Mi-au furat bicicleta (neorealism românesc)

O aveam de şapte ani. Era o unguroaică focoasă din Metro, cu cîteva adăugiri chinezeşti intervenite în decursul anilor (frîne, şa, pedale şi sistem de iluminare faţă-spate). Mi-au furat-o cu tot cu lanţul de prindere, din scara blocului, unde o lăsam alături de căruţul copilului (da, avem interfon şi vecini vigilenţi la parter). Slavă Cerului că n-au furat căruţul.
E a doua bicicletă pe care mi-o fură afurisiţii de ladri. Prima era o Ucraină greoaie, cu frînă din torpedo (aia da opţiune...). Cînd mi-au furat-o, acum 13 ani, a fost tragedie. Eram mult mai ataşat de ea. Nu aveam maşină pe atunci şi era practic mijlocul meu de locomoţie.
Azi nu mai sufăr la fel. Voiam să îmi cumpăr o bicicletă nouă, cu amortizoare. O lăsasem oarecum în decădere pe straşnica mea unguroaică, nu mai voiam să investesc în ea. (Poate că n-o mai meritam...) Aveam de gînd s-o dăruiesc cuiva nevoiaş, dar cinstit. Aveam de gînd să mai fac un drum cu ea, că tot s-a răcorit acuma... Aveam de gînd să decid eu cînd să mă despart de ea, de-asta mi-e ciudă.

ladri di biciclette vittorio de sica cesare zavattini neorealismo

Diferenţa dintre cultură şi civilizaţie

Eşti undeva, în natură, într-un loc greu accesibil... să zicem la munte. Pustietate, peisaj superb... cînd, deodată, găseşti pe jos un ambalaj aruncat. Asta înseamnă cultură. Dar nu şi civilizaţie.

Patrick Juvet - Où sont les femmes?

(Jean Michel Jarre / Patrick Juvet, 1977)

Elles portent un blouson noir
Elles fument le cigare
Font parfois un enfant
Par hasard !
Et dès que vient le soir
Elles courent dans le néant
Vers des plaisirs provisoires

Où sont les femmes ?
Avec leurs gestes pleins de charme
Dites-moi où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont des rires pleins de larmes
Auraient-elles perdu leur flamme
Flamme, flamme, flamme, flamme
Où sont les femmes ?

Elles ne parlent plus d'amour
Elles portent les cheveux courts
Et préfèrent les motos aux oiseaux
Elles ont dans le regard
Quelque chose d'un robot
Qui étonne même les miroirs

Où sont les femmes ?
Qu'on embrasse et puis qui se pâment
Dites-moi, où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont ces drôles de vague à l'âme
Qu'on caresse et puis qui planent
Planent, planent, planent, planent
Où sont les femmes ?

Où sont les femmes ?
Qui vivent au bout des télégrammes
Dites-moi, où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
A la fois si belles et si pâles
Aux yeux qui traînent et qui flânent
Flânent, flânent, flânent, flânent
Où sont les femmes ?

Avec leurs gestes pleins de charme
Dites-moi où sont les femmes ?
Femmes, femmes, femmes, femmes
Où sont les femmes ?
Qui ont des rires pleins de larmes
Auraient-elles perdu leur flamme
Flamme, flamme, flamme, flamme
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?
Où sont les femmes ?

Ciocolatierii de pe Calea Victoriei

Editorialul de săptămîna asta din B24 mi-a fost inspirat de o excelentă postare (n)ostalgică a Monicăi, despre ciocolata din alte vremuri. Fiind mai tînără ca mine, Monica n-a prins pesemne ciocolata cu lapte românească, dintre care cea mai bună era una avînd pe ambalaj o ceşcuţă (de lapte) roşie cu buline albe: practic la fel de bună ca aia nemţească (dacă-mi amintesc bine, îi zicea Poiana, motiv pentru care Suchard-ul a preluat după '90 brandname-ul Poiana pentru produsul Figaro, adus şi în România).
Şi încă o menţiune de la moş Florin. Ciocolata chinezească era fină, da Monik, dar după memoria papilelor mele, nu respecta reţeta ciocolatei tradiţionale: avea ceva de soia în ea, probabil ca surogat pentru untul de cacao.
Aş vrea să continuu peste două săptămîni cu un episod despre pralinele Carpaţi. Deocamdată însă...

