigranţilor rom(âni)

Profesorul Lorenzo Renzi, unul dintre cei mai importanţi filologi contemporani, specialist în romanistică (şi, spre folosul nostru, şi în romÂnistică), publică un important articol în ultimul Observator cultural. Italienii uită că au trăit şi ei vremuri de bejenie, că au fost şi ei persecutaţi pînă nu de mult în Europa, aminteşte Ilustrul Padovan, în pledoaria pentru toleranţă pe care şi-o intitulează cu o referire la memoriile lui Primo Levi despre Auschwitz - Mai este oare acesta un om (Romi şi români în aşteptarea expulzării din Italia).

"[...] în anii ’50, judecătorii elveţieni din tribunalele pentru minori deschiseseră o dezbatere în privinţa numărului mare de delicte săvîrşite de minorii italieni. „Atunci s-a pus întrebarea, citim în document, dacă nu ar fi vorba de o dispoziţie culturală a populaţiei italiene pentru furt. O idee susţinută de multe studii europene.“ Dezbaterea s-a stins imediat ce populaţia italiană a căpătat un statut social superior, deschizînd magazine şi restaurante, iar delictele au scăzut în număr – dar aceleaşi suspiciuni s-au fixat apoi asupra noilor veniţi: portughezi, iugoslavi, în cele din urmă turci.
Nu ştim dacă românii, romi sau nu, îşi vor îmbunătăţi statutul social în Italia, care astăzi este adeseori unul marginal, sau dacă, aşa cum se insinuează, vor fi alungaţi mai întîi."

În româneşte de Cristian Cercel

Related links:
Bucureştiul anti-Roma (în ambele sensuri)
Evola în România: de la legionari la ţigani