textier: februarie 2007

28 februarie 2007

Ce naming/branding am mai făcut

... în ultima vreme?
RECIFE este un complex rezidenţial în Mamaia.
Am propus acest brandname cu gîndul la recifele de corali, care semnifică deopotrivă "construcţie" şi "mediu marin", legate fiind îndeobşte de tropice (conotaţii de luxurianţă, frumuseţe exotică, eventual şi evazionism de vacanţă).
Paralelism implicit: recifele coraliere sînt construcţii naturale, ale lui Dumnezeu, deci perfecte...
Identitatea vizuală a fost creată de Eugen Erhan. A fost un proiect Adviser coordonat de Mihai Grecea.




Următoarele sînt nişte şunci, sînt de la CrisTim (deci de calitate excelentă) şi se găsesc deja în magazine.
Merenda şi MeGusta sînt nume apetisante, cvasi-pavloviene (încep cu m, sunetul mîncatului şi al poftei de ceva mmm...; şi în plus al doilea nume conţine cuvîntul gust). Prin primul am vrut să evoc îndestularea la drum lung; şi prin al doilea - deliciile hispanice (aluzie la patria jamon-ului).
Merenda şi MeGusta reprezintă o colaborare personală cu echipa CrisTim.
Poftă mmmare!

Etichete:

Despre fabulospirit, la un şpriţ de vară...


(c) Silviu Gheţie
... pe timp de iarnă fără, sifon.
Am văzut de multe ori pe web scris Spirit de vară în loc de Şpriţ de vară ca titlu al cîntecului sarmalesc. Mă supăram la început: (nici) ăştia nu mi-au înţeles versurile, oare trebuia vocea lui Zoltan mai în faţă? etc. După care într-o bună zi m-am dumirit, pe cînd scriam într-un Word lăsat cu setările originare. Ei da: intra autocorrect-ul! Calculatorul vedea în şpriţ o greşeală de ortografie (de spelling, vorba lui) şi o corecta instantaneu, anglicizînd-o, globalizînd-o, esenţializînd-o...
Concluzie: ce e şpriţul pentru noi e spirit pentru lumea anglofonă.
La o parte gluma, aud de la oameni care le au serios cu branding-ul vorbe bune despre conceptul "spirit" lansat de MAEx ca formulă de recomandare a României/a românilor/a românităţii în lume...
... Şi în egală măsură receptez zîmbete condescendente apropo de particula "fabulo-", care atestă că spiritul de glumă bîntuie în exces prin laboratoarele de forjare a imaginii noastre de export. (Iar cum excesul de spirtoase dăunează grav... )
Orice blazon naţional e fabulo-, întrucît tărîmul însuşi de desfăşurare a reprezentărilor imagologice este cel al fabulaţiei, al fabulei, al caracterului fabulos (sau, vorba lui Nedelciu, fabulatoriu): nemţii sînt fabulo-precişi, italienii sînt fabulo-artişti, ruşii sînt fabulo-patetici. Ba chiar sînt ceva mai fabulo decît noi - oricare dintre ei... Dar nu o strigă. Sînt cu atît mai fabulo cu cît nu se dau fabulo!
E un nărav mercantil tipic românesc să clamezi naturaleţea unui suc arhi-chimizat, tradiţia de secole a unei margarine abia lansate... şi... nou! caracterul fabulos al unui neam despre care pînă mai ieri destinatarul occidental nu ştia mare lucru. (Cu siguranţă, aici cineva fabulează.)
Astfel diluat, SPIRIT-ul nostru riscă să ajungă la ei un şpriţ... cam prea văratic.
(Promit să revin cu mai multe aprecieri pozitive despre conceptul SPIRIT ca atare.)

Etichete: ,

26 februarie 2007

Dicţionar wiki de autoantonime [updated 07-03]

Cuvinte care se contrazic pe ele însele.
Adică îşi sînt propriile lor antonime.
Cum ar veni, omonime cu sensuri opuse.
Sau antonime cu aceeaşi formă lexicală (sau fonetică).
Sînt nişte rarităţi, pe care cărţile de lingvistică le îngrămădesc la capitolul glume, dar care merită mai multă consideraţie din partea noastră.
Sînt autoantonimele, cărora li se mai spune contronime, antilogii, sau enantiodromuri. Sau cuvintele lui Ianus (zeul cu faţă dublă).
Există cîteva în română:
- a deservi = a servi pe cineva... sau, dimpotrivă, a-i dăuna, a-i aduce - vorba aceea - deservicii;
- gata = în sensul de pregătit, iniţializat pentru ceva care va să fie... sau, dimpotrivă, ceva terminat, epuizat, expirat;
- a împrumuta = a da cu împrumut... sau, dimpotrivă, a lua cu împrumut;
- a închiria = a da ceva cu chirie... sau, dimpotrivă, a contracta în calitate de chiriaş;
- a nominaliza (cu precădere în limbajul lemnos al politicienilor şi ziariştilor) = a propune pe cineva pentru o funcţie/post, în calitate de candidat/aspirant... sau, dimpotrivă, a numi definitiv pe cineva în funcţie/pe post.
Ştiu, "nominalizarea" asta e un semicultism de dată recentă. Prima accepţiune e o traducere lesnicioasă a englezescului "nominee", pomenit zilele astea din preajma Oscarului. Iar al doilea e un eufemism al "numirii", care e socotită de la o vreme ceva anti-democratic şi cvasi-dictatorial. Numai comuniştii "numesc"; democraţii "nominalizează"...
Per total însă antiomonimele sînt cazuri paradoxale, sînt puncte nevralgice în sistemul limbii/vorbirii care ne pot pune pe gînduri, ne pot da fiori poetici... Şi chiar ne pot face să reflectăm uneori la caracterul contradictoriu al universului. La faptul că, în cele vorbite ca şi în cele trăite, extremele se ating.
- Un caz interesant - frig, cuvînt care desemnează deopotrivă răceala şi căldura extremă (ca formă verbală conjugată). Şi, într-adevăr, frigul extrem se resimte la fel ca arsura.
În vara lui 2003, am făcut naming şi reclamă pentru un concert cu Phoenix (şi cu Sarmalele Reci în deschidere) organizat de Frigotehnica şi "breasla frigului" din România. Cum i-am zis?
(dacă Alex. Şchiopu, art-ul meu de atunci mai are layout-ul de afiş, o să i-l cer).
Care mai ştii autoantonime în română? Eşti rugat să contribui la acest ciot wiki ad hoc.
ADDENDA 28-02-07:
- condescendenţă = Purtare plină de consideraţie şi bunăvoinţă faţă de cineva; respect, amabilitate, deferenţă. ♦ (Peior.) Aer de superioritate, infatuare, semeţie. (cf. dexonline, propus de Gabi);
- de-o şchioapă = orice despre care se spune că e de-o şchioapă este mic, cu excepţia literelor care sînt exagerat de mari (şchioapa ca veche unitate de măsură e oarecum echivalenta cu ţolul).
ADDENDUM 03-07-07:
- ultimele două sensuri ale lui POTRIVÍ 7. Refl. (Pop. şi fam.) A da cuiva ascultare, a-i face pe voie; a consimţi. 8. Refl. (Înv. şi pop.) A se împotrivi (apud dexonline).
ADDENDUM 17-07-08:
- redau din DEX sensurile extreme ale lui CUCERI (cele intermediare fac propriu-zis trecerea):

I. Tranz. 1. A cuprinde, a ocupa, a supune un teritoriu cu puterea armelor. ♦ A doborî ceva prin luptă susţinută; A câştiga. [...] II. Tranz. şi refl. (Înv.) A (se) supune, a (se) închina; a (se) ruga umilindu-se. – Lat. *conquerire(= conquirere).

Etichete: ,

Banc de pe sferă

"-Pot incepe orele de educatie sexuala cu fiica mea de 12 ani ?
-Da, veti invata lucruri noi si interesante!"

Bogdanlebu

Etichete:

Personajele ireale din CNA vor animaţie fără animism


foto: Getty
Încerc să aflu care e noima ultimelor reglementări CNA vizînd reclamele adresate copiilor, aşa cum sînt ele prezentate într-un Adevăr de zilele astea, reluat de HotNews. Cică de acum nu mai e voie în spoturi nici cu personaje reale (medici şi celebrităţi), nici cu personaje imaginare (din basme sau din desene animate)! Întrucît oscilează nedecis între ambele categorii, Moş Crăciun a fost, în cele din urmă, tolerat...
De ce această măsură? Ce anume a stîrnit-o? Cumva spotul la napolitane în care Hänsel şi Gretel îi replică vrăjitoarei "Lasă vrăjeala, babo"? Să fie de vină basmul original pentru vulgaritatea pastişei? Să fie mai culpabili fraţii Grimm decît fraţii Micula? Să fie pruncul spălat mai murdar decît apa din copaie?
Apoi! Dacă sînt interzise personajele de desene animate, asta înseamnă că sînt interzise desenele animate cu personaje, nu? Vor trece de cenzură numai animaţiile "fără personaje", numai cu frunzuliţe, ciupercuţe şi copăcei? Dar dacă îi faci frunzuliţei mîini, picioare, ochi şi gură - gata, ai încălcat regulamentul? Întrucît Frunzuliţa animată a devenit personaj! Şi care e rostul? Se previn nu ştiu ce exagerări în legătură cu nu ştiu ce efecte miraculoase, ale unor cereale sau iaurturi, pe care le-ar suporta personajele animate? Cu care cei mai ingenui consumatori se identifică, riscînd astfel să fie înşelaţi prin hiperbolizare? Practic niciun spot pentru copii derulat actualmente pe sticlă nu respectă noile norme!
Ce se va putea arăta de acum în reclamele targetate pe copii? Personaje reale, dar nejucate de actori, întrucît aceştia sînt susceptibili de celebritate? Şi nu care cumva să fie îmbrăcaţi în halat alb...
Propunere de reglementare: să fie interzişi Bălăneii, Goofy-i şi alţi buclucaşi trăzniţi din comiţiile centrale, care ne toacă banii pe toate Loony Tunes-urile din capul lor.