Ciocolatierii de pe Calea Victoriei

Când aud de Rezistenţă prin Cultură, mă gândesc la ei

Poate că n-au făcut nimic deosebit. Doar n-au luptat în munţi. N-au împărţit manifeste. N-au conspirat din interior... În fond n-au făcut altceva decît să aplice nişte reţete. Numai că, de la o vreme, să respecţi întocmai reţeta era tot mai greu în România foamei şi austerităţii. Frişca naturală devenise marfă de contrabandă. Cacaua ajunsese rară ca praful de stele. Iar untul de caco era de-a dreptul o fantezie exotică! Dacă mai suntem azi în stare să facem deosebirea dintre un profiterol şi un coupe jacques - e datorită lor. Datorită lor mai ştim azi să trăim normal, savurînd o „şocolată" ca bunicii noştri. Erau patru astfel de redute ale normalităţii pe Calea Victoriei, în era comunismului luciu. Era faimoasa Capşă, a cărei cofetărie a dat decenii de-a rînd standardul în materie de bomboane de ciocolată. Era cofetăria Continental, consacrat loc de prime întâlniri. Era Nestorul, cofetărie care ţinea atunci de Ambasador: gloria cofetului interbelic a fost înlocuită mai nou de magazinul Estée Lauder... Şi, vizavi, cofetăria Bucureşti, cea mai nouă şi mai spaţioasă, ctitorie comunistă, da, dar cu o delicioasă umplutură dulce, în buna tradiţie a micului Paris. În aceste sanctuare se conserva secretul ciocolatei „ca pe vremuri". Aici trufele erau întotdeauna proaspete şi cremoase. Aici bomboanele Carpaţi aici erau întotdeauna moi şi crocante la justă egalitate. Unii dintre aceşti maeştri ciocolatieri or fi turnat la Securitate, ca să-şi păzească postul. Alţii or fi fugit în străinătate: cu măiestria lor aveau să cucerească orice confiserie, pasticcerie sau ştrudelerie. Cine mai ţine seamă? Au fost nişte meseriaşi, nu nişte eroi. Dar meseria lor a salvat o parte din memoria noastră. O parte delicioasă.

chocolate chocolatier chocolat confiserie

Singing in the Shower

Les Rita Mitsouko & Sparks
Un duet de duete care se desperechează şi se regrupează după distribuţia muncii:
Sub duş, cei care "sing" - Catherine Ringer (de la Rita) şi Russell Mael (mezinul de la Sparks), ambii promotori ai manierei falsetto.
Dincolo de uşă, cei care "play" - Frédéric Chichin (Rita) şi Ron Mael, fratele aîné care îşi ţine departe clapele de aburii ăia. Afinitatea ultimilor doi - cochetăria mustăţilor.
Cîntecul e din '88, cînd oceanul nu i-a mai despărţit pe cei 4 alternativi. De cîţiva ani a ajuns mare hit de discotecă, după ce l-a mixat un gigi din ăsta de e la modă acu'.
O aluzie stridentă la Singin' in the Rain (într-o variantă mai claustrantă, tipic optzecistă). Şi atunci french-connection-ul se întregeşte în minte: Gene Kelly... Un american la Paris... De data asta sînt doi...
Enjoyssez!

Rogozanu anti-Rowling apud Bloom. Apoi eu.

În trena (vrăjitorească) a ultimei (la propriu) lansări Harry Potter, Costi Rogozanu ne trimite la omologul său englez, Harold Bloom, cunoscut pentru poziţiile în răspăr faţă de critica oficială, care la ei acolo se confundă (mai abitir ca la noi...) cu campaniile marilor editori.
Bloom nimiceşte cartea şi denunţă marketingul exagerat. Costi relativizează un pic, dar de fapt dă drumul la material ca să întărească mai bine tivul:

"[...] Potter e o moda ca oricare alta, cu farmecele sale subtile, inaccesibile unui universitar cu simtul noului amortit de biblioteci, dar si cu stupizeniile sale revoltatoare care compun acel sentiment de apartenenta milioanelor de fani. [...]"

Comentariul meu e la nr. 31. Îl reiau aici, minus cîteva dezacorduri:

Draga Costi, din pacate nimeni nu denunta o miscare jalnica de marketing "made in Romania": sa dai unei liceene sa traduca HP in romana. Si sa lauzi aceasta miscare (economica in fond) ca pe o tentativa de a te pozitiona pe gustul, pe graiul copiilor etc. De fapt asta dovedeste ca Egmontul in primul rind e cel care dispretuieste cartea din propriul portofoliu. Azi Diana Iepure trece drept tinara speranta a literaturii romane... Este ea multumita de versiunea de traducere de pe vremea cind inca facea exercitii cu 'fill the blanks'? Va reveni ea asupra textului intr-o eventuala editie revizuita? Va admite Egmontul o revizuire a vechii editii?
Ca parinte si cititor de HP, iti pot spune ca textul in engleza (din care doar am avut ocazia sa spicuiesc) e cel putin savuros. Desigur, stii dsp. schema multilevel a romanului: vol. I e mai simplut, ca pt. copii de cl. a III-a (in care era insusi Harry in text); complexitatea si imprevizibilitatea textului cresc gradual de la un vol. la altul.
Intaresc ideea: HP e o carte de copii mari & tineret. Ea poate sta pe raft linga Muschetari, Ciresari sau Toate pinzele sus. Alice, ca si Printisorul etc., sint carti care folosesc stilul fabulos/basnar, fara a fi basme ce atare. O posibila definitie a lor e "carti cu pretext infantil dedicate adultilor".
HP face parte dintr-o lunga traditie englezeasca (anglosaxona) de literatura pt. copii cu vrajitori, chiar literatura cu copii vrajitori: Sint carti precum Matilda, Vrajitoarele, Carbunel... Intre toate astea HP iese binisor din rind. E o capodopera in sensul etimologic: cea mai buna dintr-o serie.
Criticul tau radical e provocator, fermecator, dar... are si el pozitionarea lui, nisa lui de piata, marketingul lui. El care pretuieste clasicii sper ca are onestitatea sa admita ca Odiseea, ciclul arturian, Decameronul etc. au fost best-seller-uri la vremea lor (nu mai zic dupa aia). Si ca deci nu exista inegalitate precisa, matematica, intre valoare literara si valoare pe piata.

Eu pe AdPlayers despre cazul French Toast

După ce am scris joi pe Media lui Comanescu despre virala French Toast, Iulian Toma de la AdPlayers îmi face onoarea să îmi publice azi opiniile, alături de cele ale lui strategului-şef de la Zenith, Cristian Pârvan. Din cîte am înţeles, autorului reclamei, Liviu David, precum şi celorlalţi de la Next li s-a impus silenzio stampa de către clientul Vel Pitar. Aşa că... s-au găsit alţi lăudători... (Aştept de la Liviu o tartină cu pate de cangur.)
Iată partea mea:

Eu personal nu am văzut spotul la TV, l-am primit pe email de pe YouTube şi l-am trimis şi eu mai departe. L-am postat la mine pe textier.blogspot.com şi pe comanescu.hotews.ro (unde sînt colaborator sporadic). Cum nu am acces la strategia media a VelPitar-ului, nu pot decît să fac supoziţii în ce priveşte planning-ul unei campanii virale, înaintea unei campanii oficiale la toamnă. Am vazut că VelPitar a mai folosit webul pentru alte campanii... În plus, am văzut la TV reclame ale altor panificatori chiar acum, de curînd.

Viralele sînt eficiente în primul rînd pentru că se folosesc de public ca să transmita mai departe mesajul, transformîndu-i pe oameni în agenţi, in canale media propriu-zise în slujba anunţătorului.

Nu este prima dată cînd se face aluzie la cuplul Moni & Iri în publicitatea românească. Anul trecut puteam vedea o serie de spoturi la BCR Asigurări, în care fiica cea mare a familiei, o adolescentă fandosită, vorbeşte incontinuu la telefon cu un anume Iri... Poanta a plăcut şi acum, în cazul French Toast, s-a mers mai departe: putem vedea adevarate sosii ale Columbenilor! În ambianţe asemănătoare cu cele din realityshow-ul lor de pe B1. Efectul de film vechi din postprocesare estompează destul de bine diferenţa faţă de trăsăturile originalilor.
Spotul e tare, pe lîngă alte motive, şi pentru aceste momente de ambiguitate pe care le creează: nu cumva or fi CHIAR EI? În fond, sînt nişte oameni susceptibili de histrionism, care au o atitudine detaşată, autoironică (mai ales el)... În fond de ce nu? D
acă eşti îndeajuns de perspicace nu ai cum să te înşeli: Columbenii nu fac reclamă decît la ei inşişi!

Un adult şi un copil la "Akeelah..."

Am ascultat sfatul de părinte al lui Tolontan şi am fost cu fi-miu la Akeelah şi cuvintele, la Multiplex. Ideal pentru avîntul de dinaintea şcolii (clasa I), pe care o începe în septembrie.
Akeelah e o fetiţă de culoare (11 ani), orfană de tată, cu o droaie de fraţi şi surori (başca o nepoţică urlătoare) şi o mamă stresată (Angela Basset); dar care la şcoală este cam... eminentă, aşa... mai ales la ortografie. Copiii o fac tocilară, mama nu-i dă voie să meargă la pregătire în orăşelul vecin, dar directorul îşi pune bazele în ea ca să facă PR şcolii şi să atragă astfel fonduri. Cum va reuşi Akeelah să-şi înfrîngă temerile? Ajutorul cel mai mare îi vine din partea unui prof de lingvistică "răspopit" (Lawrence Fishburne, care a băgat bani în film... adică băi... rol de suflet...). Akeelah cîştigă olimpiada de ortografie etapă după etapă, propăşind deodată cu ea şcoala, familia, comunitatea... Alături de Akeelah, noi toţi învăţăm cîte ceva despre forţa cuvintelor care nu doar ne definesc lumea, ci ne-o întemeiază.
Info pentru Tolo: eram 7 în sală (dintre care 2 copii preşcolari).

