textier: martie 2008

30 martie 2008

Cenotaf: Pruteanu ne-ar fi interzis să fim trişti

La conferinţa de miercuri, venind vorba de tradus/adaptat slogane dintr-o limbă în alta, am spus că aşa ceva e obligatoriu în Franţa; şi că puţin ar fi lipsit să fie şi-n România, dacă s-ar fi adoptat Legea Pruteanu în varianta originală. Din partea cursanţilor mi-a venit o undă de simpatie faţă de această eventualitate pierdută... O fi fost doar o impresie de a mea?
În vremea aceea George Pruteanu încă se lupta cu boala. (Aveam să aflăm a doua zi, în ziua morţii.)
Gazda mea, Teo Migdalovici, a prins firul şi l-a evocat pe George Pruteanu cu simpatie, în urma foarte recentei polemici pe care a avut-o cu Maestrul la TVR, pe tema ortografierii fonetice a "străinismelor": el pro, ea contra, totul terminîndu-se cu o jovială cafea la bufetul TVR-ului. De unde să fi ştiut Teo că aceea avea să fie poate ultima cafea a lui George Pruteanu? Am măgulit-o pe draga mea prietenă spunîndu-i că numai ea ar putea să-i facă faţă lui Pruteanu în direct.
Eu personal n-aş fi putut: era un vulcan. L-am cunoscut; i-am luat - împreună cu Filip Stoler - un interviu, cînd cu "legea limbii", şi l-am resimţit dominant şi copleşitor. I-am fost adversar pe tema obligativităţii traducerilor din publicitate; apoi în scandalul Scornelius (cel cu "produsele Eminescu"); precum şi în chestiunea manelelor. Ar fi trebuit să polemizez în direct cu domnia-sa - eu ca avocat al maneliştilor - în emisiunea lui Bucurenci: m-a salvat, ca un clopoţel, o iminentă plecare în străinătate. De fiecare dată eu făceam pe ultra-liberalul, în raport cu Maestrul, căruia îi revenea rolul reacţionarului. S-o recunoaştem: ne complăceam să-i luăm la mişto fixismele şi atitudinea de Caton intransigent. Dar îl admiram cu toţii pentru că avea curajul opiniei şi pentru că, în numele bunului-simţ şi al binelui public, îndrăznea să facă apel la reguli, într-o societate tot mai confuză.
Ultima oară l-am întîlnit la tîrgul Gaudeamus. Venise la standul Companiei, interesat de monumentala Cronologie a Bucureştilor. L-am snobat: îi purtam încă rancună după ce mă atacase dur în urma ştirilor deformate despre Scornelius/"Eminescu la produs". Dacă m-ar fi citit din sursă originară, ar fi aflat că Scornelius îi împărtăşea crezurile, doar că le exhiba - poate - ceva mai strident. În fond, Scornelius nu-i decît un alter ego prutenian al meu - deopotrivă erudit şi ludic; şi mai ales preocupat de "propăşirea tinerimii".
Acum, la ceasul regretelor, îmi cer iertare. George Pruteanu avea tot dreptul să nu mă citească o dată; întrucît el m-a citit - cu toată atenţia - întîia dată: atunci cînd încă debutam ca poet. Ei bine, da: criticului literar George Pruteanu îi datorez prima cronică (neaşteptat de favorabilă) a versurilor mele, în '96. Acum ar fi nedelicat, dar mai tîrziu voi cita un fragment din acele cuvinte care îmi fac atîta cinste şi care mi-au dat, la vremea lor, atîta încredere.
Mulţumiri, Maestre. Iertare, Domnule Profesor.

Pe aceeaşi temă:
Răzvan Codrescu, La moartea lui George Pruteanu
Două pricomigdale la parastasul lui Pruteanu

Etichete:

28 martie 2008

Două pricomigdale la parastasul lui Pruteanu

Una: cică (nu am văzut cu ochii mei, dar mi se pare foarte verosimil) anunţul morţii lui George Pruteanu la TV a fost dat sub titlul "breaking news"...
A doua, apropo de chinurile teribile pe care le suferă cazul oblic în limba română (mai ales de cînd cu Kosovo şi greva de la Dacia): o doamnă mă întreabă azi pe culoarele Casei Scînteii "nu ştiţi pe aici un birou al România Mare?"
(Pruteanu, care a lucrat o vreme în acea clădire şi a fost - printre altele - şi PRM-ist, era undeva prin preajmă: îl simţeam chicotind.)
UPDATE... ba nu, scuze - ACTUALIZARE: Ultima bomboană amară pe coliva Maestrului a aşezat-o primul-ministru Călin Popescu-Tăriceanu, atunci cînd s-a simţit nevoit să-l pomenească pe GP pentru "eforturile CARE le-a făcut pentru ca limba română să fie corect folosită"...

Etichete:

Valeriu Sterian - Exerciţiu (1991)


Generaţie, aspiraţie, interdicţie, demonstraţie, revoluţie, figuraţie, emanaţie, aberatie, informaţie, deformaţie, opoziţie, conspiraţie, instituţie, separaţie, prostituţie, decoraţie.
Declaraţie, peroraţie, legislaţie, lamentaţie, retribuţie, imitaţie, satisfacţie, beţie, ocupaţie, populaţie, consignaţie, saturaţie, emigraţie, circulaţie, constituţie, raţie.
Compensaţie, alocaţie, subnutriţie, implicaţie, explicaţie, complicaţie, educaţie, malformaţie, restricţie, miliţie, protecţie, poliţie, pretenţie, corecţie, atenţie, detenţie.
Producţie, reducţie, construcţie, obstrucţie, seducţie, deducţie, vocaţie, hoţie, democraţie, intentie, tehnocraţie, direcţie, birocraţie, infecţie, bogătie, frecţie.

25 martie 2008

Conferenţiez pe teme de retorică a publicităţii


Miercuri 26 martie susţin un seminar la
"Grădiniţa de Advertising" -
Şcoala de Gîndire Creativă a Teodorei Migdalovici:


Effective Writing:
"Sunet şi răsunet"
Metode retorice formale de obţinere a memorabilităţii şi awareness-ului

cu Florin Dumitrescu

miercuri 26 martie, 18:00,
Orange Concept Store
(Magazinul Muzica)

Calea Victoriei 41

Etichete: ,

24 martie 2008

Sarmale împacheţele de primăvară

Comunicat abia primit de la Zoltán András, vocea caldă a Sarmalelor Reci:

Marti, 25 martie, 11:00, Palatul Cantacuzino (Muzeul Enescu), Calea Victoriei 141
Va invitam pe toti, prieteni, colegi de breasla, fani, admiratori, jurnalisti etc., sa fiti alaturi de noi la festivitatea de decernare a premiilor Actualitatea Muzicala a Uniunii Compozitorilor si Muzicologilor pe anul 2007. Grupul Sarmalele Reci primeste un premiu (nu stim mai multe amanunte, e o surpriza si pentru noi).
Vineri, 28 martie, h 21:00, Tirgu Mures, Dublin Irish Pub
Concert Sarmalele Reci. Dupa ce am cintat la Revelionul 2007-2008 in Piata Primariei pe - 9 grade, de data asta vom infierbinta publicul din Tg. Mres intr-o petrecere multi-pluri-etnica.
Vineri, 4 aprilie, h 21:00, Constanta, Phoenix Club
Concert Sarmalele Reci intr-unul din cluburile cele mai longevive si cele mai ospitaliere pentru sarmalisti (mai bine de 9 ani), unde publicul de fiecare data se urca pina la urma pe mese... poate instictul de conservare... stiti, incalzirea globala a ascultatorilor, se topeste gheata... oras pe malul marii...
Vineri, 18 aprilie, h 18:00, TVR, emisiunea "ne vedem la TVR"
Sarmalele Reci isi iau prietenii cu ei pe platoul de filmare si le cinta de inima albastra. Prilej ca sa ne zica fanii (de diverse virste) pe strada: "V-am vazut la TV!!!"
Simbata, 19 aprilie, Bucuresti, sectorul 1, aer liber (deci gratis - n.txtr.), ora si locul ramin a fi stabilite
Concert Sarmalele Reci in cadrul proiectului "Copacul de hirtie". Sarmalele Reci, impreuna cu alte trupe, reamintesc publicului ca planeta Pamint este ecologica si ecologista si ca asa ar si trebui sa ramina. In primul rind, plantam citeva sute (sau poate chiar mii ?) de copaci. Iar pe urma: daca de obicei dupa concert ramine un dezastru de cutii, sticle, pungi si... dejectii, de data asta vom exersa sa fim curati, si la suflet, si la fapta si in timp ce ne vom distra ascultind muzica, vom sustine ideea de curatenie globala aruncind consecvent gunoiul numai in tomberoanele special amenajate.
Simbata, 4 mai, h 19:00, Miercurea Ciuc / Csíkszereda, Zilele Harghitei / Hargitai napok, Casa Sindicatelor
Concert multi-kulti cu Paprikas Zoli si Sarmalele Reci pentru prima oara in capitala secuiana. Sarmalele Reci vor demonstra pe scena ce inseamna cu adevarat autonomia...
Ei vor cinta, publicul va asculta (deci doua activitati autonome).

Etichete: ,

21 martie 2008

Sîmbătă Zoltan & Sarmalele pe Radio Lynx

Cafea cu aromă de nuci

Din scoarţă-n scoarţă

articol apărut în B24FUN de săptămîna asta

Pe Valea Prahovei – şi poate şi în alte zone - se face o prăjitură de casă numită scoarţă: din aluat nu prea gros, nu foarte dulce, suficient de crocant, cu nuci fărîmiţate înăuntru. Cine a mîncat poate confirma: e un deliciu!
Mergi însă la vreo cofetărie sau patiserie din Cîmpina, Breaza, - nu mai zic Sinaia - şi îndrăzneşte să comanzi scoarţă. Fără îndoială doamnele vînzătoare îţi vor rîde în nas: “Fugi dom'le, noi sîntem firmă serioasă, cu pretenţii, nu facem noi ţărănii din astea...” Sau vor ridica pur şi simplu din umeri.
Cu siguranţă, fiecare dintre ele ştie ce e scoarţa, au mîncat chintale la viaţa lor şi pe cât posibil sunt maestre în gătirea ei,... bineînţeles, la ele-acasă. Dacă te au musafir, ţi se mândresc să-ţi servească scoarţa casei, alături de tradiţionala dulceaţă cu apă rece. Dar aşa, în cadrul oficial al unităţii de alimentaţie, ele te vor îmbia doar cu savarină, ecler, amandină... E mai mult decît o determinare mentală: e o fatalitate.
Acum. Intră în supermagazinele mai pricopsite, din Bucureşti pînă-n Braşov, şi caută atent în rafturi. Printre pachetele de biscuiţi italieneşti vei întîlni foarte probabil unul sau mai multe soiuri de cantuccini. Nu-i exclus să găseşti acest desert de import în chiar rafturile cofetăriilor prahovene în care n-ai avut şansa de a găsi neaoşa scoarţă. Din fericire (sau, poate, dimpotrivă...) cantuccini sunt tot nişte scoarţe, tot un fel rustic şi sărăcăcios; doar că se fac cu migdale în loc de nucă: deh, specificul locului. Şi tot specificul local face ca italienii să ştie cum să-şi trimită în lumea întreagă ambasadorii culinari, în timp ce noi ne ruşinăm de ceea ce avem mai savuros.

Etichete: ,

20 martie 2008

Ecou la Cartea cu bunici: Dana Ionescu m-a citit!

... în sensul tare al cuvîntului.
În recenta cronică a Cărţii cu bunici (AAVV, coord. Marius Chivu, Humanitas 2007), colaboratoarea ziarului Ziua îmi evidenţiază textul, dîndu-i valoare exponenţială pentru întreaga antologie.
Măgulit şi plin de recunoştinţă, redau pasajul despre mine, FD (şi cu ocazia asta încă un "eşantion gratuit", cu dedicaţie specială pentru cei care încă n-au cumpărat cartea):
Personaje de tragi-comedie, parintii parintilor se infatiseaza cel mai adesea ca victime, fiind rarissim aratati in ipostaza de calai. Desi victime - puteti citi cuvantul intre ghilimele - ale inocentei celor mici, bunicii vad speranta. Aceasta este si explicatia pe care o incearca Florin Dumitrescu (auto-intitulat "publicitar"), intr-unul dintre textele cele mai meditative din volum:
"Durerile pricinuite de nepoti sunt ultimele mari puseuri de vitalitate in apropierea mortii. Sunt ecouri ale vietii trecute in cea viitoare. Acesti fii ai fiilor sunt mesageri sibilinici din regatul fara timp. Ingeri, deci cruzi. Poznele lor sunt ghionturi ale divinitatii. Bunicii le primesc (le asteapta? le doresc?) cu intelepciune: ca pe o confirmare, ca pe o promisiune, ca pe o speranta."
Related links aici.

Etichete:

19 martie 2008

Cri-gri - Cricul

Un erou american: Teo Peter

de Florin Dumitrescu, articol publicat prima dată în România Liberă, februarie 2006