Etichete: ,

23 februarie 2007

Uneori, ţara te vrea Proust

Mă simt ca la vîrsta oracolelor! Scrintin mi-a aplicat chestionarul lui Proust:

1. Principala mea trăsătură: nările
2. Calitatea pe care doresc să o întîlnesc la un bărbat: un rîs sincer
3. Calitatea pe care o prefer la o femeie: graţia
4. Ce preţuiesc mai mult la prietenii mei: cînd ne simţim împreună iresponsabili

5. Principalul meu defect: jignesc fără să-mi dau seama
6. Îndeletnicirea mea preferată: parenting-ul
7. Fericirea pe care mi-o visez: grandparenting-ul (combinat cu grădinăritul)
8. Care ar fi pentru mine cea mai mare nenorocire: mai rea decît impotenţa? să îmi pută gura!
9. Locul unde aş vrea să trăiesc: I, TK, Banatul sîrbesc
10. Culoarea mea preferată: portocaliu
11. Floarea care-mi place: brînduşa
12. Pasărea mea preferată: cucul
13. Prozatorii mei preferaţi: Flaubert, Caragiale, Queneau
14. Poeţii mei preferaţi: Dante, Pascoli, Baudelaire
15. Eroii mei preferaţi din literatură: Mîşkin şi Ostap Bender
16. Eroinele mele preferate din literatură: Şeherezada şi Mirandolina (Hangiţa lui Goldoni)

17. Compozitorii mei preferaţi: Ravel, Mendelssohn, Ceaikovski
18. Pictorii mei preferaţi: Cosme Tura, Mantegna, Tiepolo tatăl
19. Eroul meu preferat din viaţa reală: Gandhi
20. Ce urăsc cel mai mult: autosuficienţa
21. Calitatea pe care aş vrea s-o am din naştere: nonşalanţa
22. Cum aş vrea să mor: rîzînd
23. Greşelile ce-mi inspiră cea mai mare indulgenţă: de pronunţie
24. Deviza mea: hai acasă!


Au suivant: sînt curios ce răspunde Oblia...

22 februarie 2007

Slogan pentru biscuiţi digestivi

Susan, deschide-mă!

Etichete:

Ex-ul, mai bun decît actualii...

"pentru ca dictatorul a fugit, acum toata lumea face diferenta.
problema ar fi ca nu face diferenta intre ceva si altceva, ci face diferenta in sine.
branza poate face diferenta, costel face diferenta, totul face diferenta.
[...]
o masina de gunoi mi-a adus aminte this morning ca suntem oameni, ca formam o colectivitate, ca noi am murit la revolutie.
deasupra unei manute care tinea o hartiuta deasupra unui cos de gunoi scria mare si incurajator sub un fundal floral de dezodorizant: Voi faceti diferenta!
Rebu rulz, moarketing and cocommunication rulz, too.
dupa 11 septembrie nimic nu mai e la fel.
nici vorbirea, nici gandirea."

Exarhu

Etichete:

Jacques Brel - Ces gens-là

D'abord il y a l'aîné
Lui qui est comme un melon
Lui qui a un gros nez
Lui qui sait plus son nom
Monsieur tellement qui boit
Ou tellement qu'il a bu
Qui fait rien de ses dix doigts
Mais lui qui n'en peut plus
Lui qui est complètement cuit
Et qui se prend pour le roi
Qui se saoule toutes les nuits
Avec du mauvais vin
Mais qu'on retrouve matin
Dans l'église qui roupille
Raide comme une saillie
Blanc comme un cierge de Pâques
Et puis qui balbutie
Et qui a l'œil qui divague
Faut vous dire Monsieur
Que chez ces gens-là
On ne pense pas Monsieur
On ne pense pas on prie

Et puis, il y a l'autre
Des carottes dans les cheveux
Qu'a jamais vu un peigne
Ouest méchant comme une teigne
Même qu'il donnerait sa chemise
A des pauvres gens heureux
Qui a marié la Denise
Une fille de la ville
Enfin d'une autre ville
Et que c'est pas fini
Qui fait ses petites affaires
Avec son petit chapeau
Avec son petit manteau
Avec sa petite auto
Qu'aimerait bien avoir l'air
Mais qui n'a pas l'air du tout
Faut pas jouer les riches
Quand on n'a pas le sou
Faut vous dire Monsieur
Que chez ces gens-là
On ne vit pas Monsieur
On ne vit pas on triche

Et puis, il y a les autres
La mère qui ne dit rien
Ou bien n'importe quoi
Et du soir au matin
Sous sa belle gueule d'apôtre
Et dans son cadre en bois
Il y a la moustache du père
Qui est mort d'une glissade
Et qui recarde son troupeau
Bouffer la soupe froide
Et ça fait des grands flchss
Et ça fait des grands flchss
Et puis il y a la toute vieille
Qu'en finit pas de vibrer
Et qu'on attend qu'elle crève
Vu que c'est elle qu'a l'oseille
Et qu'on écoute même pas
Ce que ses pauvres mains racontent
Faut vous dire Monsieur
Que chez ces gens-là
On ne cause pas Monsieur
On ne cause pas on compte

Et puis et puis
Et puis il y a Frida
Qui est belle comme un soleil
Et qui m'aime pareil
Que moi j'aime Frida
Même qu'on se dit souvent
Qu'on aura une maison
Avec des tas de fenêtres
Avec presque pas de murs
Et qu'on vivra dedans
Et qu'il fera bon y être
Et que si c'est pas sûr
C'est quand même peut-être
Parce que les autres veulent pas
Parce que les autres veulent pas
Les autres ils disent comme ça
Qu'elle est trop belle pour moi
Que je suis tout juste bon
A égorger les chats
J'ai jamais tué de chats
Ou alors y a longtemps
Ou bien j'ai oublié
Ou ils sentaient pas bon
Enfin ils ne veulent pas
Parfois quand on se voit
Semblant que c'est pas exprès
Avec ses yeux mouillants
Elle dit qu'elle partira
Elle dit qu'elle me suivra
Alors pour un instant
Pour un instant seulement
Alors moi je la crois Monsieur
Pour un instant
Pour un instant seulement
Parce que chez ces gens-là
Monsieur on ne s'en va pas
On ne s'en va pas Monsieur
On ne s'en va pas
Mais il est tard Monsieur
Il faut que je rentre chez moi.

21 februarie 2007

Sport + religie = agonie

În greaca veche agonia desemna trăirea intensă a atleţilor în timpul J.O., sub înrîuire zeiască. Un fel de catarsis sportiv, mai plin de dinamism, dar şi de suferinţă (de unde accepţiunea de azi). Aşadar Irving Stone a făcut pleonasm (desigur, voluntar)...
Încă o dovadă că noi sîntem cei rost(u)iţi de cuvinte:

"Pentru multi, Daniel Corogeanu este un Mesia, un aparator al ortodoxiei, un duhovnic imbunatatit. Dimpotriva, eu cred ca fostul parinte este un complexat. Fost fotbalist, Corogeanu a dorit sa ajunga vedeta, un Mutu, si a ajuns un Rasputin de Tanacu."

Florian Bichir, Un Mutu al ortodoxiei, EvZ

Etichete: ,

Jovanotti - Penso positivo

"Nu cred în uniforme şi nici atît în veşmintele sacre
care de-atîtea ori au fost gata să binecuvinteze masacre"

20 februarie 2007

Renault fost Dacia colţ cu Daciilor fostă Dacilor


În anii '80 mergeam la Biblioteca Franceză din Bd. Dacia ca un narcoman la dealer. La Biblioteca Americană erai mult prea evident urmărit, filat, înregistrat. "La Franţuji" erai mai aşa, ca acasă... În anii aceia de îngheţ cultural, Biblioteca Franceză, Televiziunea Bulgară şi Radio Europa Liberă ne-au salvat - pe prietenii mei şi pe mine - de la sminteală.
Pe drumul spre Franţuji, pe Dacia, cum treci de Liceul Economic, se face la dreapta o fundătură, Intrarea Dacilor. Mie îmi plăcea să citesc pe tăbliţă Intrarea Daciilor, pentru că acolo se aflau mereu parcate înghesuit cîteva dacii. Acolo mi s-a revelat într-o după-amiază ploioasă această dispunere magică: 3 dacii aliniate (cît pot fi aliniate astfel de maşini cu linii tortuoase, niciodată riguros drepte) formînd tricolorul românesc spălăcit. Le-am scrutat în ploaie minute în şir, de departe, de la colţul Daciilor cu Dacia. Cum mi se arătau aşa, acoperite de frunze şi strălucitoare de la ploaie, daciile acelea îmi păreau nişte animale odihnindu-se, pline de solemnitate. Intrarea Daci(i)lor a devenit altarul meu pop art. Mîntuleasa mea ironică. Într-un Bucureşti lipsit de speranţă, într-o ţară îmbîcsită de tricoloruri rulate pînă la greaţă, nişa aceea suprareal tricoloră îmi dădea doza necesară de gaz ilariant. De fiecare dată cînd îi înapoiam la subbraţ pe Queneau, Cocteau sau Lautréamont, mă uitam într-acolo: dacă daciile erau în dispoziţia justă, avea să-mi meargă bine.
Am avut în minte imaginea acelor dacii în ploaie atunci cînd, prin în '86-'87, am scris Luna pe bloc, parodia după Sara pe deal care avea să-mi aducă admiterea ca aspirant textier din partea lui Adrian Pleşca-Artan şi mai tîrziu avea să intre-n folclor (ce-i drept, îmi fusese publicată într-o antologie a tinerilor poeţi din '96):
Luna pe bloc

Luna pe bloc umedă ca-ntr-un acvariu
orele bea ca pe întîiul salariu

Cerul pictat plînge sleit ploaie slabă
La geamul tău baby m-aştepţi fără grabă

Ca-n codrul vechi în spaţiul verde copacii
netulburaţi scutură flori peste dacii

La orizon sare scînteie verzuie
E un tramvai azi îl vedem mîine nu e
Vlad Nancă o fi avut aceeaşi viziune (şi multe altele pe care sînt curios să le descopăr), atunci cînd a conceput performance-ul cu tricolorul daciot la care ne invită - unde altundeva decît la Institutul Francez din Bd. Dacia... Cică Bulevardul Renault 12...