akeelah and the bee inspirational drama family movie

Automatic Baby - One

Trupă ad hoc formată din REM-iştii Michael Stipe şi Mike Mills (nu, nu e Bill Gates, deşi... ca fantezie de miliardar n-ar fi imposibil) + secţia ritmică a U2-ului: Adam Clayton şi Larry Mullen.
Frumoasă versiunea vibra(n)tă a lui Stipe ca alternativă la dramatismul lui Bono. Frumos cîntecul u2-elnic care a mai inspirat şi alte mari voci.
De ce se cheamă acest super-grup Automatic Baby? Cine răspunde corect primeşte un album Automatic for the People (REM) şi un album Achtung Baby (U2).

Musorgski - O noapte pe muntele pleşuv

Din Fantasia 1940 de Disney

Zic şi eu de Harry Potter în România Liberă...

... la solicitarea Elenei Vlădăreanu, care semnează, alături de Iulia Blaga, grupajul Noapte albă cu Harry Potter, despre dubla lansare de la noapte (al 5-lea film şi ultimul volum Harry Potter). Se ştie, e mare eveniment transglobal, copiii şi tinerii din lumea-ntreagă fac deja cozi la librării, prilej de distracţii şi veselie pe teme de mister şi vrăjitorie. Elena m-a întrebat despre implicaţia marketingului în tot... ceaunul ăsta. Eu am răspuns ceea ce mi s-a părut mai relevant: anume că ideea unei promovări pline de suspense şi de mister a cărţii este o consecinţă a suspense-ului şi a misterului din textul literar. Aşadar... părerea mea:

În Harry Potter, complexitatea lecturii creşte de la un volum la altul, ca într-un joc multilevel pe calculator, urmărind deopotrivă trecerea lui Harry de la o clasă la alta şi creşterea în vîrstă a cititorilor, mai mult sau mai puţin congeneri cu eroul lor. Primele volume ne întind nade care ne prind în volumele din urmă. Cînd cititorul apucă să se bucure că a surprins vreo schemă narativă, siguranţa îi este dejucată fără întîrziere. Textul în sine e „multilevel”: creşte în concentrare şi în alambicare de la un volum la altul, de la un capitol la altul. Teoreticienii literaturii se pot gîndi la o adevărată magie a textului, dincoace de referentul magic, de magia din poveste. Principalul efect de magie este însă acela care se petrece în mintea micilor cititori, care sînt învaţaţi într-un mod subtil să îşi cultive aspiraţiile, să aibă încredere că dorinţele se pot împlini. Şi acum: să ne închipuim că toată această construcţie complexă ajunge către vîrf, către încheierea boltei: ultimul volum, cel în care cică Harry Potter va muri (sau nu?)... Harry e acum adolescent, şcolarizarea sa în ale magiei se apropie de absolvire... dar îl pîndesc primejdii însumat mai mari faţă de cele din volumele precedente. Ca o figură analogică, maşinăria de marketing urmăreşte în planificarea evenimentelor promoţionale toată tensiunea păţaniilor din carte. Lansarea ultimului Harry Potter este un moment de aţîţare maximă a atenţiei cititorilor. Este important să nu răsufle nimic din text, mai ales în privinţa deznodămîntului. Iar dacă măsurilor de precauţie a editorilor li se poate da o aură de mister şi de suspense, cu atît mai bine...

harry potter deathly hallows order of the phoenix

Columbofili, columbofobi, columbosceptici...

Anul trecut pe vremea asta, am publicat editorialul ăsta în B24. Toată lumea mi-a sărit în cap! Faptul că am scris despre show-ul TV al Columbenilor fără să-i dezaprob făţiş mi-a atras atras mie dezaprobări destule. Între timp, m-am găsit într-o bună companie: Dragoş Rouă a constatat şi el caracterul mitologic al serialului cu Moni & Iri.
După încă un an, cînd telenovela lor live a făcut epigoni, s-a dovedit că aveam ceva-ceva dreptate. Mai nou, iată că şi publicitatea se lasă influenţată de povestea televizată. După aluziile din seria BCR Asigurări, în care adolescenta alintată unei familii în vacanţă vorbea la telefon cu un anume Iri, iată că s-a ajuns la evocări ceva mai transparente, în cazul pîinii French Toast.
Încă un filon al folclorului media de care ziceam acum un an:

Folclorul media contraatacă

Masă, terasă, discuţie de vară...