În România lui Ceauşescu a existat rezistenţă. A existat disidenţă. A existat revoltă. În România lui Ceauşescu a existat o formă de cultură, despre care nu se vorbeşte suficient, şi care ne-a pregătit, în mod subversiv, pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru gîndire neîngrădită. Nimic la sertar: totul la vedere. La auzire. La răcnire! În România lui Ceauşescu a existat rock. Şi jazz. Şi folk (da, înainte de a fi înregimentat şi controlat sub denumirea de “muzică tînără”).
În România au existat oameni precum Teo Peter. Muzicieni “decadenţi”, corozivi, alternativi. Agenţi ai spiritului occidental. Închinători la Statuia Libertăţii. Fluierători în Biserica de Partid şi de Stat. Cu fiecare disc adus de afară; cu fiecare doză artizanală de chitară; cu fiecare zbînţuială-n stalurile Caselor de Cultură pe care ne-o provocau – mai doborau o cărămidă din Marele Zid Îngheţat.
Acum, cînd diverşi muzicanţi cu foame de talanţi mimează răzvrătirile şi “angajările” ca să-şi mai zgîndăre vînzările, tindem să uităm că ATUNCI, pe vremea adevăratei cenzuri, versuri despre “fata din vis” sau “valul ce se sparge de mal” sau “zece arici înamoraţi” ne transmiteau codificat năzuinţe şi speranţe. Versuri care, nespunînd nimic, transmiteau totul. Manifeste încifrate ale nesupunerii. “The message is in the music”, completa vocea de dincolo de Zid a Europei Libere. Şi mesajul era într-adevăr în muzici: în muzicile lui Teo Peter, Iuliu Merca şi Dan Mândrilă. Muzici cu swing, muzici cu zvîc, muzici cu neastîmpăr, distonînd cu marele cor al rigidităţii totalitare. Muzici americăneşti „decadente”. Muzici şui, neserioase şi problematice deopotrivă. Muzici care ne mişcau şoldurile şi conştiinţele. Muzici care ne pregăteau pentru marea eliberare.
Teo Peter avea un steag al Americii pe perete. Teo îşi
repeta formulele ritmice şi walking bass-urile cu ochii la acele stele şi dungi simbolizînd „peste ani şi ani” - mai mult decît o uniune de state, mai mult decît o naţiune, mai mult decît o cultură – un ideal al omenirii.
În Terminalul lui Spielberg, ex-sovieticul Tom Hanks îndură toate înjosirile unui apatrid, rabdă toate frustrările unui rătăcit în no man’s land-ul aeroportuar, doar ca să prindă un recital de jazz dat de idolul din tinereţe al tatălui său, de la care are misiunea sacră să primească un autograf. Pentru cel puţin două generaţii ale acelei familii din acea republică pierdută-n blana „Marelui Urs”, jazzul înseamnă mai mult decît un dans de societate, mai mult decît un fason occidental, mai mult decît un fel de a fi „in the mood”. Acea muzică înseamnă America: o declaraţie de independenţă; un strigăt de speranţă în lagărul disperării. Mai american în fond decît toţi birocraţii cu cetăţenie americană care îi suspendă viaţa şi îi relativizează existenţa, acest fost cetăţean sovietic (pe care jazzul şi Hollywood-ul l-au ferit să devină homo sovieticus) îi reînvaţă pe aceştia mesajul Părinţilor Naţiunii. Cu umilinţă, tenacitate şi dragoste de semeni, el le redă americanilor America, pe care o va duce apoi cu sine în Inexistanul său natal.
Dar viaţa bate filmul. Marele Scenarist ne-a înfăţişat povestea, mult mai dură, mai nemiloasă, mai fatalmente spectaculoasă, a lui Teo Peter care moare călcat de jeep-ul unui puşcaş marin american. În story-ul realităţii, adevăratul soldat al Americii este el, veteranul care, cu chitara-bas în chip de armă, i-a adus Americii mai multe cuceriri decît toţi “marinerii” proţăpiţi de gardul ambasadei. Adevăratul soldat universal, adevăratul campion al Liberty-ului, adevăratul erou al spiritului american, adevăratul declarant al independenţei în ţara obedienţei – Teo Peter a căzut ucis, de repetate ori, de roţi, garduri şi ziduri de indiferenţă.
Într-o vreme în care oamenii le reamintesc politicienilor că idealurile valorează mai mult decît strategiile, într-o vreme a reafirmării valorilor în ciuda tarifelor, Teo Peter a murit pentru America. Pentru America românilor, kirghizilor şi somalezilor. Pentru tărîmul făgăduinţei pe care îl cucerim în noi înşine.
Cel care merită un memorial a primit nedreptate. Dar filmul lui Teo nu s-a terminat. Atîta vreme cît nu-i vom uita cîntecele.
Related links:

Etichete: ,

18 martie 2008

Slogane imposibile: azi - Prostenal

Nu fi prost, fii Prostenal

Etichete:

17 martie 2008

Leapşa de la Zaza: România mea profundă

Interpretez a modo mio leapşa Zazei care ne provoacă să ne dezvăluim amintirile cele mai intime (latiniştii îmi vor scuza pleonasmul) pe care ni le provoacă noţiunea de România. Sorry de întîrziere. Am socotit că (nu din lene) cel mai bine ar fi să-mi reiau, uşor adăugit, commentul de săpt. trecută, scris cu dedicaţie pentru Răpitoare şi pentru muza noastră comună, Oblia:
Pînă să merg la şcoală, n-am avut conştiinţă naţională: am crescut în mahalaua Dudeştilor nonşalant şi neîngrădit, ca un puiet de oţetar.
Primele amintiri "româniste" îmi vin de prin ciclul primar: şabloanele din ebonită de forma României, cu găurele în dreptul oraşelor; primele pagini de abecedar, cu tricolorul, stema şi portretul lui Ceauşescu din semiprofil.
Acea poză a "Conducătorului" avea să fie peste cîţiva ani înlocuită din toate contextele oficiale, deoarece se spunea că e "într-o ureche"; precum şi din cauza modelelor de pe cravată, care cică semănau cu nişte pingelele (aluzie la meseria de cizmar din tinereţea-i pre-revoluţionară, pesemne socotită nedemnă de către exponentul - poate prea ilustru - al clasei muncitoare)...

Etichete:

14 martie 2008

ArgueAds: Nescafé 3-în-1 luat la frecat...

... în 2: aceeaşi Ana Militaru şi Florin textieru'.
Noul duel analitic din ciclul ArgueAds e, bineînţeles, numai pe IQads.
Aici doar un "pliculeţ":
FD: OK, zeama de varza (sau moarea, cum i se mai zice) e un panaceu glorios. Dar accepta ca exista consumatori care vor sa incerce si altceva, mai putin frust. Din cultura mea de publivor, echivalentul OTC al moarei ar fi Alka-Seltzer-ul.
Ana Militaru vs. Florin Dumitrescu, Are cineva niste zeama de varza la el?

Etichete: ,

Post festum ÎNcîntece - Poeticile cotidianului


(c) Teodora Miclăuş
Miercuri, în Club A, a fost... încînt(ec)ător!... cel puţin pentru mine, cel care a citit. Mulţumiri tuturor auditorilor, de la fani sarmalişti la oameni de litere consacraţi care mă onorează cu prietenia lor. Sînt copleşit şi, dacă nu mi-aş şti bine locul, aş avea toate şansele să mi-o iau în cap. (O să-mi canalizez vibraţiile în mod creativ - aşa o receptare excelentă mă motivează şi mă obligă.)
Special thanks lui Răzvan Ţupa (foto, stînga) care a făcut ce-a făcut şi m-a scos un adevărat corifeu.
Post post festum: obrigado lui Iulian Tănase, care mi-a filmat şi editat "bisul": două poezii din tandra juneţe a autorului... Clipul va fi în curînd disponibil pe Florilegiu, tezaurul meu poetic online. Pînă atunci, vedeţi-l aici, alături de încă două poze super-realiste.