Etichete: , , ,

19 februarie 2007

Teo Peter - An American Hero


In Ceausescu's Romania there was resistance, dissidence, and even rebellion – in the form of a musical culture that is not much discussed. This culture subversively prepared us (Romanians) for freedom - for dignity, for freedom of thought. In this little known culture there was nothing clandestine; everything was in plain sight, in full hearing, in full shouting! In Ceausescu's Romania there was rock ... and jazz …and yes, folk, before it was all regimented (assimilated) and controlled under the label of “youth music”. In Romania there were musicians like Teo Peter, “decadent”, corrosive, alternative - agents of the Western spirit - worshippers of the Statue of Liberty - blasphemers of the Communist Party and the State's Church. With every western LP, with every make-shift guitar amplifier, with every frenzied outpour of youthful emotions in the aisles during the otherwise staid and sedated programs in the communist "Houses of Culture", these “decadents” would knock down one more brick from the Big Frozen Wall.

Nowadays, when all sorts of cash-hungry so-called musicians mimic this rebellion and its corresponding commitment in the hope of boosting their sales, we take care not to forget that THEN, when censorship was real, lines like "the girl in my dreams" or "the wave breaking against the shore", or "ten porcupines in love" were transmitting coded hopes and ideals. Lines which by not saying anything conveyed everything. Cipher manifests of disobedience. “The message is in the music”, edited Free Europe's voice beyond the Wall. And the message really was in the music: in Teo Peter’s music, and in the music of Iuliu Merca and Dan Mândrila. Music that had a swing, a jump, music filled with restlessness, in stark contrast to the great chorus of totalitarian rigidity. Music of a definite American style, branded as “decadent”. Music that was slender, doltish, batty, lacking seriousness and full of challenges at the same time. Music that would move our hips and our consciousnesses. Music that was getting us ready for the great liberation. Teo Peter kept an American flag on his wall. He would rehearse his rhythmical formulas and his walking basses with his eyes fixed on those stars and stripes symbolizing more than a simple union of states, more than a single nation, more than a single culture - an ideal shared by all mankind.
In Spielberg's movie, Terminal, the ex-soviet citizen played by Tom Hanks endured all the humiliations and frustrations of a man without a state, a person lost in the no man’s land of an airport – all because of a jazz recital given by the idol of his father’s youth. His father had charged him with the sacred mission of obtaining a signature from this idol. For two generations jazz, to that family living in a republic lost in the fur of the "Great Bear", meant more than a social dance, more than a Western whim, more than a way of being „in the mood”. Jazz meant America: a declaration of independence; a shout of hope in the ocean of desperation. Effectively more American than all the bureaucrats gifted with American citizenship who put his life on hold and rendered his existence relative, Hank’s character (whom jazz and Hollywood saved from becoming a homo sovieticus) teaches these airport officials again the message of their Founding Fathers. With humility, consistency and love for people, he restores America to the Americans, and then carries it with himself back to his native Inexistan.

But real life beats cinema. The Great Screenwriter confronted us with the much more troubling, much more cruel and fatally spectacular story of Teo Peter who was killed in December 2004 in Bucharest, Romania when the taxi in which he was riding was hit by a vehicle driven by a US Marine who refused to take a blood-alcohol test. In this true story, Teo Peter is the American soldier, the veteran carrying a bass guitar for a weapon, who brought America more victories than all the marines who now take their positions leaning against the Embassy fences. The real universal soldier, Liberty's champion, the real hero of the American spirit, the real avower of Independence in the land of obedience – Teo Peter fell on the battle field, over and over again, crushed by wheels, fences and walls of indifference.

In a time when regular people remind politicians that ideals are worth more than strategies, in a time when values are reaffirmed in spite of trade barriers, Teo Peter died for America. For the America of the Romanians, of the Kyrgyzes and of the Somalis. For the Promised Land that we conquer within us. He who merits a memorial got only injustice.

But Teo's film isn't over – it lives on in his music.

Originalul în română aici

Etichete:

16 februarie 2007

Nu m-au lăsat să-l plîng pe Teo Peter


(c) Titirezias

Emblematic. Anul trecut, în preajma lui 14 februarie, am scris un editorial foarte incomod, foarte greu digerabil de către o presă conformistă şi comercială - Un erou american: Teo Peter. Am aranjat să-mi intre în Evenimentul Zilei (unde aveam şi încă am, sper) nişte prieteni. Mi l-au amînat cîteva zile, oscilînd între paginile de cultură, monden şi social. La un moment dat mi-au zis: scurtează-l, că intră la cultură şi trebuie să aibă atît şi atît... L-am scurtat, l-am retrimis şi am aşteptat. Pînă la urmă prietenul meu din conducerea ziarului (actualmente aflat în conducerea altui ziar...) s-a îndurat de mine şi mi-a zis în faţă: articolul e bun, e excelent, dar... nu poate să intre; vine acum Valentine's Day-ul şi nu merg subiecte de-astea, prea triste...
Pînă la urmă articolul mi-a fost publicat de România Liberă şi preluat de siturile de revista-presei şi siturile organizaţiilor civice şi militante, făcînd un rating neaşteptat... chiar şi aşa, de Valentine's Day... Pe HotNews a intrat în Top 10. Pe LiterNet a intrat într-un grupaj, alături de manifestul grafic al grupului Titirezias şi de prefeţele lui Harry Tavitian (care mi-a făcut onoarea de a-mi scrie imediat după apariţia din Rom. Lib.), Andrei Oişteanu (care atacase un topic asemănător în addenda cărţii lui Doru Ionescu despre rockul românesc) şi Filip Stoler (care, cel mai sufletist, mi-a comparat articolul cu Oda Americii a lui Nistorescu).
Acum, la un an de la păţania mea şi 2 ani 1/2 de la tragedia lui Teo Peter, constat că morala debordează fabula. Soarta postumă a muzicianului român filo-american ucis de un puşcaş marin şi nedreptăţit de autorităţile ambelor state îşi continua seria absurdă: pomenirea lui în presă era - iată - cenzurată de o stupidă sărbătoare arhi-comercială importată de peste Ocean. De acolo de sus, hîtrul Teo are de ce să zîmbească...
Nu am postat pînă acum articolul pe blog. Doar l-am linkuit. Astăzi, pentru o mai sigură arhivare şi spre atenţia cititorilor care încă nu-l ştiu - iată-l:

Un erou american: Teo Peter
de Florin Dumitrescu

În România lui Ceauşescu a existat rezistenţă. A existat disidenţă. A existat revoltă. În România lui Ceauşescu a existat o formă de cultură, despre care nu se vorbeşte suficient, şi care ne-a pregătit, în mod subversiv, pentru libertate. Pentru demnitate. Pentru gîndire neîngrădită. Nimic la sertar: totul la vedere. La auzire. La răcnire! În România lui Ceauşescu a existat rock. Şi jazz. Şi folk (da, înainte de a fi înregimentat şi controlat sub denumirea de “muzică tînără”).
În România au existat oameni precum Teo Peter. Muzicieni “decadenţi”, corozivi, alternativi. Agenţi ai spiritului occidental. Închinători la Statuia Libertăţii. Fluierători în Biserica de Partid şi de Stat. Cu fiecare disc adus de afară; cu fiecare doză artizanală de chitară; cu fiecare zbînţuială-n stalurile Caselor de Cultură pe care ne-o provocau – mai doborau o cărămidă din Marele Zid Îngheţat.
Acum, cînd diverşi muzicanţi cu foame de talanţi mimează răzvrătirile şi “angajările” ca să-şi mai zgîndăre vînzările, tindem să uităm că ATUNCI, pe vremea adevăratei cenzuri, versuri despre “fata din vis” sau “valul ce se sparge de mal” sau “zece arici înamoraţi” ne transmiteau codificat năzuinţe şi speranţe. Versuri care, nespunînd nimic, transmiteau totul. Manifeste încifrate ale nesupunerii. “The message is in the music”, completa vocea de dincolo de Zid a Europei Libere. Şi mesajul era într-adevăr în muzici: în muzicile lui Teo Peter, Iuliu Merca şi Dan Mândrilă. Muzici cu swing, muzici cu zvîc, muzici cu neastîmpăr, distonînd cu marele cor al rigidităţii totalitare. Muzici americăneşti „decadente”. Muzici şui, neserioase şi problematice deopotrivă. Muzici care ne mişcau şoldurile şi conştiinţele. Muzici care ne pregăteau pentru marea eliberare.
Teo Peter avea un steag al Americii pe perete. Teo repeta îşi formulele ritmice şi walking bass-urile cu ochii la acele stele şi dungi simbolizînd „peste ani şi ani” - mai mult decît o uniune de state, mai mult decît o naţiune, mai mult decît o cultură – un ideal al omenirii. În Terminalul lui Spielberg, ex-sovieticul Tom Hanks îndură toate înjosirile unui apatrid, rabdă toate frustrările unui rătăcit în no man’s land-ul aeroportuar, doar pentru un recital de jazz al idolului din tinereţe al tatălui său, de la care are misiunea sacră să primească un autograf. Pentru cel puţin două generaţii ale acelei familii din acea republică pierdută-n blana „Marelui Urs”, jazzul înseamnă mai mult decît un dans de societate, mai mult decît un fason occidental, mai mult decît un fel de a fi „in the mood”. Acea muzică înseamnă America: o declaraţie de independenţă; un strigăt de speranţă în lagărul disperării. Mai american în fond decît toţi birocraţii cu cetăţenie americană care îi suspendă viaţa şi îi relativizează existenţa, acest fost cetăţean sovietic (pe care jazzul şi Hollywood-ul l-au ferit să devină homo sovieticus) îi reînvaţă pe aceştia mesajul Părinţilor Naţiunii. Cu umilinţă, tenacitate şi dragoste de semeni, el le redă americanilor America, pe care o va duce apoi cu sine în Inexistanul său natal.
Dar viaţa bate filmul. Marele Scenarist ne-a înfăţişat povestea, mult mai dură, mai nemiloasă, mai fatalmente spectaculoasă, a lui Teo Peter care moare călcat de jeep-ul unui puşcaş marin american. În story-ul realităţii, adevăratul soldat al Americii este el, veteranul cu chitara bas în chip de armă, i-a adus Americii mai multe cuceriri decît toţi “marinerii” cu epidermă porcină proţăpiţi de gardul ambasadei. Adevăratul soldat universal, adevăratul campion al Liberty-ului, adevăratul erou al spiritului american, adevăratul declarant al independenţei în ţara obedienţei – Teo Peter a căzut ucis, de repetate ori, de roţi, garduri şi ziduri de indiferenţă.
Într-o vreme în care oamenii le reamintesc politicienilor că idealurile valorează mai mult decît strategiile, într-o vreme a reafirmării valorilor în ciuda tarifelor, Teo Peter a murit pentru America. Pentru America românilor, kirghizilor şi somalezilor. Pentru tărîmul făgăduinţei pe care îl cucerim în noi.
Cel care merită un memorial a primit nedreptate. Dar filmul lui Teo nu s-a terminat. Atîta vreme cît nu-i vom uita cîntecele.
Related links:

Etichete: ,

Valentine is cool, Anti-Valentine is cooler


(c) Croitoru
E adevărat ce se spune, cum că alternativele sînt înghiţite ca atare de mainstream, în interiorul căruia chiar le merge bine; cum că anti-moda e menită să devină modă la rîndul ei; şi că dizidenţa se defineşte cel mai bine în raport cu sistemul pe care îl contestă.
Aceste reguli de funcţionare a şandramalei sociale mi-au fost reamintite ieri de reacţia pe care am primit-o la micul meu insight, de altfel foarte personal, simţit şi trăit 100%, despre viciile aşa-zisei Zile a Îndrăgostiţilor, reluat apoi şi pe blogul lui Comanescu. Mă trezesc cu riposta radicală a unui auto-intitulat stîngist care, la verva pe care i-am stîrnit-o, mă confundă cu amabila noastră gazdă şi mă copleşeşte apoi cu strigăte de luptă alter-mondialiste. Trendy, huh?
Totuşi, eu aş fi mai mulţumit dacă i-aş pune un pic pe gînduri pe cei care se grăbesc să scoată lozinci şi să îngroaşe noi turme. Poate că mai trebuie să umblu la reglaj fin...
Că Anti-Valentine poate deveni o formă la fel de vagă, vană şi sclifosită ca şi Valetine's Day însăşi - s-a demonstrat anul trecut (sau acum 2 ani?), cînd un club bucureştean "foarte alternativ" şi "underground de tot" a organizat de ziua 14 a lui Făurar o contra-petrecere pronunţat neaoşistă, care intenţiona să combată americanismele de consum "de la suprafaţă"; dar care - hélas! - îşi momea publicul cu concertul unei trupe cunoscute pentru repertoriul de fandoseli americăneşti evazioniste... bineînţeles în engleză... Yeah, baby!

Etichete:

15 februarie 2007

Leningrad Cowboys + Corul Armatei Roşii = Gimme all your lovin'

Unii sînt finlandezi şi se prefac, dar ceilalalţi sînt ruşi de la mamaşa lor. Atenţie la generalissimul ăla care fluieră din limbă!

The Nightlosers - Shame

Adevăraţii urmaşi ai Mamei Omida

"In lumea dezvoltata, iesirile profetice sint taxate drept simptome de diletantism – intelectualii care se autoconvoaca pentru sarcini profetice sint marginalizati si ignorati, ca personaje care si-au tradat profesia (ocupatia de a gindi nu poate consta intr-o emisie grava de pronosticuri fatidice). Nu la fel stau insa lucrurile la noi, unde profetia solemna trece drept indiciu al apartenentei la o elita suprema, apta sa calauzeasca prin indicarea traseelor destinului Romaniei si Europei."
Adrian-Paul Iliescu, Cine ne păstoreşte în drumul spre Europa (I) în Observator Cultural 101 (358)

Etichete:

14 februarie 2007

Buşcu pune lupa pe intelectul lor

"[...] cum cad intelectualii in aceste capcane energetice, cum devin ei oameni de actiune in favoarea unui om politic? Eu am un raspuns partial: noaptea, cind n-are somn, presedintele pune mina pe telefon si-i suna. Nu, nu pe toti, doar pe cei mai penetrabili si mai strategic plasati.
La ora aia, intelectualul se afla echipat de lectura, il tine pe Wittgenstein in brate si motaie, normal, la OTV. Dar vocea din receptor il arunca direct in Festivitatea de Decernare de Ordine si Medalii. Ii vorbeste PRESEDINTELE. I SE ADRESEAZA LUI. Ia pozitia de drepti. Instinctiv aude imnul, fara sa il cinte cineva. „Domnule, te urmaresc cum scrii. Doar dumneata ma intelegi, doar dumneata ai caracter, ceilalti sint platiti etc“. Actul de seductie e de obicei instantaneu si aici incepe jalnicul negot cu iluzie, impozitat cu abilitate la Cotroceni."
Doru Buşcu, Cînd intelectualii ies în turmă... în Cotidianul

Related link: Înapoi la culcare, concetăţeni

Etichete:

Sarma-Recitaluri pe 14 şi 15 februarie!

Alternativă românească la Valentain Zdei:

Sarmalele Reci în concert
la Preoteasa
(Casa de Cultură a Studenţilor, Calea Plevnei 61)
joi 15 februarie, ora 21:00

UPDATE: Şi pe 14 februarie
în Club Deanes din Braşov!
Eveniment: primul concert al Sarmalelor la Braşov!

Etichete: ,

Ce serbăm în realitate pe 14 februarie


(c) Voicu Bojan
Acum fix 9 ani, pe 14 februarie 1998, doamna mea şi cu mine ne căsătoream civil. Era într-o sîmbătă. Cînd, cu cîteva zile înainte, ne-am înscris pe listă, funcţionara de la starea civilă ne-a spus: ştiţi, 14 februarie e o ocazie foarte frumoasă, e Ziua Îndrăgostiţilor...
Pe atunci nu începuse demenţa consumeristă de Valentine's Day. Am zis: de ce nu, e Sfîntul Valentin, protectorul îndrăgostiţilor... Ce coincidenţă frumoasă: s-o fixăm pe 14. Şi pe 14 a fost.De atunci, de la an la an, ne este tot mai greu să ne sărbătorim ziua căsătoriei. Oraşul e tot mai năucit, tot mai aglomerat, tot mai isterizat de promoţii şi super-oferte. Restaurantele sînt tot mai pline de tineri conformişti şi hămesiţi după happy-meal-uri şi băutură gratis. Căutarea unui cadou în zilele dinainte se apropie tot mai mult de febra mercantilă din ajunul Crăciunului. Totul sub semnul inimoarei dodoloaţe. Totul sub pintenii marketing-ului multinaţionalelor, disperate să-i scoată pe cumpărători din hibernare. Totul sub oblăduirea unui Valentin care la catolici e sfînt, la protestanţi se termină cu particula -zdei... Iar nouă ni se dăruiesc tot mai multe prilejuri să pomenim de zzzde... şi altele! Pe care nu le zicem însă, pentru că nu vrem să ne enervăm de ziua noastră. Ca oameni care chiar îşi celebrează dragostea în această zi, indiferent de semnificaţia ei pentru restul lumii; şi care sînt chiar perturbaţi din intimitatea şi intensitatea acestei sărbători a lor; soţia mea şi cu mine am ajuns la o concluzie apropo de această zi pe care sistemul ne-o strică, ne-o urîţeşte, ne-o pîngăreşte de la an la an mai mult. Privind în jur, am constatat că, pentru români cel puţin, Valentain Zdei e o zi a cadourilor, da, dar a cadourilor reduse, a ofertelor, a daibogiului. Ceea ce schimonoseşte dragostea, ca să nu zic chiar că o contrazice. Vorba aceea: ori dragoste, ori interes! (Iar noi ne-am căsătorit din dragoste...)
Dimpotrivă, Mărţişorul e ziua dăruirii, întrucît de Mărţişor oferi ceva, cît de mic, cît de simbolic, dar încărcat cu sentiment (ca să nu mai zic de forţa tradiţiei).
Aşa că vă urez încă de acum "Happy Mărţişor"!

Etichete: ,

13 februarie 2007

Regula numărul unu în FM

Prin '91-'92-'93, anii aceia în care am făcut de toate, am lucrat sporadic şi prin diverse radiouri. Am cunoscut personaje legendare ale FM-ului şi gazetăriei româneşti (pe atunci nişte băieţi simpli ca mine şi, mă rog, nişte fete ceva mai puţin simple).
Unul dintre învăţămintele deprinse în acei ani este că "nu se vorbeşte pe voce". E vorba de momentul acela delicat dintre melodia pe care o filezi şi comentariul tău de legătură. Nu se intră niciodată cu vorba peste vorbele cîntăreţului: e verboten, e fatal error, e moartea radioului. Căci, dacă "vorbeşti pe voce", iese o cacofonie îngrozitoare: glasurile se amestecă, nu se înţelege nici ce zici tu, nici ce cîntă el (sau ea), ce mai - e un dezastru! Nu aşa se face! Codul meseriei spune să aştepţi să intre partea instrumentală şi atunci să te vîri peste ea cu ce ai de zis. Pînă să revină vocalul, gata, ai filat.
Fiecare astfel de intermezzo reuşit trecea drept o faptă de bravură profesională, o ispravă care se contoriza la prestigiul fiecăruia. Erau meseriaşi care se încadrau perfect într-un solo sau într-o ritornelă şi care ştiau, din tonul vocii, să lanseze ca o trambulină strofa sau refrenul vocalului de după. Dar, chiar dacă nu eşti un astfel de maestru, totul e să respecţi regula şi lucrurile se aranjează: "nu se vorbeşte pe voce".
Azi toată lumea la radio "vorbeşte pe voce". Azi la radio nu mai contează ce spui tu, nici ce cîntă el sau ea. Contează să fie gălăgie, pentru că asta, mai nou, desemnează voie-bună, antren, simpatie... în general tot ce e mai gă-hă şi mai d-d-oh... Şi, în plus, nu se aude aşa flagrant dacă spui tîmpenii sau te bîlbîi (ceea ce e condiţia cvasi-generală a noilor oameni de radio, ba pare chiar să facă parte din fişa postului). O nouă estetică, un nou standard, o nouă scară de valori... care duce - e drept - în jos... fiindcă într-acolo duce şi importanţa radioului ca medium, şi portanţa sa financiară.
Zilele astea am auzit perla absolută. Mă aflam într-un magazin şi eram supus audierii pasive a unui post pe care altminteri nu l-aş asculta nici plătit. Deodată, tipica voce de puşti isteric intră plină de vervă cu un mare ăăă... pe fix prima notă din prima măsură a unui refren de Shakira, după ce pînă atunci avusese ditai intervalul instrumental în care ar fi putut să se desfăşoare... Şi, mă rog, ce zice junele entertainer atît de interesant, încît s-o polueze sonor pe diva transatlantică? Zice: "am aşteptat să se termine acest solo al lui Carlos Santana, nu mi-aş fi permis să vorbesc peste el"! O undă de simpatie m-a străbătut pentru exponentul viitorimii, dar nu mai mare decît cea a lui Pleşu pentru Bucurenci. Aşa deci, simpatie mică, avem criterii. Avem ierarhie. Avem respect pentru valori. Santana o bate pe Shakira, aşadar. Păcat că, atunci cînd vorbeşti tu, nu se aude un buhai sau un clarinet. Sau mai bine un trianglu abia atins... Pentru că - dacă nu ştii, e cazul să afli - "nu se vorbeşte pe voce"!!!