În stânga mea - un redactor-şef de telejurnal. În dreapta – un talk-showman radiofonic. Comeseanul “de stânga” vrea să conchidă discuţia dinainte: - Tevatura asta cu Irinel şi Monica, de la No Comment până Nunta Secolului, a fost un lucru bun. A crescut tirajul ziarelor, a dat o pâine în plus la oameni, de la fotoreporteri până la crescătorii de porumbei care şi-au zvârlit păsăretul pe Snagov. OK, râdem de glumiţa cum că “ăştia au de ce să fie columbofili...”, dar eu rămân pe gânduri. Ştiristul-şef are dreptate: a fost o serie de evenimente care au produs şi au vândut bârfă. Toţi gură-cască aştia au cumpărat mai multă presă (“aşa mai citesc şi ei ceva”), iar presarii au avut spor la vânzări. – Ba nu, nu e bine – ripostează comeseanul “de dreapta” - e chiar un lucru foarte rău! Gândiţi-vă: gură-cască ăştia nu mai ştiu să trăiască autentic, ci doar mijlocit, intermediat, cu procură... Ei se zgâiesc în ograda Columbenilor, pentru că n-au ce vedea la ei acasă. - Nu au distracţii – îndrăznesc eu. – Mai rău, răspunde radiofonistul, nu au idealuri. Nu au gânduri. Nu au sentimente. Nu ale lor personale. Totul e dobândit de la TV, din tabloide...
Amândoi au dreptate şi niciunul. Povestea celor doi opuşi atraşi între ei nu e nici pozitivă, nici negativă în mod absolut. E doar foarte adevărată. Ea a animat pentru o vară satul naţional - amorţit, inert şi prăfuit. Şi aşa cum la ţară diferenţa de vârstă, statură şi avere a mirilor revigorează un întreg repertoriu de strigături, cimilituri şi cântece nupţiale ironice – aşa şi la marea ţară România, folclorul media s-a trezit să contraatace. Ceea ce iaca fac şi eu, foaie verde de dudău...

columbeanu irinel monica no comment reality show

O reclamă... ăăă... mişto!

Pentru: French Toast / Vel Pitar
Agenţie: Next
Director de creaţie: Liviu David
Starring: no comment ;)

Detalii în articolul lui Petrişor Obae din Evz de ieri

columbeanu no comment adulter commercial

Protocolul de la Kyoto

Protocolul de la Kyoto:
toată lumea joacă loto.
Protocolul de la Riga:
cei ghinionişti cîştigă.
Pacea de la Trianon:
cei băftoşi au ghinion.
Tratatul de la Versailles:
dacă nu cîştigi, tot ai.
Cei care mai speră - bravos,
întrunească-se la Davos.

Rolling Stones with Dave Matthews - Wild Horses

Pe scena asta e un mare cîntăreţ... şi unul Mick.
Lăsînd răutăcismele, o să spun că Dave e fan înverşunat Rolling Stones, cărora le recunoaşte influenţa asupra devenirii sale ca artist (după cum şi "Stonjii", în reciprocitate, se revendică de la muzica americană).
Distracţie frumoasă cui se duce diseară la concert. Eu îl aştept pe Dave Matthews.

La Traşă la poartă e o broască moartă

... În trash la Iulian i-un amfibian.

Pe distinsul dumisale blog, Iulian Traşă ne îndeamnă la ficţiune: să scriem adică o poveste despre batracianul presat din imagine pe vare l-a pozat prin perindările de coolturist.
Zice 'mnealui:

"Prima oara am vrut sa va intreb ce credeti ca a gandit broasca cu o fractiune de secunda inainte de apasarea rotii de jeep, apoi m-am gandit ca cel mai bine ar fi sa-mi spuneti ce poveste va trece prin cap cand vedeti poza asta."

Şi cum m-a pomenit printre favoriţi, m-am executat. Redau mai jos fabula pe care i-am îndrugat-o în chip de comment:

Era o broască încuiată: de ciufută ce era, nu se înţelegea cu niciun alt batracian.
Ce mai era? Era o brosuţă albă perlată din '66, bine întreţinută, motor original în perfectă stare.
Şi ce mai era? Mai era un amfibiu blindat, cu turela cam buşita, glorios revenit din Kandahar.
Broscuţa încuiată tocmai înghiţise un strop de bitter suedez de pe fundul unei sticle scăpate în baltă de către un pescar care o băuse ca să combată frigul de dimineaţă. Şi astfel broscuţa încuiată se descuie la stomac şi făcu un mare salt... pînă pe şosea. Pe acolo tocmai trecea broscuţa Volkswagen condusă cu viteză maximă (a 4-a) de către pescarul băutor de bitter suedez. Cînd a simţit striurile cauciucurilor originale Michelin masîndu-i spinarea, broasca încuiată descuiată a strigat optimistă: "mai rău de atît ce poate fi?!" Atunci, din pădurea apropiată, care adăpostea o baza NATO secretă, ieşi amfibiul blindat cu turela buşită de către un taliban kamikaze acum juma' de an, drept pentru care nici nu-şi dădu seama cînd trecu cu şenilele peste broscuţa VW care tocmai trecea cu a doua roată peste broscuţa încuiată descuiată. Servantul conducător al amfibiului dădu vina pe băşina pe care tocmai o trăsese şi îşi spuse sieşi "iarăşi fasole"... dacă nu cumva spuse "iarăşi varză". Din păcate nimeni nu ştie: amfibiul era blindat, iar ceilalţi martori ai întîmplării (broasca de sub broscuţă şi pescarul care o conducea în stare avansată de ebrietate) muriseră deja.