Related links:
La Nouvelle Sappho (Lorena Lupu), Şpriţ de vară
Poemix (Iulian Tănase), Povestitorii primăverii
Liliuţa (Diana Iepure), O seară cu Florin Dumitrescu

Etichete:

12 martie 2008

Libidoul, ţintit cu panoul

articol de Florin Dumitrescu, apărut în Playboy, martie 2008, la rubrica Advertising Guru

(c) imagoo

Advertising Guru a gurăit acum cîteva luni despre soarta spoturilor TV mai libertine, mai lipsite de perdea. Ce se întîmplă însă dacă astfel de îndrăzneli apar nu la televizor, ci afară, în aer liber, pe panourile şi afişele care pavoazează cotidian oraşul?
Acum cîţiva ani, mai multe panouri făceau reclamă unei televiziuni de popularizare a ştiinţei: e vorba de una dintre acele teleenciclopedii non-stop, cu voci de englezoi din off. Panourile înfăţişau un cuplu îmbrăţişat, în poziţie tolănită… văzut însă în radiografie: practic, două schelete învelite vag de tendoane şi de contururile semi-ghemuite ale corpurilor, - unul femeiesc dedesubt şi unul bărbătesc deasupra. Dacă priveai mai atent acea poză mare cît un etaj, observai că e vorba de o ditai copulaţia! Da, da: era o developare la raze X a unui instantaneu XXX!
Poza era totuşi inteligent procesată: doar dacă erai adult şi îndeajuns de perspicace (ca să nu zic obsedat), te dumireai într-adevăr “ce fac ăia acolo”. Copiii – căci ei trebuiau feriţi în primul rînd - se speriau direct de aspectul scheletelor şi nici nu se gîndeau să caute detaliul infam, aflat la nivelul celor două bazine acuplate (pe care, chiar dacă l-ar fi dibuit, probabil că nu ar fi ştiut să-l decodifice). Şi apoi nu era o reprezentare explicită a actului sexual: era doar o roentgenogramă a acestuia! Era umbra unor umbre într-o peşteră! (Cinefilii îşi vor fi amintit pesemne de scena antologică din Glissando, în care Ştefan Iordache o manipulează pe juna radioloagă în spatele aparatului, iţindu-i doctorului intrigat o bizară coregrafie erotică a scheletelor.)
Care a fost mai departe povestea panourilor cu amanţi expuşi la raze? Destule voci vehemente, dintre care unele destul de influente, s-au ridicat împotriva insolitei reclame, poate prea îndrăzneaţă pentru un context socio-cultural poate prea tradiţional. Postul TV nu a vrut să îşi pericliteze faima de seriozitate şi obiectivitate ştiinţifică; şi şi-a retras panourile înainte ca scandalul să ia amploare.
Încă mai demult, pe stîlpii din centru au apărut o puzderie de postere înfăţişînd o voluptoasă femeie nudă, în poziţie de lotus, cu un nimb de diagrame ezoterice trasate concentric. Ei da, erau ei, yoghinii! Aşa îşi anunţau un mare eveniment cu intrare liberă pentru care “gregorienii” închiriaseră Sala Palatului! Reacţiile? “Toată lumea cu mîinile în aeeer!” Primii care au sărit atunci au fost oamenii Bisericii, iritaţi, mai mult decît de obscenitatea afişelor, de prozelitismul oblu şi eficient al sectanţilor pipivori.
Expunerea nudităţii şi sugestiile libidinale sunt astăzi interzise cu desăvîrşire în spaţiul public. Panotorii noştri încearcă însă imposibilul… Iar comunicarea aluzivă frizează metafora înaripată…
E cazul temerarului mesaj “Tundem orice fel de păsărică”, lăfăit de astă vară pînă aproape spre iarnă, pe un panou direcţional de pe Mihai Bravu, lîngă intersecţia cu Iancului. Deasupra, pe întinderea albă de carton, se vedeau aliniate pe trei rînduri mai multe păsări din fauna autohtonă, desenate minuţios, ca într-un atlas ornitologic. Era un panou direcţional care făcea reclamă unui salon cosmetic pentru doamne, aflat în stricta apropiere; şi care pesemne intenţiona să-şi promoveze specializarea în epilări inghinale delicate. Să-şi fi rezumat aceşti năstruşnici urmaşi ai lui Figaro campania doar la sezonul bikinilor? Sau să fi fost nevoiţi să se conformeze rigorismului înconjurător? Altminteri de ce să fi schimbat mai pe iarnă sloganul suav metaforic de sub planşa taxonomiei păsăreşti - în mai cuminţelul “Le aranjăm pe toate”!? În această din urmă eventualitate, constrîngerea le va fi venit nu pe cale juridică (n-ai cum să acuzi o zicere atît de echivocă), ci mai degrabă pe calea eticii nescrise a pieţei. Neo-jumulitorii de păsărele vor fi băgat de seamă că onor clientela feminină are anumite reţineri în a calca pragul unui stabiliment care îşi afişează sus şi mare intervenţiile intime pe care i le-a dedicat…

Iar la final să ochim o ţintă mişcătoare. Prin Bucureşti circulă cel puţin o dubiţă inscripţionată cu mutriţa surîzătoare a unui prezervativ, cu sloganul “irefutabilă plăcere”. Incitant, deopotrivă pentru cei care ştiu neologisme, dar şi pentru cei care se bucură de sonoritatea evocatoare a cuvîntului “irefutabil”. Pentru şi mai numeroşii răuvoitori care, neştiind precis ce-i aia, se pot scandaliza despărţind sufixele şi prefixele, onorabilii propagatori de zgîrciuri parfumate au dat o notă explicativă jos, pe flapsuri: “a se consulta DEX-ul”. Şi de această dată e posibil să fi triumfat socoteala din tîrg: dacă totuşi glumiţa i-ar leza pe acei consumatori pudici care – tocmai ei – îşi procură conştiincioşi prezervative?

Etichete: ,

11 martie 2008

Reminder ÎNcîntece: Comunicatul amfitrionului

Miercuri 12 martie la ora 19:00,
în Club A (str. Blanari nr 14)
poeticile cotidianului
editia 66

INcantece

cu Florin Dumitrescu

Poetul ale carui texte poate ca le-ati fredonat - vine in Club A. Cand spuneti Sarmalele Reci spuneti Zoli & Co dar spuneti, poate fara sa vreti, Florin Dumitrescu. De cand vorbim despre Sarmalele Reci, vorbim si despre versurile semnate de Florin Dumitrescu.
Florin vine la Poetici cu texte din volumul sau de poezie Ana are mere (1997) si din antologia Marfa (1995), dar si cu multe subiecte de discutie de la scrisul textelor pentru muzici pana la poezie in lumea pubicitatii.
... SI CU VERSURI DIN VOLUMUL IN PREGATIRE (n.F.D.)!!!
O sa mergem un pic pe urmele lui Scornelius dar si ale lui Doru Demolatoru' (doi copii de suflet ai lui Florin Dumitrescu) iar solutia serii va fi lectura.

O intalnire prezentata de Răzvan Ţupa.

Sneek peak oferit de Florin: o parte din texte sînt disponibile aici. Dar discutia despre muzici, publicitati si poezie numai in Club A.