Etichete:

Pe IAA.ro despre blogurile de comunicare

... răspund la întrebările Ancăi Rancea astfel:

Recunosc, n-am băgat de seamă pînă acum că există o nişă aparte, cea a blogurilor de comunicare-marketing-publicitate-design-branding... etc., cu un public anume şi cu un anumit tip de problematici discutate. Dar aşa e: e o direcţie deosebită - de pildă - de cea a blogurilor jurnalistice (unde “se discută mai mult media”) sau a blogurilor antreprenorilor din industria de web (pionieri, inspiratori şi promotori ai “blogosferei”).
Am constatat că există un interes crescînd pentru aceste bloguri şi am linkat şi eu pe textier.blogspot.com astfel de bloguri pe care le frecventez şi pe care le recomand şi prietenilor.
Am constatat de pildă că
Manafu este o sursă credibilă pentru mulţi, din industrie sau nu, este considerat o autoritate, un milestone. De remarcat, în cazul lui Cristian Manafu, că interesul public pe care îl avea mai an forumul de pe Bizcity s-a transferat întrucîtva înspre blogul Manafu, de unde se poate deduce că o parte dintre forumişti l-au urmat pe Cristi, odată ce a plecat de la Biz, pe blogul lui personal. Nu ştiu dacă e vorba de mode aici. E simplu să zici: nu mai sînt la modă forumurile, gata, de acum e vremea blogurilor... Ce-i drept este că forumuri precum cele de pe siturile IQads, AdAcademy, Capital, dar mai ales forumul Bizcity-ului îi înfierbîntau teribil pe oamenii din branşă. Sub scutul nickname-urilor se trăgeau adevărate mini-campanii de publicity sau de denigrare. Ştiu cazuri de antipatii, chiar de duşmănii, în rîndul oamenilor de publicitate şi marketing, care s-au născut acolo, pe forum. Partea rea e că toată această atmosferă de adversitate “a tras industria în jos”. Pentru anumiţi profesionişti din domeniile conexe, nu neapărat clienţi, toată atmosfera de păruială generalizată de pe forumuri dădea o notă proastă întregii bresle a comunicatorilor comerciali. Forum înseamnă piaţă publică, tîrg. Ca să mă exprim cu nuanţe, există cu atît mai mult pericolul ca acest tip de tîrg online, cu cît e mai animat, să se transforme în talcioc; sau chiar în bîlci ieftin...
Acum, cu blogurile, lucrurile sînt mai uşor de ţinut sub control. Şi au un fason mai corporate, mai instituţional. Şi nu e vorba neapărat de blogurile aşa-zis corporatiste. Blogul e un medium îndeajuns de prietenos, de informal şi de simpatic ca să evite rigiditatea unui sit corporatist. Dar impune îndeajuns respect ca să evite şi mahalagismele inerente forumului.
De exemplu, uite: chiar agenţia care a lucrat campania “Zboară, puiule” a ales să ţină blog (ceea ce e foarte coerent cu poziţionarea ei pe piaţă - prietenoasă, “artistică”, îndreptată decisiv spre entertainment). Ei bine, e cvasi-imposibil ca pe blogul acesta (Chestionabil) să găseşti comment-uri critice la adresa puiului zburător. E adevărat că pot să înlăture chiar ei, redactorii blogului, comment-urile indezirabile. Dar pînă să se ajungă la aşa ceva! Cam nu prea-ţi vine ca, după ce ai poftit în casă, să te iei rău de gazdă, aşa... Citeşti postările despre ce tare e spotul cu puiul etc., ba chiar îţi poate deveni uşor simpatic...
Dar de obicei blogurile sînt individuale. Caracterul de jurnal, mai mult sau mai puţin intimist, se împacă greu cu stilul corporate. E clar că entităţile colective care aleg calea comunicării prin blog (firme, instituţii culturale sau civice, trupe muzicale, grupări de artişti plastici sau altfel de “aglomerări spontane” – vorba blogului civic omonim) au mai mult sau mai puţin conştientizată intenţia de a se arăta deschişi, prietenoşi, comunicativi.
Ştiu cazul unui om de marketing de la o firmă de retail (nu dau nume...) care a observat că cele mai multe referinţe online despre firma lui veneau de la anumite bloguri foarte influente, foarte citite. Şi că erau extrem de critice! Erau bloggeri (şi comentatori) care se plîngeau, în calitate de clienţi plătitori, de servicii proaste, de calitate slabă, de neseriozitate, apropo de firma lui. Nu ştiu cît de mult a luat în consideraţie criticile consumatorilor în direcţia unei ameliorări; ştiu însă că omul a zis atunci: trebuie să ne schimbăm situl companiei şi să îl facem pe stil blog! Deh: obesia românului pentru imagine...
Ce poţi să zici atunci? O fi o modă...

Etichete:

12 februarie 2007

Dave Matthews Band - Warehouse

Dave Matthews Band - Gravedigger

Despre tv-urile de nişă în România Liberă


(c) Ştefan Cincă

Întrebat de către Elena Vlădăreanu şi Bogdan Iancu despre avantajele tv-urilor de nişă, am răspuns cum m-am priceput în România Liberă de azi.

Nişarea este o reţetă de succes, oricum am vedea-o: şi de pe versantul tespectatorului, cu preocupările şi interesele lui; şi de pe cel al advertiser-ului, care îşi poate strînge colimatorul pe un public-ţintă cît mai adecvat. Posturile muzicale, de tineret - au avut de la început menirea de a "înghite" publicitate expansivă, la produse tinereşti... dar găzduiesc tot mai mult şi reclame la servicii "studenţeşti" ale telecom-urilor sau ISP-urilor. S-ar crede că posturile de sport sînt ideale pentru beri, aparate de ras şi alte produse exclusiv masculine, dar... spaţiile tv de sport sînt disputate tot mai mult de brand-urile din domeniul constructiilor şi amenajărilor. Iar de cînd există televiziuni pentru gospodine, parcă s-a deschis poarta raiului pentru o mare parte a bunurilor de larg conum. Datorită acestei duble determinări, nişarea are încă viitor. Dar asta înseamnă şi dublă constrîngere: nu se poate merge cu fragmentarea mai mult decît permite piaţa, cu ambii versanţi ai ei (clientul consumator şi clientul anunţător).

Răspund interesant Avădani, Tătăruş (Realitatea) şi Popov (Pro Cinema).
Erratum: agenţia la care lucrez se cheamă Adviser (e OK, ştiu, stressul...).

Etichete:

Unii pe scenă, alţii în sală, alţii după cortină...

Reiau aici ultima pungă din B-24, cea cu Timpuri Noi în anii '80, chit că în parte reîncălzeşte o ciorbă deja servită pe acest blog. O fac la îndemnul prietenilor care m-au felicitat pentru articolaşul din "cel mai tare ghid" (mulţumesc). Şi ca să precizez ceva anume: Sala Tănase, unde actualmente se găseşte Cazinoul Victoria, era un "defulatoriu" pentru tineret, dedicat rockului şi jazzului. Am văzut multe concerte ţepene acolo (deşi cu sentimentul că... Big Brother is watching us), printre care şi cel cu interviul-prefaţă postat pe YouTube. Era un concert-salată cu încă una-două trupe de heavy metal (care veneau după TN), iar Andrei Partoş avea rolul să facă amorsa trupelor mai "cu probleme" (iar TN fuseseră deja puşi la index o vreme), dar şi ca să-i introducă pe aceşti OZN-işti de timpuri-noişti într-un mediu ostil, prea puţin dispus să prizeze orientarea lor new wave/post-punk etc.: şi reacţiile sălii se aud, nu tocmai îmbietoare... Atunci, în acei ani de cîntări încordate, a învăţat Artan să domine publicul.
Dar nu Partoş se cuvine primul pomenit în legătură cu Sala Tănase, ci un alt "păstor" al tineretului din acea vreme: Stelian Tănase, organizator de spectacole, director artistic al aşezămîntului (chiar aşa: el era "to'ar'şu' Tănase de la teatru' Tănase")... Politologul cu acelaşi nume din ziua de azi păstrează o mare discreţie asupra epocii în care aplica politica de agrement şi depresurizare juvenilă a Partidului... Oficial, el pe atunci se limita să sufere ca tînăr prozator greu publicabil şi să-l frecventeze pe Al. Paleologu, cu care critica pe ascuns regimul. Păcat: ar avea dezvăluiri senzaţionale de făcut, tot din (hm...) "sfera politicii", ba chiar dintr-un foarte interesant dark side al acesteia. Dar deh, pentru aşa ceva nu se dau burse...
Aşadar, textul:

Ucenic la Timpuri Noi
O dezvăluire atrage alta...
http://www.youtube.com/profile_videos?user=object4d

Interesante reacţiile la recenta postare pe YouTube a filmărilor-document cu Timpuri Noi live din 1987 (Club A) şi 1988 (sala Victoria a Teatrului Tănase, actualul Casino Victoria). Pentru cei mai tineri, e o adevărată comoară din pod! Pentru... seniori, e o trambulină către bazinul cu (n)ostalgie! Unele comment-uri sesizează că Artan se amuza să rostească “pier-fect”, în stil Ceauşescu. Dar am tineri amici care ignoră că Perfect se cânta şi-nainte de ’89! Nu doar pentru ei, merită amintit că în manifestările artistice ale anilor ‘80 se cultivau fabula subversivă, alegoria încifrată, opera cu cheie. Un astfel de opus era şi Perfect-ul celor care, conform aceleiaşi logici, a “ironiei dublului exact”, se numeau Timpuri Noi. Simbolurile sunt lesne descifrabile în textul lui Artan: oile placide reprezintă poporul, masele; propaganda comunistă e întruchipată de "nutreţul", pe care membrii turmei îl "primesc cu multă poftă" spre a fi "consumat iarna întreagă... per-fect". Versul "O iarnă grea" din bridge era iniţial o glumiţă menită să-i trimită pe oameni la frigul din case (cum s-ar zice, o “şopârlă”). În filmarea de la Tănase îl putem auzi pe Artan înlocuindu-l cu mai cuminţelul vers “e iarnă iar”: se afla în fieful securo-activiştilor (de menţionat că grupul fusese o vreme interzis şi apoi cu greu iertat)... Pe atunci eram fanul nr. 1 al Timpurilor. Îi însoţeam nu doar la concerte, ci şi la repetiţii. Artan îmi promisese că-mi va da să le fac texte. Într-o zi i-am propus: Ce-ar fi să cânţi, în loc de "o iarnă grea", ceva mai bombastic, mai exagerat, mai grandilocvent ironic, cum ar fi "totul e minunat"? A fost de acord şi aşa a rămas. În cântarea din Club A (dimpotrivă, fief al dizidenţei), acel “minunat” e răcnit cu o furie care exprimă contrariul: “totul e un iad”! A fost primul vers compus de mine pentru un cântec.