Demolatoru îşi anunţă cîştigătorul #3:

Cîrnaţii Aldis au fost făcuţi cu varză. Andreea Marin a fost marinată puţin. Noul cîştigător e Nea Grigore!

andreea marin adbusters consumerism

Jaco Pastorius - The Chicken

Instrumentul ăla "ca din Boney M" se cheamă steel drum şi se confecţiona artizanal din bidoanele aruncate prin porturile caraibiene, acordate diferit prin şlefuirea fundului metalic. Aici cel care bate în steel drum e Othello Molineaux. La saxofon - Bob Mintzer şi la trompetă - Randy Brecker. Cîntarea e de la Montreux '82, dintr-o perioadă fastă a lui Jaco, înainte de marile crize maniaco-depresive care aveau să îi preceadă sfîrşitul în '87.

Despre Obor, Bordei şi un soi de bordel

Spaţiul limitat al bilunarei mele rubrici din B24 mi-a înfrînat intenţia de a-i scutura ceva mai zdravăn pe activiştii civici care îşi transformă misiunea în mondenitate; şi comanda socială - într-un prilej de gimbirleală. Printre rînduri se poate desluşi - sper - şi această idee: anume că eşecul multora dintre acţiunile civice porneşte din chiar lipsa de implicare autentică a acelora care aleg această carieră doar aşa, de paradă; sau ca să vîneze vreo sinecură... Efecte secundare, dar cu însemnătatea lor: zădărnicirea activităţii celor cu adevărat angajaţi; dezgustarea "naivilor" care chiar cred în cauze şi idealuri; răul renume pe care îl dau militantismului, activismului, eticismului, într-o societate în care pînă mai ieri activist însemna "unu' cu gură mare de la partid", de care e mai bine să te fereşti... În faţa celor mulţi şi nevoiaşi, care nu sînt obligaţi să înţeleagă nuanţele alunecoase ale Domnilor şi Tovarăşilor, ce diferenţă e în fond între activiştii de ieri şi activiştii de azi? Şi acum textu' de ziceam:

Să salvăm Oborul, Bordeiul şi pe noi înşine

Petiţia pentru Obor aşteaptă semnături: www.salvatipiataobor.ro

Astă toamnă Scornelius, alter-ego-ul meu ludic, tenta o iniţiativă civică menită să surpe, fie şi ideologic, marea ţepuşă din Piaţa Revoluţiei, blasfemiator numită Monumentul Eroilor. Au fost alături de mine pe LiterNet hors concours: Vlad Nancă, Alex. Leo Şerban, Dragoş Bucurenci, Cătălin Sturza, Bureau d'Archiponcture şi prietenul Răzvan Penescu. Am primit replici online ale tinerilor bucureşteni... Totuşi ceva nu mergea. Nu am întrunit aceeaşi participare largă şi entuziastă ca atunci când Scornelius îi îndemnase pe internauţi să parodieze Mioriţa; sau să spună ce produse se pot numi Eminescu. La proba asta, implicarea civică depăşind ceva mai mult latura hedonică, m-am trezit oarecum în ofsaid... Un amic ongist de carieră m-a luminat: Ce Ţeapă, dragă, acum „toată lumea” salvează Catedrala Sf. Iosif! E drept, protestele la adresa Ţepei împliniseră o vîrstă... Ca de obicei, bucureşteanul domesticise monstruozitatea aceea agresivă cu o glumă; şi învăţa să-i supravieţuiască. În timp ce, la doar juma’ de kilometru mai în deal, Catedrala era în pericol, dacă nu de dărâmare, de sufocare peisagistică şi chiar surpare, prin ridicarea alături a unei clădiri imense! Catolici sau nu, oamenii făceau zid în stradă şi se rugau în cor. L-am concediat pe Scornelius: cu mica noastră zarvă, nu făceam decît să bruiăm un mesaj mai important, care trebuia transmis cu maximă tărie. Azi, când Cathedral Plaza îşi face treptat loc în peisaj, cutez să ridic din nou glasul, de data asta în legătură cu demolarea Pieţii Obor. Am mai scris despre Obor, despre importanţa sa în istoria urbei. Reiau ideea, cu un déjà-vu al inadecvării: astăzi „toată lumea” e preocupată de samavolnicia de la Parcul Bordei. De data asta însă îndrăznesc să-i scutur pe cei pentru care angajarea civică se confundă cu parada mondenă: e aceeaşi luptă, e acelaşi front, e acelaşi mare duşman: nepăsarea noastră.