Poeticile Cotidianului sunt o serie de intalniri initiate in mai 2005 pentru a oferi prilejul publicului literaturii sa isi ia la intrebari scriitorii. Mai multe despre cele 65 de editii de poetici si despre editiile urmatoare la adresa http://casadepoezie.wordpress.com/poeticile-cotidianului-2008/

Etichete:

Mihai Călin orbit de blitz-ul unei nemţoaice


(atenţie, conţine nuditate)

10 martie 2008

Miercuri citesc în Club A, la Tzupa Show

Miercuri 12 martie la ora 19:00, comit o lectură publică în Club A, în cadrul serilor lui Răzvan Ţupa, Poeticile cotidianului (acum în noua formulă Poezia în mişcare). Sînt al treilea autor-blogger din ultimele săptămîni, după Iulian Tănase (un "super-realist" cu o operă realmente vastă) şi Lorena Lupu (cu ale ei pasaje foarte lirice de roman, pe care le-a interpretat dramatic alături de amicul actor Bogdan Talaşman). La fel ca Iulian şi Lorena, contez pe voi, onor cititorii blogului, să mă susţineţi şi să participaţi la discuţiile post festum. Voi citi versuri din volumul în pregătire, dar şi hituri mai vechi, de pe Ana are mere din 1997 sau (poate chiar de pe antologia Marfă din '95). Încerc să inserez şi nişte Sarmale în playlist-ul Clubului, dar nu o să fie o chestie prea regizată (să vedem). Sneek peak: o parte din texte sînt disponibile aici.

Etichete:

9 martie 2008

Concluzia campaniei Mărţişor 2008

SOS Mărţişor
(Vine rândul mucenicilor moldoveneşti)

articol apărut în B-24-FUN

Anul ăsta m-am implicat în cauza salvării Mărţişorului. Inspirat de prietena mea Andressa (.ro), am declarat Mărţişorul pe cale de dispariţie şi i-am îndemnat pe băieţi să ofere - şi pe fete să poarte – mărţişoare, în răspărul tendinţei de a le considera prea desuete, prea lipsite de glanţ urban. Consecinţele uitării - le anunţam catastrofic: ne pierdem tradiţia, ne tocim sensibilitatea... Riscăm să devenim nişte roboţi cu sexe complementare dar cu instincte defecte! Riscăm să devenim - ele frigide şi noi impotenţi! Duminica de 24 februarie mi-a revelat un peisaj post-apocaliptic: pe străzi nu ieşise niciun mărţişorist, în timp ce, la toate posturile de radio (n-am verificat la TV), vorbitorii deplângeau soarta crudă a Dragobetelui, această sublimă sărbătoare uitată, sacrificată pasămite în favoarea imperialistului Valentine's Day. Nu m-am lăsat păcălit: ştiu că Dragobetele nu a depăşit vreodată graniţele unui areal limitat din Oltenia. Dar alerta rămânea valabilă: este ceea ce poate păţi Mărţişorul, care chiar este o sărbătoare de anvergură naţională, dar riscă să devină un vestigiu de muzeu etnologic. La luptă aşadar! Am scris articole în presa online şi offline, am stârnit forumuri comentarii. Ca o concluzie a manifestului SOS Mărţişor, Andressa a declarat: "Mărţişorul trebuie să redevină cool"... şi a adăugat un emoticon ironic. Pentru că totuşi ştim. Ştim că nu poţi să obligi oamenii să nu-şi distrugă singuri tradiţiile. Ştim că oamenii de azi, când îşi atârnă amulete, nu se gândesc la funcţia lor magică, augurală, cât se gândesc la aspectul lor estetic. Ştim că pentru mulţi tineri de azi mărţişorul e Kitsch şi patetic. E la fel de inevitabil ca încălzirea globală. Dar, cât timp mai avem primăveri adevărate...


6 martie 2008

Ia UN aspirin...

(Poţi să-l înghiţi cu O Ursus sau cu UN Stella...)

Aţi văzut reclamele în care actorii îşi spun unul altuia "ia un aspirin"?
Eu unul îi simt cum îi buşeşte rîsul la înregistrarea voice-over-ului.
Mi-i şi imaginez, aşa cum mi-i imaginez rîzînd pe telespectatori.
Şi tot aşa mi-i imaginez rîzînd pe oamenii de marketing de la Bayer, în momentul în care au briefuit agenţia cu noua directivă, aceea de a-i determina pe români să înceteze să mai spună, aşa cum au făcut timp de 100 de ani, aspirină; ci să-i înveţe varianta chipurile "corectă", aşa, cum e însuşi brandname-ul original: Aspirin (wow-yeah)...
Acuma. Partea cea mai rizibilă e că, de obicei, oamenii ăştia sînt de formaţie medici. Şi închipuiţi-vi-i pe nişte medici spunîndu-şi: "Dă-mi şi mie puţin insulin" sau "cel mai bun ar fi penicilinul" sau "săracul, secretă prea mult adrenalin"... E clar că totul e o mare ipocrizie merceologică din care Bayer nu are de cîştigat decît antipatia românului simplu.
Este încă un caz de sfidare a consumatorului român, tratat ca un aborigen căruia i se vînd cioburi colorate. Dacă "aspirină" a ajuns un substantiv comun ŞI în limba română - este spre gloria producătorului Bayer. E ceea ce au înţeles Xerox şi Bic, care se bucură de acelaşi caz de preluare a brand-ului în vocabularul comun; şi au ştiut să profite de asta.
Cuvîntul aspirină nu poate fi folosit de alţi producători ca termen generic pentru acid acetilsalicilic, tocmai pentru că e marcă înregistrată Bayer. Dar... de ce Bayer nu îşi foloseşte propria marcă? - Mister...
Se vede că - în ochii responsabililor zonali de la Bayer - nu ne comparăm noi cu francezii, italienii şi hispanofonii, ale căror variante lingvistice au căpătat respectul cuvenit: AspirinE, AspirinA (vezi pozele). Deci - se poate. Noi, ca naţie bananieră, nu merităm atîta bătaie de cap: ia mai bine să înveţe românul să zică "ia un aspirin" (wow-yeah)...

Related links:
Războiul aspirinelor
Dezacorduri în publicitatea românească

Etichete: , ,

5 martie 2008

Adevărul Literar despre lyrics-urile "mediocre"