Etichete:

9 februarie 2007

Înapoi la culcare, concetăţeni...

În campania prezidenţială din 2004, în spotul electoral al lui Băsescu de la tv, cel cu oameni fel de fel mărturisind cu privirea fixă-n cameră de ce anume votează fiecare cu Băsescu, m-a frapat o distonanţă, căreia însă nu i-am dat multă importanţă atunci (preocupat cum eram să difuzez pamfletul anti-Năstase al Sarmalelor Reci, "Adrian Minune preşedinte"; să particip la acţiunile virale şi happening-urile "inteligente" prin care făceam activism politic pro-Băsescu benevol, laolaltă cu mulţi alţi anonimi care nu au pretins vreodată recunoaştere publică, recompense sau onoruri).
Ei bine, atunci, la tv, în montajul acela de feţe vorbitoare din spotul electoral băsesc, apărea o tînără cu privire extatică, al cărei testimonial suna un pic dizarmonic între celelalte. Spunea ceva de genul: "el vine în calea noastră... ca un erou providenţial"... El, adică Băsescu. Se făcea apel la karma cu care TB cîştigase de două ori la rînd Primăria (prima dată, în 2000, pornind chiar cu un serios handicap de timp) şi care părea să-l poarte inexpugnabil, încă şi mai sus, ca într-un marş al sorţii triumfătoare.
Am zis că-i o scăpare. Tonul comunicării oficiale era cu totul altul, în general. De data asta electoratul părea să fie privat de veşnicele vrăjeli adormitoare. După un Ceauşescu care se visa Burebista redivivus; după un Iliescu care îl reîncarna pe Ceauşescu cu puţină "faţă umană" gorbacioviană; şi după un Constantinescu care îl maimuţărea pe Cuza, cu trasee iniţiatice pe urmele Barbişonului original şi asistenţe tainice din partea ţîrcovnicilor sihaştri; românii binemeritau în sfîrşit un discurs matur, dezvrăjit, lucid. E momentul - îmi ziceam optimist - ca turma să devină polis; iar indivizii - cetăţeni.
Şi asta, de ce nu? cu instrumentele ironiei, sub semnul ciuştii usturătoare. Rîsul poate fi o formă de trezire la realitate, un preludiu graţios pentru reflecţia responsabilă.
Vorba cu "Deşteaptă-te..." părea în sfîrşit să capete vigoare...
- Bine... dar... celebrele ţepe promise-n Piaţa Universităţii? Nu-i oare acolo un germene de mesianism reîncarnal pe filiera lui Ţepeş? Şi, poate şi mai grav, un apel la atavica tînjire a românului după autoritarism, după tătucism, după justiţiarism?
- Nuuu, e la mişto şi asta! E doar aşa, ca să intimideze pesedimea coruptă... (îmi răspundeau prietenii mai siguri pe ei; şi la fel ajunsesem să-mi răspund şi eu).
Azi, după 2 ani şi ceva, Băsescu e din ce în ce mai puţin jovial, din ce în ce mai puţin haios. Ciuşca s-a acrit şi nu mai pişcă. În schimb, ameninţă, se-ncruntă... şi se umflă...
Tot mai mult, ni se pune placa aia veche, cu eroul justiţiar şi providenţial. Amintirea fetei din spotul electoral revine. Şi acum vocea ei e singura...
Ieri am citit cîteva rînduri care m-au cutremurat. Nu veneau de la TRU sau de la Mircione, oameni pe care îi respect pentru partizanatul băsist sincer, venit din convingere şi dintr-un soi de încredere superstiţioasă în acel "măcar de data asta"...
De data asta era altceva: erau rînduri scrise de un jurnalist simplu, un telal aşa ca mine, un publicitar al informaţiei, unul care mîine, dacă trece la alt ziar, va susţine, fără probleme de conştiinţă, exact contrariul. Exact aşa cum eu am făcut reclamă şi la Connex, şi la Dialog; şi la Knorr, şi la Maggi; şi la Nivea, şi la L'Oréal (despre fiecare-n parte zicînd că e cel mai tare). Un meseriaş cu simbrie, precum fata aia din spot, despre care mai apoi am descoperit că e actriţă; şi care mîine poate spune aceleaşi lucruri despre vreun alt pretins Mesia al Neamului, reîncarnare - de data asta - a lui Mihai Viteazul...
Rîndurile erau abile, poate la fel de abile ca body-copy-urile mele. Ni se spunea acolo că deh! Băsescu nu e Fecioara Maria sau Iisus, aşa că îi sînt scuzabile năbădăile antidemocratice şi anticonstituţionale. Şi asta pentru că, totuşi, un Mesia (mai mic, acolo...) tot este! Un Iisus mai mic şi păcătos. Dar pardonabil, întrucît Iisus! Şi tocmai faptul că aşa ceva era scris de un sofist de serviciu şi nu de un intello-geek cu frămîntări şi viziuni (fie ele şi falacioase) - tocmai asta m-a alarmat... Articolul se încheia cu o pledoarie pentru o tiranie straşnică, aşa, ca-n Spania franchistă! (
Da, ştiu, aşa se termină şi Situaţiunea lui ILC, dar de data asta n-am rîs... şi cred că Profetul din Haimanale a scris acel final sec nu doar ca să rîdem... )
Iaca dovada, monşer:

"De acord, Traian Basescu nu e Fecioara Maria. Dar sa ne intelegem: atat de fuduli sa fi devenit noi, romanii, incat sa respingem initiativele sanatoase ale presedintelui doar pentru ca acesta e un pamantean pacatos, si nu Fecioara Maria? Asteptam noi pogorarea Sfantului Duh ori coborarea lui Iisus de pe cruce, ca sa ne mantuiasca?
[...]
Pana una-alta, sa acceptam faptul ca si oamenii providentiali au slabiciunile lor, ba chiar si pacatele lor.
[...]
Istoria ne ofera cazuri celebre. Un singur exemplu: bazele Spaniei moderne au fost puse de dictatorul Franco, cel care a pregatit inclusiv revenirea la democratie."
Foto: Badorgood

Etichete: ,

Oblia opreşte oblivia

"În Bucureştiul meu originar, mă urcam ilicit pe acoperişul magaziei, la orele după-amiezii de vară, să mă uit la stradă şi să respir în tihnă zgomotele răzleţe ale siestei, ultima cratiţă pusă în coşul de vase, la uscat, un căscat mulcom din vecini, un mieunat mic de pisică, un guguştiuc languros. Iar strada era ca Frumoasa din Pădurea Adormită.
[...]
Când ne-au demolat, tata a rămas să doarmă acolo până în ziua când au izbit, cu o bilă enormă prinsă-ntr-un fir de macara, zidul podului, de-au făcut ditamai gaura în cuibul nostru.
Şi-acum ne visăm în Casa Veche. E ca un personaj ticăit care ne cunoaşte de-o viaţă, fără de care suntem nişte buletine de identitate calpe şi ridicole. Mai apare din când în când, astfel, să ne zică: “sunt aici, dragii mei, e totul bine. Mergeţi liniştiţi pe drumul vostru.”
În Bucureştiul părinţilor mei, prietenii se întâlneau în grădină, jucau pelotă sau canastă în anumite zile ale săptămânii şi beau limonadă sau socată făcută de mătuşi, se sărutau cast pe sub duzi, ţineau petreceri dansante pe muzica lui Gianni Morandi în casa fiecăruia, prin rotaţie, “fetele” se strângeau la cercuri de croitorie, sâmbăta, să-şi facă “designer clothes” şi să ne facă şi nouă, copiilor, costumaşe de catifea albastră la fel.
În Bucureştiul bunicilor mei, veneau oltenii cu zarzavaturi proaspete să ţi le vândă la poartă, mătuşă-mea lua trăsura să meargă la coaforul de peste două străzi, bunicul 1 se-ntâlnea joia cu amicii la bridge, bunica 1 juca din 3 în 3 zile pietre cu prietenele, vorbind franţuzeşte, aşa, ca să exerseze, bunica 2 şi cele 6 cumnate mergeau la cumpărături la La Fayette, cu pălării aiuristice pe cap, şi, alternativ, duceau ditamai tava de musaca pentru tot clanul la cuptorul simigeriei din colţ, bunicul 2 se plimba la braţ cu cumătru-său pe Calea Victoriei, în costum alb şi cu borul pălăriei lăsat pe ochi ca Humphrey Bogart.
Dau, azi, de câte-o porţiune din Bucureştiul acela (partea dreaptă a Bvd. Regina Maria, de pildă), o iau ca un copoi vrăjit pe urmele instinctului primar, “hai acasă”, iar la Rond apare mereu acelaşi călău, care lasă să cadă mereu aceeaşi ghilotină: acasă nu mai este.
Mormântul Casei noastre Vechi, ca şi al întreg cartierului, este Casa Poporului.
[...]
Cestălalt Bucureşti e azi Bucureştiul. O imensă, mărinimoasă balegă caldă şi amorfă care a primit, a primit, a primit, fără bariere, fără discernământ, fără nici o oprelişte, oameni, obiceiuri, gusturi, comportamente, ambâţuri, nazuri, personaje, postúri, vânturi, mofturi – tot ce-a venit, Bucureştiul a primit.
Şi nimic n-a refuzat. Acum, noi suntem foşti bucureşteni, ei – bucureştenii. De vă place sau nu.
Puteţi să ziceţi în continuare că Bucureştiul e grobian, dar măcar să ştiţi că Bucureştiul nu e Bucureşti."