M-am minunat şi eu cu alţii pe Coolturism

Într-o selectă companie a cîtora bloggeri influenţi, am vut onoarea să răspund şi eu la solicitarea Coolturismului de a comenta alegerea celor 7 minuni ale lumii - varianta updatată. Iată răspunsurile mele la acest minunat mini-interviu:

Coolturism: Florin Dumitrescu, după cum ştii, s-au ales noile minuni ale lumii. Eşti trist că nu figurezi printre ele?
FD: Naţiunile care au ajuns pe lista aceea au cotizat destul (mă rog, tur-operatorii, camerele de comerţ şi industrie etc.). Iar cum eu unul sînt mai zgîrcit... Lăsînd deoparte gluma, am înţeles că topul cu pricina e rodul unor mişcări de marketing, care implică anumite sforării de culise... spre deosebire de topul minunilor clasice, moştenit din antichitate, care, ok, o fi susceptibil de partizanat, dar în nici un caz nu de unul comercial.

CT: Spune-mi te rog cum apreciezi că doar una dintre minuni aparţine culturii europene?

FD: Europa stă mult prea bine cu turismul. Hai să-i vînturăm pe oameni, să mai viziteze şi alte zone... "să se dezvoltă şi gura lor".

CT: Îţi par îndreptăţite alegerile? Ce ai scoate şi ce ai adăuga?

FD: Nu ştiu ce e cu cetatea aceea secretă, Petra... E de vină incultura mea. Iniţial mă gîndisem la Turnurile Petronas, care sînt cea mai înaltă clădire locuită din lume... Dar asta nu înseamnă ca aş face rocada între ele! Mi-e jenă să umblu, fie şi teoretic, aşa, la un top care a costat 'j'de mii... poate sute de mii de para. Şi, sincer, nici nu mă prea interesează...

CT: Pe care dintre aceste 7 alese ai vizita-o mai intîi?

FD: Cetatea Petra. Tocmai ca e secretă, mă gîndesc că nu s-or călca turiştii pe bătături ca în alte părţi... Şi pentru că mă atrage Orientul Apropiat... (Uf, recunosc: vreau să cumpar ceramică şi covoraşe ieftine.)

CT: Egiptenii s-au revoltat auzind că piramidele lor, considerate deja minuni, trebuiau să treacă din nou testul şi au insistat să fie adăugate din oficiu. Crezi că noi am fi fost îndreptăţiţi să facem acelaşi lucru pentru Casa Poporului?

FD: Piramidele egiptene sînt o minune indiferent de ce vrăjeli bagă şmecherii ăştia cu PR-ul lor. Or să moară cu toţii, o să se aleagă praful de ionii atomilor din care au fost facuţi neam de neamul lor, şi piramidele tot vor fi acolo... Casa Poporului în schimb înghite mereu noi fonduri de întreţinere... consumă mult, cum se zice... Aşa că nu o putem trece la minuni, decît dacă dăm şpagă la toata comisia, ceea ce - se ştie - e foarte greu...

CT: Crezi că are vreun viitor acest fel de sondaj mondial pe internet deşi el nu este validat statistic? (Mă refer desigur la acesta care a fost utilizat pentru votarea noilor minuni.)
FD: Depinde ce şi-au propus, dacă e vorba de propus destinaţii turistice de o vară, acolo, sau dacă e o campanie mai de durată... Pe mine m-au convins cu Petra. Dar, ce-i drept, am o restanţă la piramide...

seven wonders of the world taj mahal petra city of stone chichen itza pyramid jesus statue in rio colisseum great china wall pachu picchu gizeh pyramids

Jacques Tati - Les Vacances de M. Hulot

Un fragment din capodopera lui Tati din '53. Mi-i închipui pe alde Peter Sellers şi Rowan Atkinson luînd atenţi notiţe în faţa ecranului. (Sau făcînd mătănii cucernice...)

Salvaţi Piaţa Obor

Petiţia Salvaţi Piaţa Obor se poate semna aici.
Amănunte pe www.salvatipiataobor.ro
Argumentele mele: http://www.romanialibera.ro/a93864/obor-deosebit-de-grav.html
http://textier.blogspot.com/2007/05/atac-la-inima-targului.html
(via bükreş)

Există animaţie 1D?

Întrebarea mi-a pus-o fi-miu care, la cei 7 ani ai săi, e mîndru că a prins diferenţa dintre 2D şi 3D. La fiecare desen animat pe care îl vede, îmi zice aşteptînd confirmarea: ăsta e 3D! ăsta e 2D! L-a impresionat grozav şi trailer-ul de la Simpsons - lungmetrajul, care laudă stilul tradiţional al 2D-ului (deşi cred că regretă moartea iepuraşului... mă rog: plannerii de la Multiplex l-au programat înainte de filmele de copii...).
La întrebarea despre 1D i-am răspuns inginereşte: ar putea să existe animaţie 1D, dar atunci ar fi doar o linie...
Şi hop, uite ce găsesc pe Youtube: un desen animat numai dintr-o linie! La Linea (Linus, după numele omuleţului), iniţial un BD italienesc din anii '50, a fost transpus în film în deceniul următor şi apoi multipremiat (dar şi super-iubit de publicul din mai multe ţări europene).
Ştiu, e impropriu zis 1D, Domnul Liniuţă se expandează pe două dimensiuni, başca uneori apare şi mîna demiurgică a desenatorului (a treia dimensiune). Dar, în definitiv, cum şi denumirea de 3D e convenţională (dimensiunea adîncimii fiind doar sugerată, de fapt, într-un cîmp bidimensional), îmi permit să forţez şi eu semantica şi să cataloghez ca 1D această mică bijuterie a minimalismului animat.
Redau numai primul episod, poate nu cel mai spectaculos ca gag-uri, dar interesant dpv al relaţiilor, sugerate simbolic, om-destin, om-divinitate etc.

cartoon comics 2D 3D linea linus simpsons minimalism italian
man's fate

Zoltan de la Sarmalele Reci editorialist

Zoltán András, solistul Sarmalelor Reci, ţine de 3 săptămîni o rubrică în ziarul online stiri24.ro: dezvăluiri din showbiz, tips-uri despre cum să receptăm mesajele, de multe ori amăgitoare, ale industriei de entertainment, şi, nu în ultimul rînd, noutăţi despre Sarmalele Reci.
Ultimul editorial - aici.

Liiceanu copywriter sau purtător de imagine BMW?

(c) Adrian Ciubotaru

Zilele astea mă uitam la televizor la un calup înţesat cu spoturi la maşini. Şi mă gîndeam aşa, ca un tataie, la "ce ţi-e şi cu progresul ăsta"...
Acum 10 ani nu exista practic publicitate la maşini. În '98 făceam cu Liviu David spoturi radio pentru Tico şi le prezentam unor coreeni de la un joint venture numit Rodae. În '99 făceam cu Adi Boţan machete pentru Vectra (cu headline-ul Opţiune Opel / Verdict Vectra) şi aşteptam să primim 3 rînduri de aprobări de la dealerii interni şi încă una de la Budapesta (parcă)...
Acum 5 ani nu aveam oricum atîtea spoturi ATL: era Dacia, erau Renault-ul şi Daewoo-ul şi erau emisiunile de tip ProMotor. Şi ceva eventuale promoţii, unde era de ajuns un carton cu preţul scris mare (şi perioada de garanţie scrisă ceva mai mic).
Astăzi, că sîntem în UE şi avem statut de piaţă emergentă, avem reclame de toate felurile la toate mărcile, tipurile şi dotările. ATL, BTL şi nu mai ştiu ce. Avem pînă şi acest advertorial la BMW seria 3 scris de ditai Liiceanu, care a stîrnit parodii şi dezbateri. Nu am ştiut cum să interpretez acest articol straniu, îndeajuns de autoironic ca să nu şifoneze blazonul de păltinişist auster al autorului; şi nici să nu inducă suspiciunea de publicitate comparativă (atenţie: ilegală!), prin paralela făcută cu Alfa Romeo. Sînt acolo pasaje demne de Ogilvy (un alt frecventator al clasicilor greco-latini), care ar putea servi drept referinţă pentru clienţii încă reticenţi faţă de copy-urile prea "literare":

"[...] Mugetul acesta inconfundabil, obtinut prin combinatii sofisticate de filtre executate in laboratoarele de testare ale BMW-ului, este rezultatul muncii unei echipe din care fac parte deopotriva ingineri, sunetisti si constructori de orga. La auzul lui, soferul simte ceva ce nu poate fi comparat decit cu efectul afrodiziac al mirosului de frezie asupra unui indragostit sau cu gustul unui simbure de maslina asupra unei pisici. El se lasa auzit la cea mai mica apasare a piciorului pe pedala de acceleratie. [...]"

Ar putea constitui acel articol un soi de publicity informal targetat pe noii îmbogăţiţi care încep să-şi umple bibliotecile laolaltă cu garajele, că "aşa dă bine"? Care pun Wagner tare şi îşi păstrează CD-urile cu manele pentru acasă, între intimi? Un target de nişă, da, dar care - vorba aia - merită deranjul?