Dosarul "Versurile mediocre compromit muzica bună" din Adevărul Literar şi Artistic de azi are mai mult scop de entertainment. Greii rockului românesc sînt mai degrabă ironizaţi cu o mîngîiere pe creştet decît criticaţi serios pentru lyrics-urile inabile. La "panoul fruntaşilor", Sarmalele Reci sînt lăudate alături de Timpuri Noi, Andrieş şi Taxi. (Implicit o bilă albă pentru mandea, textier la prima trupă şi parţial la a doua. Merci. Cine se pune cu lupa îmi poate găsi şi mie greşeli: cîndva o să le dezvălui chiar eu, promit.) Un bemol serios pune maître Foarţă, cînd zice că şi alde Verdi sau Wagner au avut cîteodată librete slăbuţe.
Declaraţia d-nei Andreea Andrei este reluată şi azi, din păcate: anume că reţeta optimă e ca versurile să fie scrise înainte. Nu sînt de acord, am spus-o şi ieri. Nu pledez neapărat pentru preeminenţa muzicii faţă de texte; ce combat eu anume este impunerea de reţete! Colaborarea compozitor-textier este un proces subtil şi alchimic. Nu existe formule prestabilite pentru un astfel de proces. Dacă dream-team-ul Ionel Tudor - Andreea Andrei dă capodopere urmînd un anumit algoritm componistic, nu e garantat că aceeaşi formulă va funcţiona şi la alte "bordeie".
Alte mici glose critice din partea mea:
1) Nicu Alifantis e citat la categoria cîntăreţi cu versuri bune. Corect! Dar Nicu Alifantis nu lucrează (de obicei) cu textieri profesionişti, ci foloseşte versuri de-a gata, de "poezie cultă", deseori deja apărute în volumele unor poeţi prestigioşi. Deci mai degrabă nişte Lied-uri! Există şi savuroase excepţii, de genul Piaţa Romană nr. 9, pe versurile marelui Andrieş, cîntec lucrat de cei doi împreună, "cot la cot".
2) Sting e citat la capitolul vedete internaţionale cu texte extrem de slabe, dar e dat în poză cum cîntă acompaniindu-se la lăută. Cunoscătorii ştiu: e vorba de opusurile baroce ale lui John Dowland, pe care Sting le-a recuperat acum cîţiva ani împreună cu Edin Karamazov. Sînt perle ale artei elisabetane, cu muzică şi versuri mult superioare producţiilor contemporane. Deci... Sting ar putea fi citat şi la polul opus.
3) Răspunsul meu este redat ultimul, mi se publică şi poza (vai, merci...) dar (cel puţin în varianta online a ziarului) nu sînt semnat: adică mi se dă poza, dar nu şi numele. (Şi, totuşi, nu sînt chiar un faimos, să mă recunoască lumea doar după mutra zîmbitoare). Nu ar fi unica dată cînd varianta online a Adevărului mă tratează (de) prost (dar, vorba Irişilor, s-ar putea să fie ultima).
UPDATE: S-a rezolvat - mulţumesc, Dan Boicea!
În complementaritate, citiţi mai jos opinia mea cu nume (Florin Dumitrescu) şi fără poză:

E vorba de o anumită obişnuinţă care datează de la sfârşitul anilor ‘70 şi începutul anilor ‘80. Trupele româneşti de atunci transmiteau un mesaj muzical plin de forţă şi de energie, dar, ca să treacă de cenzură, erau obligate să-l disimuleze în ambalajul unor versuri evazioniste.
Cele mai curajoase erau textele despre fenomene ale naturii pline de vigoare ("Valul ce se sparge de mal" - Iris, "O roată de foc" - Semnal M, "Focuri vii" - Sfinx), care comunicau la modul foarte metaforic, cvasi-abstract, neliniştea, nesupunerea, spiritul de revoltă. Şi publicul, şi artiştii s-au învăţat cu acest limbaj codificat: pe de o parte, o muzică impetuoasă şi o performanţă scenică plină de atitudine; de cealaltă parte, un text sonor, cantabil, dar practic lipsit de mesaj.
Întorsătura a apărut în anii ‘80, cu Alexandru Andrieş şi cântecele lui subversive până la coroziune; sau cu Timpuri Noi, care foloseau arma inteligentă a ironiei (au fost interzişi o vreme, prin ‘86-’87). Cargo a făcut vâlvă la debut cu un cântec în maniera ironic-timpurinoistă ("De la Salva la Vişeu târnăcopul cade greu"). Iar Holograf a atras atenţia la debut prin fiorul angoasant din "Singurătatea astronautului" (un text de Păunescu, parcă).
Dar standardul era dat în continuare de textele cu soare şi nori diafani, imprecişi… Iar presiunea cenzurii nu prea îngăduia abateri. În anii ‘90 şi 2000, când s-a putut spune totul pe faţă, greii rockului românesc au venit cu partea lor de răbufnire ("Banii vorbesc" - Holograf, "Somn bizar" - Iris, cu Mike Godoroja textier etc.). Dar deja ei erau cunoscuţi şi iubiţi pentru cântecele acelea evazioniste şi ambigue... E propriu-zis stilul lor, forjat în timp. Numai că e un stil libretistic vlăguit, secătuit, redus practic la absurd.

Etichete:

4 martie 2008

Adevărul dă reţete de scris lyrics-uri

Am participat, la solicitarea lui Dan Boicea, la o anchetă despre "muzică şi texte", care va apărea mîine în Adevărul Literar & Artistic. După cum spuneam şi cu altă ocazie, acesta e genul de "material" care apare periodic în presă, ici şi colo, cînd e penurie de subiecte; sau cînd vreun redactor-şef are un moment de stupoare ascultînd ce dizează ăia pe la radio...
De data asta colegii noştri din presă ţintesc sus: sînt vizate trupele de elită, greii rockului românesc: Iris, Holograf, Cargo, Direcţia 5. E într-adevăr un tabu cultural. Şi era timpul să fie pus în discuţie.
Un semnal a apărut deja de ieri în Adevărul. S-au întocmit liste: una albă, alta neagră. Eu sînt sigur pe cea albă, cu Sarmalele Reci. Dar risc şi lista neagră, cu Direcţia 5: doar că acolo nu deţin exclusivitatea textelor. (Sincer, mi-e un pic teamă.)
Au fost chestionaţi pentru opinii avizate maestrul Şerban Foarţă (care înainte să devină tata neo-manieriştilor, a scris antologicele texte pentru Phoenix), criticul literar Marius Chivu (care e şi foarte branşat la scena rock) şi Andreea Andrei, doamna lyrics-urilor româneşti.
În răspunsul meu, am încercat să fac dau cezarului ce i se cuvine şi am ţinut partea superstarurilor rock (de care am tot rîs la tinereţea mea): am explicat de ce s-a ajuns unde s-a ajuns, aşa, în perspectivă istorică...
Dar o sămînţă de gîlcevă tot s-a agăţat de mine...
După ce mai demult l-am abordat polemic pe senseiul meu Foarţă (pentru o ţandără de aroganţă care i-a scăpat într-un articol de Dilema), azi o voi contra(zice) pe sublima Doamnă Andreea, cu tot respectul. Ori Adevărul i-a trunchiat declaraţia, ori domnia-sa a exagerat dictînd ceva care aduce a reţetă, a formulă de-a gata (ceea ce e inacceptabil dpv artistic), şi anume ideea ca textierul să compună întîi versurile, după care compozitorul să le îmbrace cu muzică:
"[Noi textierii] suntem încorsetaţi. Ar fi mai bine dacă un compozitor ar face melodia după versuri, şi nu invers."
Dragă Doamnă. Fiecare tandem compozitor-textier face cum vrea el. Contează ce iese. În fond, pentru unii artişti, constrîngerile sînt creative!
Nu există reţete în acest domeniu. Ce ar fi ieşit dacă Da Ponte l-ar fi pus pe Mozart să facă muzică pe textele lui compuse dinainte? Pe motiv că prea îl constrînge cu ariile lui geniale?
E drept, în acelaşi secol XVIII, Metastasio compunea mai întîi libretele, pe care le dădea apoi compozitorilor să le facă opere. Dar... cine mai ştie azi o operă de Metastasio? (Nu întreb doar retoric: chiar m-aş bucura ca unii dintre cititorii mei să ştie.)
Mai departe? Scrie mîine în Adevărul Literar & Artistic.

Etichete:

3 martie 2008

Mărţişorul sub presiunea campaniilor media

E articolul cu care îmi închei trilogia mărţişoristă de anul ăsta. Mi-a intrat în Dilema Veche de vineri, în paginile de media, la solicitarea lui Cezar Paul-Bădescu. În acest foarte special număr de Dilemă, dedicat coaching-ului (coordonat de Simona Sora), s-a nimerit ca articolul meu să fie singurul de sezon, ceea ce i-a propulsat titlul pe manşeta coperţii, cu tot cu poza subsemnatului. (Wăi-leu! Sînt lîngă Pleşu şi Voinescu! Ce mă fac cu atîta faimă!?)

Mărţişor în Epoca de Aur

Citind clasamentele anuale dedicate celor mai bogaţi români, descoperi că multe cariere de succes au debutat cu vînzarea de mărţişoare, în anii ’80. Cutare mogul media şi-a folosit prima dată serviata diplomat pe post de galantar pentru gablonţuri. Cutare nabab al publicităţii povesteşte cum lucra el însuşi, în timpul nopţii, la confecţionarea mărţişoarelor, după care dimineaţa, la coloane la Romană, cu ochii-mpăiănjeniţi, le „advertiza” cu slogane-strigături de se auzeau pîn’ la ASE. Cutare era pe atunci student; cutare era tînăr inginer amînîndu-şi repartiţia la vreun combinat din provincie; cutare era ghid ONT specializat în vînarea de turişti din Vest... Cîţi dintre noi n-or fi cumpărat mărţişoare de la viitorii magnaţi ai României? Cîţi dintre noi n-or fi contribuit fără să ştie la primul gheşeft cinstit al viitorilor capitalişti postdecembrişti? Cîţi dintre noi şi-ar fi imaginat în acei ani, că aşezarea cot la cot a mărţişoriştilor în piaţetele bucureştene, în ultimele zile ale lui februarie, întruchipa, dacă nu panorama business-ului dîmboviţean de mai tîrziu, măcar blockstartul cursei dintre viitorii întreprinzători?

Oaze de capitalism

Nimic de mirare, în fond. Cele întîmplate în marile oraşe în anii ’80, în perioada din ajunul Calendei lui Marte, reprezintă un fenomen unic, plin de semnificaţii pe atunci nebănuite. În acele zile dinaintea marii sărbătorii primăvăreşti se desfăşura sărbătoarea propriu-zisă, sărbătoarea negoţului cu mărţişoare.
Era o perioadă în care controlul regimului se îmblînzea, arătînd îngăduinţă faţă de micii meşteşugari şi comercianţi (capitalişti in nuce). Legal, comercializarea de mărţişoare era permisă exclusiv membrilor Fondului Plastic. Autorităţile se lăsau pesemne cuprinse de acelaşi fior al desprimăvărării şi îşi înmuiau vigilenţa pentru cîteva zile. Miliţienii, dacă dădeau tîrcoale tonetelor, o făceau mai degrabă ca să-şi umple şi ei sacoşele cu mărţişoare... Mărţişoriştii erau, da, mici producători, asemeni ţăranilor din pieţele agroalimentare, dar aveau ceva în plus; aveau o năstruşnicie semeaţă de Till Buhoglindă, tipică orăşeanului nesupus şi stăpîn pe propria conştiinţă. Inventivitatea lor transmitea împrejur o stare de entuziasm şi de fericire simplă, naturală.
De la an la an se străduiau să vină cu noi modele, cu noi tendinţe, să caute noi modele şi noi materiale: nu doar metal, textile sau sticlă, ci şi ceramică, lemn, coji de nucă, pietre şlefuite... Pînă şi şnururile alb-roşii se transformau, se umflau, debordau în extravagante fundiţe fitomorfe... Ca într-un mare carnaval miniatural, figurinele agăţate de ele se extindeau către toate regnurile posibile, inclusiv cel al maimuţoilor bizari şi ai monstrişorilor ironici (în fond, sincronizaţi cu poeticile optzeciste, branşaţi la acel Zeitgeist juvenil care permitea, ba chiar dicta, să îi faci iubitei declaraţii zeflemiste şi s-o compari cu felurite făpturi groteşti cu gîtul bălăngănind pe arc, cu părul din puf vîlvoi şi ochii bulbucaţi ca ai Muppeţilor).
Explozia de creativitate de pe mini-galantarele mărţişoriştilor era egalată doar de spectacolul strigăturilor şi al inscripţiilor cu care aceştia îşi lăudau marfa, al denumirilor care de care mai sonore şi mai fanteziste, al mecanismelor de promoţie cu care erai îndemnat să cumperi „zece la preţul de nouă” şi cîteodată chiar „trei la preţul de două”... Voioşia cu care ţi se adresau, îndrăznela ironică, vecină uneori cu obrăznicia graţioasă a copiilor, păreau să descindă direct din spiritul vechilor iarmaroace. Glume improvizate liber, replici şi contrareplici între negustori concurenţi, apropouri şi aluzii frizînd temeritatea bancurilor politice – toate erau împărtăşite ca într-o agora informală. Dacă erau femei cele care vindeau, erau ele primele purtătoare ale mărţişoarelor, cu care îşi umpleau pieptul ca generalii multiplu decoraţi în lupte. Dacă erau bărbaţi, se deghizau, se vopseau pe faţă, se coafau cu peruci aşa cum n-ar mai fi făcut-o cu niciun alt prilej: deveneau ei înşişi nişte mărţişoare uriaşe! Participarea cumpărătorilor era şi ea pe măsură. În jurul tejghelelor roiau mereu cumpărători sau gură-cască, contaminaţi de acelaşi spirit al libertăţii, al cugetului descătuşat, al normalităţii după care tînjeam mai mult sau mai puţin cu toţii.

Mărţişor în tranziţie (spre Sf. Valentin)

Au trecut douăzeci de ani. Dezgheţul socio-politic s-a produs. Spiritul Mărţişorului - între timp – s-ar zice că a triumfat. Micul capitalism care odinioară se iţea numai în acele zile din an, numai în acele perimetre urbane bine delimitate, a devenit marele capitalism, uneori sălbatic, alteori de carton, al tranziţiei, al post-tranziţiei, al aderării, al integrării... Mărţişoriştii de ieri au făcut averi şi au adus în ţară noile rituri şi noile mituri postindustriale, gata fasonate pe specificul şi cerinţele societăţilor de consum. Multinaţionalele şi marile trusturi media, funcţionînd după noi cicluri anuale - dedicate nu fertilităţii, ci rentabilităţii – tind să ne treacă în calendar noi sărbători, noi convenţii, noi ocazii de „făcut consum”.
Cu două săptămîni înaintea Mărţişorului, românii sînt îndemnaţi să celebreze dragostea într-un chip mai făţiş decît o făceau tradiţional la începutul lui martie, în intervalul dedicat celebrării feminităţii (nu întîmplătr coincident cu Babele). În plină iarnă, departe deopotrivă de febra Sărbătorilor trecute şi de înviorarea mercantilă încă aşteptată, Valentine’s Day vine ca un glorios pretext pentru impulsionarea vînzărilor. Ni se preamăreşte declarativ dragostea romantică, cvasi-coregrafică, cu decor artificios de inimioare rozalii. Toată butaforia e menită să decoreze rafturile într-o perioadă de reflux al vînzărilor şi depresie a marketingului. Valentine’s Day ni se propune ca un prilej romanţat pentru vînat solduri, pentru revînturat mărfuri greu vandabile: de data aceasta ieftinite şi împachetate preferabil cîte două – unul pentru ea, altul pentru el...
De ambele părţile raftului (sau ale ecranului), nu e nimeni care să se amăgească: la români, de Valentine’s Day se fac cadouri nu din dragoste, ci din interes; cuplurile nu se bucură de preaplinul sentimentelor, ci de niscai chilipiruri.

Dragobetele – o diversiune; Baba Marta – o lecţie

Cu o săptămînă înainte de 1 Martie 2008, mărţişoriştii sînt cu desăvîrşire absenţi din piaţetele bucureştene. Sînt florăresele, mereu la post, dar tradiţionalii artizani de pandantive - nu. Fantezia, sclipirea, speranţa care izbucneau în stradă în anii grei, ca nişte mini-revoluţii cu şnuruleţ, par astăzi doar amintire. Se găsesc în schimb mărţişoare foarte ieftine, standardizate industrial, în hipermarketuri; şi mărţişoare foarte scumpe la bijutieri. În acest timp, mai toate buletinele de ştiri recită ca o litanie articolul din Wikipedia despre Dragobete, chipurile sărbătoarea tradiţional românească dedicată dragostei şi primăverii. Realitatea crudă: în afara cîtorva sate din Oltenia, de Dragobete nu se întîmplă nimic; decît doar că se suspină public şi grandilocvent pe tema identităţii naţionale în pericol şi a globalizării fatalmente nivelatoare.
Ce va fi anul acesta de 1 Martie? Va continua tendinţa din ultimii ani ca tot mai puţine românce să poarte mărţişor în piept? Şi aceea ca românii, pentru a-şi preveni neîmplinirea, să se mărginească la protocolarul buchet de flori?
Mai fericiţi vor fi - se pare – giurgiuvenii, care pot da oricînd o fugă la Ruse, ca să cumpere marteniţa: mărţişorul bulgăresc, mai rustic şi mai autentic, ca un exponat de la MŢR (şi de aceea - se zice - mai încărcat de virtuţi protectoare).
Şi mai fericiţi vor fi doar bulgarii înşişi, cei care de 1 Martie îşi serbează legendara zi a întemeierii naţiunii - Baba Marta. O fi aici vreo noimă, ceva care ne scapă nouă, „sofisticaţilor” de la nord de Dunăre?

Etichete: , , ,

1 martie 2008

Metro-mărţişor

Campania pro-Mărţişor continuă pe Metropotam.
Acest articol mi-a intrat de ieri la rubrica Bucureştiul lui... prin bunăvoinţa Cristinei Foarfă, căreia îi datorez şi scurta prezentare de la început.

Bucureşti fără Mărţişor?

Absenţa de anul ăsta a mărţişoriştilor din pieţele publice mă întristează şi mi se pare de rău augur. Pentru oraş, pentru noi toţi, femei şi bărbaţi. Şi mai ales pentru copii.
E ca şi cum nu s-ar mai întoarce rîndunelele sau cocorii. Dar asta e. Încălzirea globală a zăpăcit rutele păsărilor migratoare, iar mărţişoarele se găsesc la artizanat, bijutier sau... supermarket!
Aşa cum nici bucureştencele nu mai poartă mărţişoare (sau le poartă tot mai rar, tot mai puţin, tot mai puţin vizibil), nici cetatea nu se mai împodobeşte în ultimii ani cu veselia şi culorile tradiţionale de 1 Martie. S-ar putea să fie mîna oficialităţilor, care le pretind artizanilor autorizaţii, licenţe şi parafe... S-ar putea să fie vina Uniunii Europene, care ne impun rigori civilizatorii greu de integrat în civilizaţia noastră.
Dacă am încerca să cerem o dispensă, precum aceea a spaniolilor pentru coride? Fermierii sînt pe cale să obţină îngăduinţă pentru sacrificarea rituală a porcilor de Crăciun şi a mieilor de Paşti. Dar ei au interese puternice şi organizaţii straşnice. În schimb, meşteşugirea şi comercializarea de mărţişoare sînt treburi futile şi sezoniere. Nu ştiu ca mărţişoriştii să lucreze timp de un an de zile la pregătirea viitoarei colecţii de pandantive, asemeni fabricanţilor veneţieni de măşti pentru carnaval...
Sărbătoarea Mărţişorului riscă să devină un stand tematic la Muzeului Ţăranului Român. Or să vorbească nepoţii noştri despre ea la fel de voluntarist-ambiguu şi de nostalgic-protocronist cum evocăm noi Dragobetele.
Doar că, în Bucureşti cel puţin, Mărţişorul a constituit pînă mai an o tradiţie plină de vigoare socială şi de forţă magică. Poate că simbolistica şnurului (împletirea infinită dintre roşul dragostei şi albul speranţei) era mai degrabă receptată inconştient decît pătrunsă pe cale raţională. Poate că şi multe alte caracteristici sacre, apotropaice, s-au pierdut ori s-au tocit din punct de vedere al semnificaţiilor. Dar au rămas încă destule ritualuri, destule fărîme savuroase din străvechea etologie a raporturilor femeie/bărbat. Pandantivul pe care îl dăruieşti spune un mesaj. Modul în care se găteşte purtătoarea de mărţişor e încărcat de anumite speranţe şi dorinţe. E şi influenţa Babelor, cele opt zile ale feminismului magic de la începutul lui martie. Sînt convins că 8 Martie la români îşi datorează forţa festivă aparte vecinătăţii lui Întîi Martie şi a Babelor. Şi, dacă mai punem acolada mai largă dintre Moşii de iarnă şi Mucenici (zi de dulce în postul Păresimilor), obţinem o perioadă festivă plină de bucurie şi speranţă primăvăratică. E o perioadă în care ne sărutăm mai mult şi ne dăruim mai mult - nu numai obiecte, ci personal unii altora. Mărţişorul e un mesager al primăverii “dinăuntru şi dinafară” (ca să-mi autocitez un vers din Sarmalele Reci).
Aş vrea să le transmit metropotamienilor un sentiment de bucurie bucureştenească legată de Mărţişor. Aş vrea să-i îndemn pe băieţi să dăruiască şi fetelor să poarte mărţişoare, cu avizul meu personal cum că e ceva frumos, care ne face bine în toate sensurile. Aş vrea să-i îndemn pe toţi să viziteze casa lui Arghezi din dealul Mărţişorului (în zona Olteniţei-Piaţa Sudului). E adevărat, enclava rurală a Mărţişorului s-a urbanizat: s-au construit acolo multe vile, cu garduri mari, ca de buncăre. Dar curtea şi casa şi coteţul lui Zdreanţă sînt la locul lor. Poate chiar merită să mai amînăm puţin, să înflorească şi livada...

Etichete: , ,