Oblia: obligatoriu o citiţi, da?

Etichete: ,

8 februarie 2007

Bine.. dar... atunci... cu CV Tudor ce-aţi avut?

"Istoria ne ofera cazuri celebre. Un singur exemplu: bazele Spaniei moderne au fost puse de dictatorul Franco, cel care a pregatit inclusiv revenirea la democratie."
G. Cartianu, EvZ

Etichete:

Sarmalele Reci - La televizor

Pentru acest cîntec de pe albumul Maniac, Emil Viciu mi-a dat direct versurile refrenului: lasă-mă să dorm / la televizor... De aceea Emil e trecut co-textier. Eu am scris restul textului, dar practic tot la sugestiile lui. Dintre care cea mai puternică sugestie e muzica însăşi! Clipul, cu ditai Mălăele, Caşcaval şi alte alimente grele ale scenei şi ecranului, a fost un montaj cu imagini din scurtmetrajul Pehlivan al lui Dan Petcan (care a fost bine primit în circuitul festivalurilor), film care a avut coloană sonoră cu Sarmelele Reci. Fasonul romantic-clovneresc
al s-a potrivit cu intenţia blînd-ironică a cîntecului.
Eu ziceam despre clip că e un trailer, dar maestrul Gianiny m-a corectat: există un alt termen englezesc pentru genul ăsta de videoclip care face reclamă şi la film, şi la cîntec... Mi l-a zis, m-am mirat, dar l-am uitat. Oricum, cică ăsta ar fi fost primul clip de acest fel din România! Reproşul lui major era de a nu fi ştiut să ne laudăm cu această premieră, care ar fi adus faimă, presă, PR, interes public... El era pe cale să combine o astfel de asociere film-muzică pentru Paraziţii lui (da, ştiu, între timp s-a deparazitat...) şi regreta că Sarmalele, care îi luaseră caimacul, nu ştiuseră măcar să exploateze momentul... Ce ar răspunde "băieţii mei" la genul ăsta de discuţie? - Dar, dar noi avem muzică...

7 februarie 2007

Analizaţi stilistic (şi logic...) asta!

"Primului presedinte roman care da semne ca e dispus sa aduca tara pe drumul pe care ar fi trebuit sa se aseze in urma cu 17 ani i se creeaza - si asta, culmea!, tocmai de catre cei care au pus sistematic in pericol institutiile democratiei - un portret de infractor politic si de potential dictator."
Şi pentru fraza "asta - culmea!" a fost nevoie de 50 de intelectuali...

Etichete:

Cine nu e GATA...


Am fost nedumerit anul trecut, cînd am văzut reclama la pastele Gata de la Pambac. Mişto identitate, de ce să nu recunosc... dar...
Cu 2 ani în urmă, cînd Adviser avea clientul Policolor, am avut ocazia să lucrez pentru un alt Gata, care era lac de parchet!
... Ceea ce mi-a prilejuit unul dintre cele mai bune slogane ale mele (de pus în top 5):

GATA de lăcuit, GATA de locuit

(Mă rog, package-ul şi conceptul cu dansatorii ne-au venit la impuse...)
M-am dumirit zilele astea cînd am văzut că, pe situl Policolorului, căutarea pentru "Gata" te duce la pagina unui lac de parchet cu alt nume. E posibil ca brandname-ul GATA să se fi eliberat şi ca morarii băcăuani să şi-l fi rezervat fără probleme. Dacă mai vedeţi prin vreun ferometal rătăcit posterul sau rafturile Gata, rog semnalaţi-mi.
Aşadar... Gata cu "Gata de lăcuit, Gata de locuit", fiţi gata de "Gata/Poftiţi la masă"!
Chestie care, admit, pe mine m-a dat gata.

Etichete:

6 februarie 2007

Cititul avertizărilor poate provoca rîsul

"[...] chiar azi-dimineata mi-am cumparat un pachet pe care am remarcat un mesaj original – FUMATORII MOR MAI TINERI.
Siderat, mi-am adus aminte de o intamplare pe care n-am fost capabil s-o apreciez cum se cuvine la data respectiva.
Unchiu-meu Nelu s-a apucat de fumat la 55 de ani. Si a murit la 23."
Andrei Terian, Tiutiunul bate ginsengul, în Cultura

Etichete:

Păstorel de plastic, Villon de silicon

... Khayam din hologram'

Subtitlul l-am adăugat acum, cînd cu postarea, că n-am avut destulă inspiraţie, atunci cînd am scris acest articol (despre reclamele la băuturi), pentru cea mai nouă Dilemă Veche (nr. 157), la amabila solicitare a lui Cezar Paul-Bădescu.

(c) Voicu Bojan

„Consumul excesiv de alcool dăunează grav sănătăţii.” Deja nici nu mai băgăm în seamă atenţionarea care încheie orice calup conţinînd măcar un strop de spot la vreun produs cu minim conţinut alcoolic. Nu mai băgăm de seamă poate nici că spoturile pentru tării sînt programate doar hăt după ora 22. Sînt restricţii în sensul protecţiei consumatorului, cu care advertiserii s-au obişnuit şi continuă, de cîţiva ani buni, să ne propună spre vînzare licori fel de fel. Sînt restricţii venite de la CNA, ANPC, pe calea legilor, a recomandărilor, a directivelor europene - şi încă de pe vremea acquis-ului.
Sînt unele restricţii pe care nici nu le mai sesizăm. De pildă, reclamele nu au voie să prezinte consumul de băuturi ca agent seducător; ca aducător de avantaje libidinale. Îl ţineţi minte pe Piersic senior, înconjurat de dudui care-l sorbeau din ochi, pe cînd el se pregătea să soarbe din paharul de Hopfen? Dar pe Bodochi ademenind-o pe nudista aceea enigmatică, printr-o simplă defilare cu un pahar de Couture în mînă? Toate aceste situaţii şi ipostaze ar fi azi de neconeput! E o mirare cum de a putut rusofonul băutor de Kreskova să reziste în ultimele sezoane, înconjurat cum e de atîtea devuşki semi-dezbrăcate giugiulindu-l şi îmbiîndu-l cu atîta abnegaţie: să fi fost de ajuns privirea lui fixă, impasibil autistă, de ajuns să îi înduplece pe intransigenţii CNA-şti? Cine ştie?! Ce se ştie e că marii negustori de băuturi s-au priceput să întoarcă prevederea în favoarea lor. De la italieni ne vin simpaticele spoturi cu macho-ul care se crede imbatabil în faţa unor ragazze parcurse de fiori: în realitate, acestea doresc de la el numai sticla de Angelli! Gagul a fost împrumutat de Stalingrad, vodca smulsă de iubită iubitului în pragul casei, unde acesta rămîne, neconsolat, pe dinafară. Iar dacă proaspăt tatuatul din spotul Hanul Ars smulge ocheadele unor codane de pe uliţă, faptul trece drept un gag rural fără urmări.
Dar poate cea mai stimulantă constrîngere a fost aceea de a interzice gestul de a bea ca atare, de a sorbi, de a introduce băutură în organism. Catonii publicităţii europene or fi avut de stăvilit valuri întregi de reclame arătînd băutori în extaz, sorbitori în orgasm, degustători în stare de nirvana; ceea ce i-ar fi indus chipurile bietului telespectator inocent ideea că băuturile cu pricina îi aduc beneficii extraordiare şi i-ar fi cauzat dependenţă... Aşadar: faceţi orice cu sticlele şi paharele, cănile şi can-urile; numai nu beţi din ele pe parcursul spotului! Gata cu sorbitul, gîlgîitul şi datul peste cap, care străbăteau calupurile nouăzeciste ca un Leitmotiv bahic.
“Probleme, mă?” - Dimpotrivă, un bun motiv ridicăm paharul! Să cinstim! Să închinăm! Să facem din publicitatea TV un imens toast, atoatecuprinzător. Ciocnesc cu diversele recipiente berăreşti prietenii (Bergenbier), colegii (Golden Brau) şi resemnaţii (Bucegi). Ciocnesc şantieriştii cu păhăruţe de muştar (Unirea). Ridică pocalul (de Cotnari) Ştefan şi curtenii (anunţînd o promoţie la sfîrşit de bătălie şi un “sigiliu” cu hologramă de trecut “în hrisoave”). Aduc ample libaţii oamenii muncii adepţi ai “imperialismului”. Ciocnesc în faţa focului gamelele cu Stalinskaya supravieţuitorii lupilor, avalanşelor şi iernii de pe munte. Şi cîţi şi mai cîţi, şi cîte şi mai cîte. Pe care... le-au... bbb... ciocnit!!!
Nimic mai avantajos pentru cine vrea să îşi prezinte licoarea din galantar nu ca procuratoare de plăceri fizice imediate, ci ca sevă esenţială a valorilor etern umane; ca spirit (cu i între r şi t) pur, metafizic şi transsubstanţial. Adică, practic, toţi...
Cu unele excepţii, care ce-i drept, respectă regula şi evită reprezentarea explicită a actului băutului. Şi dacă arătăm un lucrător încălzit după o zi de muncă la “spor de temperatură”, cum duce o sondă de bere în dreptul bărbiei, ridicînd-o apoi progresiv, pe un fundal de gîl-gîl prelung, pentru ca apoi s-o readucă, golită, în cadru? Nu-l vedem bînd ca atare. Poate că aruncă bunătate de bere Noroc peste umăr şi că gîlgîitul se aude de la un vecin. CeNe Are ce să zică!? Şi dacă arătăm doi oameni care stau în aer, pe nişte scaune invizibile la o masă inexistentă şi mimează că mănîncă? Vine ospătarul şi le toarnă vin în pahare inefabile, pe care convivii le duc în dreptul gurii. Vinul e singurul obiect vizibil în acel spot la Beciul Domnesc care se încheie cu nişte siluete care dau pe gît ceva prea inefabil ca să poată fi identificat de ochelarii (de cal) ai euro-cenzurii.
Ce va urma? Ce interdicţii ne va aduce aderarea în materie de publicitate la alcool? Nu se ştie. Dacă această nişă va suferi, va fi mai ales din pricina greutăţilor de producţie.
Pe piaţa tăriilor jucătorii se împuţinează. Rezistă deasupra mesei numai – vorba aceea – “cei puternici”.
Marile vinării româneşti se resimt ameninţarea vinurilor bune şi ieftine din Europa şi din lumea largă. Cea mai tînără podgorie a fost – se pare - şi cea mai suplă în materie de marketing. Iar cine a dispreţuit fasonul, poate prea berăresc, cu care murfatlarioţii şi-au clădit brand-uri durabile într-o lume care ştie tot mai puţin despre soiuri şi denumiri controlate – acum are de ce să-nghită-n... SEC.

Etichete: ,

5 februarie 2007

Lasă-ne, lasă-ne...

“Cetatenia romana este un privilegiu, nu un drept, iar cetatenii romani trebuie sa faca dovada concreta a afilierii la tot ce inseamna Romania”.
M.R. Ungureanu (ieşean), încă ministru de externe, apropo de basarabenii solicitanţi de cetăţenie română, via Vasile Ernu în România Liberă

Etichete: ,

2 februarie 2007

Obrocul bine temperat


Articol de Florin Dumitrescu publicat în Observator Cultural nr. 191 / 21.10.2003

Toiul anilor '80. Concert cu Timpuri Noi la sala Preoteasa. Apariţie complet OZN-istă faţă de tot ce se întîmpla pe atunci la noi. Muzică super-occidentală (între Nina Hagen şi Billy Idol, între Simple Minds şi U2 – care pe vremea aceea încă nu deveniseră mainstream), prezenţă scenică provocatoare, cu freze impecabile, mănuşi albe şi cravate ironice. Texte virulente tocmai prin platitudinea beatică (“Totul este per-fect, o-o... totul e minunat”...), prin aparenta naivitate cu care era evocată mizeria cotidiană (“Becule, stai aprins, becule, noi te iubim”...) sau prin subversiva parodiere a propagandei comuniste (“Drumul spre lumină trece prin uzină... toţi vom cîştiga”...). Nu lipsesc accentele dadaiste (sau, pentru că sîntem mai aproape de Police, “de-do-do-do-iste”): un cîntec e alcătuit dintr-o listă cu simptome preluate ca atare din prospectul unui medicament (capul de vers e “sexinapetenţă”...): manifest împotriva cenzurii care practic obliga la bla-bla-uri de o inofensivitate ilogică. Atitudine complet rebelă, tocmai printr-un soi de hiper-conformism caricatural, care devenise marca trupei. Vocea de bariton a lui Adrian Pleşca (Artan) şarjează modelul corifeului comunist, desfiinţîndu-l... Publicul ascultă într-o o atenţie încordată, glacială. Atmosfera e încărcată de sentimentul receptării totale şi al acceptării tacite, tipice spectacolelor “şopîrliste” ale vremii... Cu toate acestea, nimeni nu aplaudă. Parcă puşi de acord, noi, cei din sală, luăm parte la marele happening de pe scenă, printr-o muţenie ostentativă. O linişte care strigă. Printre noi, ştim, se află, ochii şi urechile Marelui Frate.
E doar un exemplu de spectacol “mai studenţesc, aşa...”, dintre acelea tolerate de regim. Cei care le-au prins pot completa lista: brigăzi artistice (deja nu li se mai zicea “de agitaţie”) de tipul Divertis sau Vouă, concerte de jazz împănate cu blues-urile anti-sistem ale lui Andrieş; piese din repertoriul marilor teatre dar şi al trupelor amatoare, spectacole de revistă... Eram dispuşi să găsim şopîrle la tot pasul, chiar şi acolo unde nici nu fuseseră ascunse... Au fost acelea forme subtile de rezistenţă a elitelor? Sau forme – şi mai subtile - de potolire şi controlare a acestora de către regim?
Discuţii şi ipoteze, capete de fir investigativ care nu duc însă la o tramă bine definită, s-au tot ivit în lumea dezbaterilor culturale româneşti, pe tema – pe cît de alunecoasă, pe atît de spinoasă – a “manipulării prin defulare” din timpul regimului ceauşist. Teoria cu pricina s-ar putea rezuma astfel: pentru tineri şi intelectuali, regimul a născocit şi a perfecţionat un sistem prin care deopotrivă se dezamorsau şi se ţineau sub control inevitabilele porniri contestatare, prin forme de agregare socio-culturală de tipul manifestărilor culturale mai mult sau mai puţin “înalte”, al diverselor forme de divertisment, cultură populară etc. Cît din acest “obroc bine temperat” era moştenire a procedurilor leninisto-staliniste şi cît era dezvoltare naţională originală – este interesant de aflat, atît pentru scrierea corectă a istoriei, cît şi pentru prevenirea unor exagerări conspiraţioniste... Cît a fost îngăduinţă din partea cenzorilor, cît a fost păcălire abilă a culturnicilor de serviciu şi cît a fost strategie de “management” al umorilor populare – e greu de spus doar din bănuieli, din speculaţii, din potriveli ambigue...
O operă de interogare a documentelor, dar mai ales a personalităţilor implicate, ar completa laborioasa studiere a activităţii securităţii, ar revigora studiile de sociologie a culturii aplicate respectivei perioade, dar mai ales ar arunca o nouă lumină asupra multitudinii de forme de cultură populară şi subcultură din ziua de azi, tributare ale epocii pre-revoluţionare (încă departe de a fi revolută). Stict logic vorbind, aceste genuri (mai mult sau mai puţin) minore, sugrumate - sau pur şi simplu suspendate - în perioada Parantezei Comuniste, nici nu aveau cum să răsară din neant sau, cu atît mai puţin, să îşi dibuiască rădăcinile interbelice printr-o tentativă de recuperare calofilă, fatalmente sortită inadecvării.
Am mai spus-o şi cu alte ocazii: cîntecele Golaniadei din '90, dacă nu proveneau din cîntece de pahar (Noi de aicea nu plecăm...), purtau o netă amprentă a Cenaclului Flacăra; strigăturile Revoluţiei le moşteneau pe cele ale galeriilor de microbişti; umorul de tip Divertis sau Ars Amatoria s-a difuzat (inevitabil diluîndu-se) în mass media...
Contestarea lejeră, spiritul blînd “revoluţionar”, UTC-ismul “haios” şi UASCR-ismul benevol, acel “spirit al Costineştiului” care plutea ca o undă de liberalism în anii '80 – ne mai bîntuie şi astăzi... Uneori a generat reacţii în lanţ, producînd transformări şi actualizări senzaţionale, alteori s-a conservat, în chip stătut şi inadecvat, degenerînd în forme de-a dreptul reacţionare...

Related links:
Despre noile clipuri vechi cu Timpuri Noi

Etichete:

1 februarie 2007

Noile vechi clipuri cu vechile Timpuri Noi

http://www.youtube.com/profile?user=object4d
Mie mi le-a semnalat Scrintin (sărut mîna), care a aflat de ele de pe Feeder.
Mulţumesc, Nutritorule, transmite-i lui Victor Popescu (aka Brazda lui Novac, cel care a ripuit VHS-ul) şi lui Victor Filip (care a postat pe YouTube) - recunoştinţa fanilor TN, dintre care eu mă aşez primul la rînd.
După ce am împrăştiat comment-uri excesiv de entuziaste, constat că nu sînt singurul.
Igu declară în postul nutriţionist cum că:

"... nimeni altcineva nu avea nici o dovada a existentei formatiei Timpuri Noi de dinainte de '89..."

... ceea ce e frumos spus ca hiperbolă, dibaci ca glumă, dar cel puţin derutant din partea unui cercetător al vestigiilor optzeciste.

Mă grăbesc să-l contrazic cu tărie. Din anii '80 există cu Timpuri Noi cel puţin:
- o faţă de disc vinil Electrecord, pe care TN l-au împărţit cu grupul Contrast (cu doar patru cîntece fiecare, nu pentru că ar fi dus lipsă de repertoriu, ci pentru că se numărau printre muzicienii incomozi regimului);
- multe înregistrări (foarte bune) în fonoteca Radioului Naţional (SRR), printre care şi o primă versiune de "Perfect", avînd ca intermezzo, în loc de "O-o... totul e minunat", versul "O-o... o iarnă grea" (amănunt asupra căruia voi reveni);
- cel puţin un dosar la Securitate: trupa a fost interzisă prin '86-'87 de către nu'ş'ce comisie de cultură; au fost reabilitaţi prin complicate intervenţii pe lîngă Nicu Ceauşescu (cel căruia îi plăcea să facă pe "alternativul mărinimos" în relaţiile cu artiştii, sportivii etc.).
Hai cu componenţa Timpuri Noi '87: Adrian Pleşca (Artan) - voce; Dan Iliescu - chitară; Radu Cartianu - bas; Răzvan Moldovan - tobe, voce.
Cine a urmărit evoluţia acestor artişti a observat că Răzvan Moldovan, întors din Suedia în preajma lui 2000, a înfiinţat Partizan, alături de Artan şi Cristi Sandu (chitarist şi clăpar, ex-TN din anii '80), în paranteza de timp în care Timpuri Noi a luat o pauză. De data asta Răzvan lăsase toba pentru groove machine... Asemănările dintre proiectul Partizan, cam prea avangardist pentru România, şi intenţiile stilistice ale Timpurilor din anii '80.
Şi acum dezvăluirea personală anticipată mai sus:
După cum spuneam, prima versiune de text a cîntecului Perfect conţinea, la partea C (de intermezzo) versurile "O-o... o iarnă grea", care făceau apel la iernatul oilor din strofa I. Acuma, trebuie amintit că pe vremea aceea, în arta alternativă românească, se cultiva foarte mult fabula subversivă, alegoria încifrată, opera cu cheie. Desigur, oile placide reprezentau poporul, masele; iar propaganda comunistă era conotată prin "nutreţul" pe care oile îl "primesc cu multă poftă" spre a fi "consumat iarna întreagă... per-fect". Cam tare, huh? Versul "O iarnă grea" avea rolul unei glumiţe care-i trimitea pe oameni la ceva mai concret: frigul din case etc. Genul de poantă pe care o auzeai la teatru, de la Naţional la Tănase.
Ei bine, atunci eu (care eram un puşti pe vremea aia) i-am spus lui Artan: Ce-ar fi să zici, în loc de "o iarnă grea", un vers mai bombastic, mai exagarat, mai grandilocvent în ironia sa: "totul e minunat"? A fost de acord şi aşa a rămas. A fost primul meu vers scris pentru un cîntec. (S-a nimerit să fie în registru parodic...)

Etichete: